iubim copile moarte

cu ardoare le iubim sexul puber și rece
strîmt și înmiresmat de triumful materiei asupra vieții
iubim copile moarte să fim iarăși în viață să le simțim în pîntec
copilăria pierdută

iubim copile care s-au lepădat
de viață parfumul lor fin și pătrunzător de larve vuiește ca un zgomot
din inima pămîntului sclipirile din ochii lor sunt lame de mică
tăioase înghețate un sînge de argint izvorît din sîngele trandafirilor albi
ele sunt pure și nevinovate sunt doar carne fără păcat fără
viață pentru că nimic nu e mai pur și mai curat
decît un mort

le învelim cu pielea noastră le dăruim căldura pulsul
umorile trupului și minții le privim în ochi și le stropim cu rouă
ca și cum ar plînge în urma noastră iubite infidele
fumăm la căpătîiul lor
le umplem cu fumul nostru ca și cum ardem înăuntrul lor
ca și cum ne-ar absobi pe rînd viciile temerile
visele

așa iubim cu o intolerabilă tristețe
copile moarte în sufletul nostru lugubru ca un mormînt nedeschis
de mii de ani

Lectura de la TNCP – texte și video

după ce-ai aruncat în mine cîinele mort

îți spuneam că mă doare orice trăiesc,
că sînt atît de gol încît nu-mi mai știu marginile;
și nu te puteam scoate
din încăpățînare, doar urîțeam aerul în jurul meu
ca și cum supliciul mi se răsfrînge-mprejur;

un cîmp întins de rapiță înflorită și maci
în mijlocul căruia o cisternă imensă, ruginită.
dintr-o dată
o adiere face apusul să pară mai fad
ca de obicei, macii mai vii
de parcă metalul s-ar descompune în lacrimi.

nu-i suficient că între noi cuvintele își lasă
umbra în cercuri, iar aerul se umple de funingine;
inima-și alungă sîngele cum lepezi cățeii pe hududoaie și-o unghie de oțel
crește prin ea.

acum fiecare secundă-i un an, cățeii s-au întors dulăi;
mă las mușcat pînă carnea mi-e toată o suferință.
chiar dacă tac cerul
se umple de pescăruși. și-n loc de piept, țipătul lor -
peștele cînd se transformă în piatră.

în mine viața-și aruncă singurul pui, născut mort.
nici nu știi cît doare să-ți spună cineva nu ești
ceea ce îmi doresc.

singurătatea, Jusa

și o liniște din aia cînd înălțarea pînă la dumnezeu
se face mergînd pe pămînt,
ca dintr-un sat în altul.

eram singur. uneam singurătatea cu ea însăși
și respiram un măr stricat
în interiorul altui măr.

eram singur și de singurătate
am vomitat odată
un dig.

și la un moment dat singurătatea a dispărut.
în loc a rămas ceva mai trist decît un om
ce trăiește într-o ființă
care și-a pierdut deja genul.

cineva a furat notele din acest jazz

 

și a rămas doar un ritm care-mi apasă pieptul.
sînt ani de-atunci, Jusa
dar anii nu au greutatea asta. am respirat în răstimp
și a plouat ca o mitralieră scăpată pe jos
cu piedica slăbită. plumbul s-a depus
pe portativ ca varul alb acoperind un perete

cu graffiti. atît de alb încît mi-e teamă că toată lumina
se strînge în el și în rest se face întuneric.
mi-e teