Control 4: Tanu
1.
De fiecare dată când mă trezeam beat semănam cu o zdreanţă aruncată cu indiferenţă într-o ladă cu scule. De obicei respir gâfâit, şi trec minute în şir până decapotez pleoapele, lumea se chinuie din greu să-mi pătrundă prin ochii înfundaţi de somn. Timp de câteva minute mi-am tot căutat un reper, însă nimic nu-mi apărea ca recognoscibil… trebuia să inventez - nu mi-a trebuit prea mult, fiindcă îmi recunoşteam ceasul de la mână. Era o altă dată de azi, oricum nu conta, un azi de care nu îmi păsa prea mult atât timp cât nu mi se întampla ceva special, de pildă cum ar fi să înceteze toată lumea să se mişte, să pot privi totul din exterior ca pe nişte exponate de muzeu. [cred că dacă dumnezeu ar fi muritor fie şi pentru o singură clipă, şi-ar fi luat deja gâtul, dacă ar fi fost în locul meu].
Despre restul nu eram foarte sigur, poate doar de faptul că am un număr impar de axoni. Amorţeala din picioare, milioanele de ace care îmi răsăreau sub piele, mirosul de gaz metan în formare, unghiile care păreau că nu se mai opresc din crescut – toate acestea păreau o prevestire nu tocmai bună. Apoi totul a devenit dintr-o dată limpede şi evident: mă trezisem într-un closet. “Mai bine decât într-un saxofon”, am remarcat.
De partea cealaltă a uşii se auzeau vociferări. Cineva începu să bată puternic în uşă. “Hai dom’le odată, ce faci, ai adormit acolo?”, se agasa individul. Mi-am tras pantalonii, m-am spălat fără grabă pe mâini şi pe faţă, ignorând protestele tot mai numeroase, apoi am deschis uşa. Câteva feţe se hlizeau la mine, de parcă ar fi văzut un extraterestru cu faţă de broscoi. Am privit prin ele ca printr-un geam. Niciuna dintre ele nu avea nume, decât dacă vă doriţi cu adevărat asta. [pentru cei care vor neapărat un nume pentru acele feţe - dacă aţi uitat deja care, atunci nu e nicio problemă, - se pun la dispoziţie variantele Trish44, Bob8, Valu15%, Malu3#, Calu9?, Apoplexie+, Mr. Proper5.2.1, care pot fi distribuite după bunul plac al fiecăruia. E bine de ştiut - numele Întâi nu se acordă. dacă numele nu convin, vă recomad să aşteptaţi următoarea extragere, în 2016].
De altfel nici nu am acordat vreo atenţie acelor chipuri lipsite de identitate pentru mine şi am trecut mai departe fără să privesc înapoi cu mânie, aşa cum aveam să o fac cândva, în pelicula lui Tony Richardson din 1958. “Puteai măcar să îţi ceri scuze”, s-au auzit o voce de apă trasă, chiar în spatele meu, dar de vreo doi ani chestiile astea nu mă mai impresionează. Altceva îmi atrăgea atenţia. Locul. Eram într-un club la modă, unde venea toată lumea. Muzica pocnea sacadat, de parcă ar fi fost nişte baloane de tablă cu grosimea de 3. Nu-mi aminteam cum aterizasem acolo, nici nu conta. Capul părea că nu-mi intră pe uşă iar în gură aveam zeamă de ploşniţă. [numele clubului va fi ţinut sub anonimat pentru a nu se considera reclamă].
“O bere te rog! Şi te rog nu-mi cere bani, fiindcă nu am acum la mine!” i-am zis barmanului, ocupat în acel moment să şi-o tragă cu fata care spăla pahare.
“Îmi pare rău, dar nu vă pot servi. Adică nu astăzi, fiindcă e deja duminică şi eu duminica sunt liber. Poate altădată!”, îmi răspunse printre gâfâituri. Am insistat. “Tocmai am avut un infarct. Nu cred că poţi să mă laşi fără bere!”. S-a uitat chiorâş la mine.
“V-ar putea servi colegul meu care intră în tură luni. Dar până luni nu vine, fiindcă nu are program. Chiar păreţi a avea nevoie de ceva de băut, să nu ziceţi că nu-s înţelegător, uite, vă dau numărul lui de telefon”, se arătă el amabil, mulţumit probabil de faptul că tipa pe care o posedase pe la spate se întorsese cu faţa către el, executând o felaţie plină de patos penisului său roz ca un purceluş-puşculiţă.
“Nu cred că s-ar supăra dacă i-ai ţine locul două minute, cât poate să-ţi ia să întinzi mâna după bere! Nu e mare lucru, frigiderul e chiar lângă tine”, am încercat să-l conving pe barman că nu-l deranjez. Eram ca picat din lună, într-un club cu multă agitaţie, fără să îmi dau seama ce caut acolo, milogindu-mă de un barman cretin care făcea sex oral cu o spălătoreasă de pahare. În orice caz, ştiam că nu mă aflu acolo întâmplător, că cel mai fericit loc nu e 120.11.50., iar berea poate fi un răspuns la orice întrebare.
În aer plutea o nehotărâre densă ca o ploaie îmbibată cu cenuşa de manevră de la crematoriul unui lagăr nazist clandestin, în căutare de afirmare. Barmanul o mângâie pe gagică pe creştet, fiind vizibil mulţumit de prestaţie şi brusc deveni cooperant. “Ai dreptate”, spuse el, “o să-i las un bileţel să vă treacă berea în contul lui. Cine sunteţi dumneavoastră?”, întrebă întretăiat, probabil aflat în starea de extaz pre-ejaculare. “Spune-i că l-ai servit pe Liou”, i-am aruncat pontul, deja plictisit de conversaţia prea lungă, mi-am luat berea şi am tăiat-o către un colţ mai liber, încercând să îmi dau seama care e treaba. De undeva trebuia să apară un semn. [oare Dumnezeu crede în bere?]
Barmanul făcu ochii mari, îşi dădu drumul cu o satisfacţie porcină în laringele pofticioasei spălătorese de vase, umplându-i gura de clăbuci şi uitând de berea pe care tocmai o servise în afara programului. Tragică situaţie. Apoi ca şi când i-ar fi fost dator, îi dădu fetei o pereche de palme, fără preaviz, ca şi cum ar şti el de ce. Ea zâmbi recunoscătoare şi se întoarse la spălat pahare. [pentru cei interesaţi de numărul ei de telefon, e mai bine să-l cereţi personal, nu răspunde la apeluri necunoscute]. [pentru cei interesaţi de barman, nu mai lucrează acolo, fiind concediat pentru abuz în serviciu şi lipsă la inventar, chiar în lunea imediat următoare].
2.
Berea s-a terminat din câteva guri însă pofta mă chinuia cum un ghem terorizează o mâţă. Mă holbam în jur ca un hoţ în căutarea unei prăzi uşoare. Apoi am văzut-o, pe o masă, într-un colţ. Avea gât mlădios şi buze fraîche, era singură, cu aer inocent, deşi fusese de curând de vânzare. Umerii îi străluceau în lumina spoturilor iar eticheta promitea o partidă premium. Mi-a picat dragă imediat, deja se lipise de inima mea. Am îmbrăţişat-o încă o secundă în adâncul cristalinului, ca pentru a face cunoştinţă, apoi am pornit hotărât întru interceptarea ei. În interiorul barului cineva cânta la bile de rulment şi pickamer, în timp ce o voce pizzigăinată de femeie asezona un refren tip “kill’em all!”. Un fel de neofolk apocaliptic. [pizzigăinată este un cuvânt obţinut din amestecarea feţei de pizza a chanteosei, a vocii sale subţiri ca un penis îmbârligat de vier şi a gâinaţilor de găină ce reies din amestecătura totală formată din atmosfera barului, transpiraţie, presupusa muzică şi bere trezită].
Chiar în momentul în care degetele mele îi intuiau formele răcoroase, verzi şi proaspete, s-a petrecut acel lucru pe care se schiţase în mintea mea ca o premoniţie fatidică, începând chiar cu momentul trezirii mele în budă. Adică senzaţia aia că nu mă aflam acolo la întâmplare. Deşi părea o cucerire sigură, iubita mea sticlă descrise un arc de cerc de 120 de grade şi o zbughi între buzele unei tipe, o zvârlugă şatenă, cu başcheţi roşii şi hanorac kaki. Cu toate că nu o mai văzusem niciodată, ceva îmi spunea că apariţia fetei fusese îndelung calculată. Ne-am privit unul pe celălalt câteva secunde, apoi am focusat către berea care stătea ca o geamandură între noi, neînţelegând momentan ce se petrece. “Era sticla ta? Să ştii că aveam şi eu una la fel!”, se scuză ea, cumva încurcată. “Cred că jumătate din bar bea bere dintr-asta”, zisei eu, încercând să nu mă dau de gol. “E posibil să nu fie a mea, deşi cred că pe aici am lăsat-o”, încerc să mă scuz prevenind o situaţie jenantă. Din fericire, prezenţa ei de spirit a salvat imediat aparenţele. “Ah, nici tu nu mai ai de băut! Stai cu mine, uite o împărţim pe-asta, apoi mai fac eu rost. Nici nu-ţi poţi închipui câtă lume de-aici uită pe unde şi-a lăsat berea!”, spuse ea clipind des, aducând cu o mimoză care tocmai a renunţat la aerul de pudicitate. [în mod normal, pentru mine cea mai bună metodă de a elimina concurenţa este falimentul, scoaterea în ilegalitatea sau o bombă bine plasată. de data asta se pare că îmi doream o alianţă].
M-am uitat puţin mai atent la ea. Avea părul deschis, dezordonat, părea oarecum nespălat, cu o şuviţă violent colorată în verde şi mov. Pomeţi proeminenţi, buze aprinse, ochi deschişi la culoare, nas puternic, bine înfipt în faţă, sâni încă în formare, plus o pereche de picioare lungi, care o făceau să arate puţin caraghios - avea bascheţi roşii şi pantaloni mulaţi, din material bej, care o făceau să arate ca un cocostârc rujat. Afişa un zâmbet post-barbituric, băutura pusese deja stăpânire pe el, întreg compleul format din trăsăturile ei devenise mai degrabă un afiş al unei campanii sociale anti-drog sau anti-alcool. Când nu bea sau fuma, mâinile îi atârnau pe lângă corp fiindcă nu aveau unde în altă parte. Oricum, în atmosfera de acolo se potrivea ca un tirbuşon.
Muzica ataca în forţă toate simţurile, ghilotinând orice rezervă din partea audienţei. Părea că se sufocă, precum un banc de peşti eşuat pe o plajă, executând diferite mişcări necontrolate pe ritm de polizor şi presă hidraulică, repetate sacadat în măsura doi a patra. [dacă nu ştiţi cum vine asta, ar trebui să vă imaginaţi un cântecel lent, balansat, cu prima măsură accentuată şi a doua nu, la fal ca în Sara pe deal, însă trebuie să eliminaţi dispoziţia romantică şi să vă asiguraţi că e o noapte care coboară mai agresiv decât o mare de corbi improvizată de Hitchcock].
Zvârluga aduse două beri care păreau neîncepute şi începu să facă prezentările. “Ele sunt biletul nostru spre rai”, spuse arătând cele două sticloanţe transpirate, apoi îmi întinse una. Cu o mişcare dibace lovi buza sticlei ce tocmai mi-o oferise, provocând o efervescenţă care se revărsa asemenea unui vulcan, obligându-mă să îngurgitez rapid lichidul amărui. “Hei, no offence, hai să ne distrăm” se disculpă instantaneu. “Înţelegi? Eu sunt excursia ta, în seara asta şi oricând, în lumea asta în care amintirile nu mai au nicio valoare. Eu sunt Tanu, nu-i aşa că-i simpatic? Nu ştiu a cui a fost ideea, da’ a fost OK”, turui ea, alintându-se uşor. “Tu cine eşti?”, adăugă veşnica întrebare despre care se ştie că are întotdeauna acelaşi veşnic răspuns de tipul „nu ştiu!” – asta fiindcă sunt convins că nici însuşi Charlemagne nu va fi ştiut vreodată cine a fost, cum nici Ştefan cel Mare nu va şti ce s-a ales de ţara Moldovei în contact direct cu manelele industriale.
În mintea ăstuia care se holba ca vaca la lucernă şi în al cărui trup îmi găsisem eu o oarecare şansă spre nemurire, niciun impuls. Momentul nu trebuia ratat, aşa că m-am hotărât să profit şi să fac pe interesantul. “La aşa întrebare, răspunsul nu poate fi decât unul singur. Nu ştiu, încă! De fapt nu ştie nimeni cine sunt, dar eu joc totul pe-o carte. Nu te gândi nici la tarot nici la cartea cărţilor nici la biblie şi secretul sfintei treimi, fiindcă şi tipu’ ăla avea două ca toată lumea. Tot ce ştiu e că mă cheamă Mâine. Tommorow, Demain sau veşnica aşteptare. Nu are nicio importanţă, cred că pentru a evita orice chestie filosofală, e mai simplu să-mi spui Liou”, a replicat el, adăugând câteva tone de ironie în voce, care i-a cam picat greu la stomac tinerei debutante.
S-a uitat la mine cu două aparate de sudură funcţionale în priviri. Aerul dintre noi se topea ca între duzele unor turboreactoare. “Hei, nu vreau să fac mişto…pur şi simplu aici e o adunătură de cretini… Nu ştiu ce cauţi aici, cum ai ajuns, dar eşti diferit. Vreau să bem ceva împreună şi apoi putem să mergem să îmi arăţi stelele. Dacă nu ştii stelele poţi să îmi arăţi reclamele de pe blocuri. În seara asta am o a dracului de bună bună dispoziţie că nu-mi pasă. Ce zici, te bagi?”, îmi servi ea o contramăsură care mă mai înmuie puţin. “De ce crezi că m-ar interesa toate astea? Poate nu vreau decât să mă întorc de unde am venit. Nici măcar nu mă cunoşti, n-ai de unde să ştii că vin de acolo de unde vine întunericul”, s-a apărat el, dar ştia că deja câştigase. “Nu eşti un om rău, se vede pe faţa ta!” slăbi ea strânsoarea, permiţându-mi să răspund răutăcios. “Adică ce vrei să spui? Că-s inofensiv ca o grenadă în faţa lui Venus din Milo, cea fără braţe? Că-s prost ca noaptea? Cred că eşti prea sigură pe tine şi asta o să te coste la un moment dat”. A mai spus doar un “Păi..”, pe care l-am întrerupt brusc cu două degete lipite de buzele ei, trăgând-o în braţele mele ca într-un complot planetar, apoi sărutând-o cu sete, de parcă ar fi fost prima femeie care mi-ar fi intrat în colimator după terminarea Războiului de 100 de ani. [războiul ăsta a debutat în 1337 şi s-a încheiat, aparent zic eu, în 1453, adică după 116 ani - pe atunci era la modă să te îndrăgosteşti de Ioana D'Arc, no big deal, I swear - eu zic că războaie au existat şi vor mai fi încă, iar între Anglia şi Franţa chestia e consacrată. totuşi, la capitolul muzică ţin cu englezii, la femei câştigă pe departe francezii, iar la rugby, cu neo-zeelandezii].
3.
How bizzare! Când m-am trezit din nou părea că eram fericitul câştigător al unui bonus de reîncarnare în contul abonatului lui Dumnezeu Tom Araya, vocea şi chitara bass a binecunoscutului ansamblu muzical-coregrafic Slayer. “Raining in Blood” urlam cât mă ţineau plămânii, mă agitam precum king-kong, asta o spun acum, mai mult pentru că ratasem rolul deşi îmi plăcea Jessica Lange - apoi continuam bestial, “Raining blood / From a lacerated sky / Bleeding its horror / Creating my structure / Now I shall reign in blood! “.
Pe scenă, temperatura era infernală, King şi Haneman scoteau flăcări din sufletul chitărilor, iar Lombardo fusese cuprins de o ură fără margini pe care o cobora cu sceleraţie pe setul de tobe care probabil urma să îşi dea duhul până la finalul concertului. Mulţimea se isteriza ca la o coborâre a lui Isus sub poalele Diavolului, întreg auditoriumul încercând delirul cu câteva octave mai sus decât eu însumi puteam. Încercam să le dau tot ce vor, eram posedat de iluzie, răcneam ca o fiară rănită în orgolii:
“Close your eyes / look deep in your soul / step outside yourself / and let your mind go/ frozen eyes stare deep in your mind as you die
Close your eyes… and forget your name / step outside yourself and let your thoughts drain / as you go insane… go insane! “
La final, eram epuizat, picioarele îmi tremurau asemenea unui steag pe catargul unei corăbii fantomă, eram ud în chiloţi fiindcă ejaculasem [poate nu vă vine să credeţi asta, însă exact asta s-a întamplat]. Simţeam lumina reflectoarelor extrem de grea în spate, de parcă aş fi cărat un elefant. Într-un fel eram fericit, nici nu-mi dădeam seama, fusesem în rol, eu şi Tom Araya fusesem una şi aceeaşi persoană, probabil că mulţi vrea să mă atingă numai pentru asta…
Nu contează, ieşise bine, dădusem bine din cap, din voce, din bass, nu-mi venea să cred că eram eu şi lumea era în extaz! Eram mai mult ca sigur că după concert cel puţin 20 de copile renunţaseră fericite la virginitate în noaptea aceea, în vreme ce vreo 30 de băieţei deveneau, în compania lor nişte derbedei cocliţi, gata să bage mâna în foc că nu mai au nimic de pierdut pe lumea asta şi pot muri mulţumiţi. În timp ce toate acestea îmi treceau prin cap, cineva mi-a aruncat un prosop, ca la un knock out tehnic în runda întâi. Îi recunoşteam pe toţi din jur, şi totuşi ştiam că e prima dată când îi văd. Cu Tanu însă, aveam o altă senzaţie. Pe ea o ştiam dinainte.
“Ai fost extraordinar, mi-a zis, ştiam eu că poţi mai mult, eşti tare, bătrâne, hai ia-mă de mână şi spune-mi tu, dă-mi o sticlă de whiskey, apoi trage-mi-o din picioare în prima încăpere care ne iese în cale!”, a turuit ea râzând fericită şi puternic euforizată de coca. Poate într-o altă situaţie mi s-ar fi părut penibil acest gen de abordare, însă simţeam pe frunte transpiraţia lui Araya, iar în pantaloni aveam mătărânga lui, care deja pulsa de dorinţă. Nu m-am mai împotrivit, am mers în spatele scenei în cabina de machiaj şi ne-am pus-o cu patos, rockereşte, cu gâfâieli icnete, palme pe buci şi înjurături porcoase.
Tanu era roşie în obraj, apoi din ce în ce mai palidă, păprea că se topeşte în braţele mele ca o picătură de sînge în apă. [pentru cei interesaţi să mă vadă în pielea lui Araya, am o înregistrare video de atunci, pe care o pot multiplica la cerere, contra cost]. [într-un mod cu totul întâmplător, şi fără nicio legătură cu înregistrarea video anterioară, mai am o captură video făcută cu Tanu, într-un moment în care ne îmbătaserăm şi ne-am hotărît să ne filmăm. majoritatea cunosc filmuleţul de pe net, iar greutatea lui o dau personajele care ne interpretează în acest video, adică Pamela Anderson şi Tommy Lee, tobarul de la Mötley Crüe. aş vrea să le cer scuze cu această ocazie tuturor bărbaţilor care şi-ar fi dorit să fie în locul meu!].
4.
“Numele dumneavoastră?”, m-a întrebat tipul cu pălărie mexicană, abundent transpirat şi cu un aspect general de mortăciune neîngrijită. Nu mă mira prea tare, în Mexic toate aveau parcă alt gust, berea era fadă, rachiul părea mai puturos, budele miroaseau de parcă s-ar fi căcat Quatzecoatl în persoană, iar cerul uitase să se mai aprindă în albastru, era galben ca pişatul de bou şi dogorea ca un crematoriu de animale, cu toate că, la vremea aceea, era binecunoscut faptul că aparatele de aer condiţionat sunt încă o problemă de imaginaţie.
“Hal Croves mă numesc, am venit la insistenţele domnului Huston ca expert şi consilier literar din partea maestrului Traven. Din păcate dumnealui e foarte ocupat, nu a putut da curs personal invitaţiei. În orice caz, legat de orice problemă care necesită o părere avizată în legătură cu opera maestrului, vă pot sta la dispoziţie. Noi suntem… cum să vă spun, foarte apropiaţi, în sensul că de multe ori trebuie să-I ţin locul acolo unde dumnealui nu poate merge. Dacă voi avea posibilitatea unei linii telefonice, voi încerca să iau legătura cu dumnealui pentru a mă sfătui. Sunt convins că Mr. Huston este un regizor redutabil, am acel feeling că “The treasure of Sierra Madre” va fi un succes. Este destul de cald, nu credeţi?”
Omul m-a privit cu o curiozitate crescută, părea că nu înţelesese nimic. “Mr…”. “Croves”, am repetat, “din partea maestrului B. Traven”. “Aha, am înţeles, da, am o notificare pentru dumneavoastră. Mr. Huston trebuie să sosească în curând, am primit dispoziţii să vă ajut să vă acomodaţi. Aveţi multe bagaje? Poate vă este foame, pot trimite pe cineva să vă ducă geamantanele în apartamentul dumneavoastră, între timp puteţi merge la cantină să gustaţi câte ceva”.
“Mulţumesc, nu e nevoie, prefer să am grijă singur de lucrurile mele. L-aţi putea totuşi anunţa pe Mr. Huston de venirea mea. Mi-ar plăcea, dacă se poate să avem o întrevedere chiar în această după amiază. Mr. B. ar vrea să ştie cât mai curând viziunea regizorală asupra operei, sper că domnul Huston este cu totul de acord în privinţa faptului că în primul rând trebuie să onorăm creaţia domnului Traven”.
“Cu siguranţă, domnule, cum doriţi. Voi da de asemenea de ştire de faptul că aţi sosit. Sunt convins că Mr. Huston şi-ar fi dorit să-l cunoască în carne şi oase pe faimosul autor B. Traven, însă cred că va aprecia la fel de mult şi venirea dumneavoastră în calitate de… de expert, parcă spuneaţi”.
“Vă asigur că nu este nimic tragic, cunosc foarte îndeaproape munca maestrului, am avut de multe ori ocazia să discut chiar aspecte intime ale operelor cu Mr. B. Nu-mi este nimic străin nici măcar în privinţa obiceiurilor pe care domnul Traven le are. După atâta vreme, muncind împreună, am început a-l copia, şi acum s-ar putea spune că ne asemenăm!”.
“Prea bine domnule Croves. Fiţi amabil şi aşteptaţi-mă 5 minute. Vă puteţi aprinde o ţigară, dacă doriţi, atât timp cât lipsesc. E cald aici, dar afară e şi mai cald, mai bine să şinem ferestrele închise, ştiţi, nu-mi prea place fumul de ţigară”.
De fapt toată discuţia de mai sus nu ar fi existat, dacă n-ar fi fost Irene. Ea şi-a băgat coada de la început, ea a răspuns scrisorilor lui Huston – în fapt ea a semnat de la bun început colaborarea mea cu regizorul John Huston. Nu zic că a fost o chestie naşpa, John mi-a părut unul dintre puţinii oameni cu adevărat fascinaţi de persoana mea. Au fost zile grele de muncă, zile în care trebuia să rescriu de câteva scenariul de câteva ori pe zi, pentru a fi bine înţeles. Era destul de greu să nu mă dau de gol, tot timpul trebuia să inventez discuţii telefonice cu Traven, ca să-i ofer lui Croves autenticitatea de care avea nevoie. În fond era doar un joc pentru mine, însă acest joc era libertatea mea. Fiindcă aşa alesesem în viaţă, să nu depind de nimeni, să nu depind decât de mine însumi. Şi acest lucru este evident şi pentru mine însumi, şi pentru cel care am fost B. Traven, în toată perioada în care am stat în pielea lui. De fapt cred că împreună cu el m-am simţit cel mai bine, eram în sfârşit liber şi Tanu nu mă mai chinuia atât de tare, era departe, era ocupată să-mi editeze scrierile.
Câtă vreme era vârâtă în pielea lui Irene Mermet nu mai era sălbatică şi imprevizibilă ca o junglă, ci doar sofisticată şi rece ca un acvariu cu ţipari electrici. În plus dobândise chiar un simţ al măsurii şi responsabilităţii, pe care, culmea, îl folosea cu eleganţa cu care o regină se debarasează de un prezervativ compromiţător. În orice caz, în vremea aceea mă simţeam liber, mai liber decât oricine altcineva. Eram liber să îmi aleg orice, chiar şi ce părinţi doream, ce ţară voiam, ce vârstă îmi trecea prin cap. Puteam să călătoresc, puteam să scriu ce îmi doream, puteam să fiu agent secret, militant fascist, orice. Nu trebuia decât să îmi doresc. [despre perioada aceasta a vieţii mele am lăsat cele mai puţine mărturii. Pentru cei interesaţi, e mai bine să îmi citească opera, acolo găsesc mai mult adevăr decât în cartea lui Karl S. Guthke: B. Traven: The Life Behind the Legends (1991)].
5.
Deci asta era treaba. Tanu. Îmi doream să fiu cu ea mai mult decât oricine pe lume. Şi nu conta pe unde hălăduia sufletul meu, din dorinţa de a o avea o recreeam peste tot pe unde mă învârteam. Mă duceam să beau o cafea, imediat apărea şi ea. Mă duceam la teatru, era acolo pe scenă, luîndu-şi viaţa pentru cauze nobile şi în numele artei. Intram în subsolul violent din Fight Club, mă eliberam de toate angoasele, iar ea mă aştepta după aceea cu o cârpă umedă să îmi oblojească rănile. Şi nu, nu trebuie să vă gândiţi la asta, nu am avut o copilărie nefericită iar mama m-a iubit şi mă iubeşte încă. [de altfel vorbim săptămânal la telefon, e interesată de mai toate aspectele din viaţa mea, dar ca toate mamele cel mai mult o interesează dacă mi-am găsit o pereche demnă de a face pasul cel mare. din păcate nu am reuşit să-i dau nicio veste îmbucurătoare în acest sens, în plus s-a întristat foarte tare la moartea lui Lady D., dar asta e o altă poveste pe care nu o să o dezvolt aici].
A urmat moartea lui Bela Lugosi, moartea unui comis-voiajor, moartea la Veneţia, moartea celulelor gliale din creierul lui Einstein precum şi propria mea moarte – în fapt doar o moarte a memoriei active, cea reală, fiindcă cealaltă memorie continua să se îmbogăţească într-un lung şi dureros proces, une histoire de la longue durée. Aşa m-am trezit în pielea unuia, un scriitoraş alcoolic lăbărţat peste un site literar, care avea o brumă de talent şi ducea o viaţă de proaspăt burlac, izolat în nepăsare şi la o oarecare distanţă de toate femeile, pregătit să muşte dacă se întâmpla cumva să fie agasat – să n-o mai lungim, omu’ trăia post-depresia lăsată de o gagică doldora de personalitate, pe care prostovanu’ de el o cam iubise în naivitatea lui, şi ale cărei sechele îl înconjuraseră ca un gard de sârmă ghimpată, electrificat şi dublat de mine cu senzori de apropiere.
S-ar fi zis că nu e aşa uşor să găseşti o cale de apropiere faţă de un astfel de individ speriat şi anost, dar parcă şi cu el a fost la fel de uşor ca în mai toate cazurile. Au fost suficiente câteva săptămâni în care să se simtă mai în putere, să înceapă o brumă de comunicare, ceva timid cum ai face cu lanterna peste dealuri, şi reduta lui a picat imediat, nu mai ştia de capul lui. S-a confruntat curând cu tot felul de poveşti de dragoste, mie personal îmi place cel mai mult cea în care ea rămăsese încă să trăiască o vreme în camera în care locuiseră împreună, înconjurată de cărţile lui, de hainele lui, de toate nimicurile pe care le strânsese de-a lungul vremii, citindu-i chiar scrisorile de dragoste ale fostelor iubite. Da, o poveste emoţionantă, parcă o şi vedeam aprinzând ţigară din ţigară, bând bere la cutie şi hotărându-se în final să le răspundă iubitelor lui, să le trimită mesaje, să le invite în cluburi la câte-o cafea şi să meargă în locul lui acolo, întrebându-se care oare dintre nefericitele de acolo a venit să se întâlnească cu el. Iar el suferind fiindcă oricât de limitată era imaginaţia lui, încă mai avea puterea să inventeze final după final sau început după început.
Ajunsese la un moment dat să-şi imagineze cum toate persoanele din lista lui de messenger sunt de fapt tot ea, femeia-caracatiţă pe care o găseşte peste tot în viaţa lui, poate chiar nici site-ul unde scria nu exista, era doar o interfaţă unde interfera cu cele un milion de clone ale ei, venite în calea lui pentru a-l pedepsi încă odată pentru vina de a-şi fi imaginat vreodată că există o femeie care poate să-l înţeleagă aşa cum este, cu interiorul lui întunecat, în continuă formare, precum interiorul inferior, activ, al unei peşteri de eroziune. [se spune că cea mai lungă peşteră din lume are circa 700 de kilometri. mi-e uşor să cred asta, atât timp cât mi se pare că în mine dragostea a săpat începând de la formarea universului şi nici până acum nu s-a oprit].
6.
Mă gândeam că aşa cum aveau un început, lucrurile astea trebuiau să se termine undeva. Logic vorbind, atât timp cât ea exista, trebuia să existe un T 0 şi pentru ea. Acel moment în care începuse să fie, acel moment din care eu nu mai eram eu, un consumator ramolit şi vânător de bere prin baruri. Revedeam lucrurile cu o viteză fantastică, aproape nici nu îmi dădeam seama dacă le trăisem sau nu pe toate. Pe unele le recunoşteam, altele îmi dădeau doar senzaţia unui déjà vu. Oricât încercam să scobesc în memoria mea, Tanu era dintotdeauna acolo, folosind realitatea ca pe o maşinărie infernală, plimbându-mă în cele mai speciale vizite pe care şi le poate imagina cineva şi cu siguranţă pe care cei mai mulţi şi le-ar fi dorit pentru ei. [măcar din punctul ăsta de vedere mă puteam considera un privilegiat, şi chiar aşa era. e suficient să vă gândiţi că am pictat Nud culcat, în 1917, când mă îmbătam sub numele de Amedeo, iar Tanu chiar s-a simţit bine pe divanul acela cu brocart roşu şi pernă albastră].
Am luat micul dejun la Tiffany, am descoperit America, am redescoperit America, am inventat roata şi am mâncat prima friptură din istorie. Am fost primul om care a făcut vreodată sex oral, deşi nu cred că ce am făcut noi se putea numi cu toată responsabilitatea uman. Am încercat şi un complex oedipian, dar nici ăsta nu a ieşit cum trebuie, are şi dragostea limitele ei. Am compus concerte de vioară, am călărit cu George Sand, şi deşi nu-mi aparţin, am spus acele vorbe celebre “Un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire!” şi cu toate că nu mi-am dorit niciodată, ba chiar am oroare de asta, m-am culcat cu toate reginele Angliei şi Japoniei. Cel mai grav era faptul că nu mă puteam împotrivi, o singură dată a trebuit să mă gândesc la asta şi m-am trezit 28 de ani pe o insulă pustie, numărând zilele pe copaci, alături de Tanu preschimbată în canibal cu pielea neagră şi apucături homosexuale. [poate ar fi trebuit să trec sub tăcere acest episod, dar de data asta o fac de dragul adevărului].
Cât timp învăţasem câte ceva împreună cu Heraclit, mă alesesem cu o concluzie. Dacă o sfoară are un capăt, cu siguranţă că atunci mai are unul. Şi cum nu găseam pe cel de început, m-am orientat în căutările mele către celălalt capăt. Fiindcă acolo şi numai acolo urma să aflu cu adevărat dacă există dragoste, dacă iubirea este mai presus de voinţă, de viaţă, de moarte, de dumnezeul filosofilor şi artiştilor. Un singur lucru îmi părea suficient de sigur cu Tanu: oricât de crudă părea, era deja parte din mine, se îndrăgostise de mine atât de tare încât nu mai putea da înapoi. Iar eu mă hotărâsem să-i vânez dragostea cu orice preţ şi chiar voiam să o am întotdeauna, doar pentru mine.
Nici nu-mi făcusem bine planurile când, într-o cârciumă din Postdam am cunoscut-o pe Adolphine Sophie Henriette Vogel, o altă ipostază prin care Tanu se hotărâse să-mi testeze răbdarea şi sentimentele şi de care fără să ezit niciun moment, m-am îndrăgostit în circa 25 de secunde. “Heinrich von Kleist!” m-am prezentat eu, şi ea a zâmbit. “Eu sunt Creaţia şi Dragostea”, a răspuns ea, şi din acel moment am ştiut că nu glumeşte. Pur şi simplu destinul ne ajunsese din urmă şi nu mai avea nimic desuet de oferit. Venise momentul perfecţiunii, aşa cum se percepe ea din primul moment în care inima îşi tresaltă ca în acordul unui cântec de nimfă sau de sirenă, şi mergând până în clipa în care un singur zâmbet este cea mai bună pecete a pleoapelor.
În fapt aşa arăta iubirea în ipostaza sa primară, toate celelalte, dezamăgitoare în sine prin efervescenţa lor frustă şi efemeritate, se duseseră direct către dracu’. Cu Henriette am descoperit imediat bucuria de a trăi liber, de a găsi suficientă putere pentru a renunţa la ceea ce îmi aducea neliniştea şi depresia, nemulţumirea şi căutările fără sens. Lăsasem scrisul deoparte, uitasem de Marie şi plecaserăm deghizaţi în muzicanţi să cucerim land-ul Steglitz-Zehlendorf şi să găsim adevăratul sens al fericirii, chipul autentic al dragostei dincolo de orice închipuire. [în fapt se poate spune că nu mai fusesem aşa fericit de când îl cunoscusem pe dumnezeu şi dumnezeu semăna al naibii de bine cu Lemmy Killmeister].
Au fost probabil cele mai frumoase clipe petrecute cu Tanu. Nu ne-a lipsit nimic, nici clipele de beţie, nici iubirea mirosind a fân proaspăt, nici ospeţele copioase în hanuri la răscruce de drumuri, dar mai presus de toate aveam drumul în sine, căutarea, acumularea momentelor plăcute atât cât se pot aşeza unele peste altele fără a se clătina sub povara propriei greutăţi. Fiindcă aşa cum simţeam atunci, nimic nu putea fi mai veşnic decât o eternitate dorită şi construită cu puţin, cu o dragoste împărţită şi împărtăşită ca o sfântă cuminecătură. Şi asta s-a întâmplat când, după mai bine de două zile de chin pentru mine în timp ce ea se afla la Wannsee, adorata Adolphine Sophie mi-a răspuns în sfârşit la scrisoarea în care-i spuneam că, peste toate gândite şi construite, o iubesc.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, înainte de primul cântat al ciocârliei, eram gata să intrăm în istorie. Ne-am pus spate în spate, ca pentru duel, am făcut fiecare câte trei paşi, ne-am întors şi am tras. Niciunul dintre noi măcar nu a clipit. Bubuiturile au răsunat în acelaşi timp şi i-am simţit glontele în inimă ca pe un sărut. În ochii ei am mai văzut un ultim zâmbet, apoi mi-am adus aminte de răspunsul ei: “Meine Seele sollst du haben“.
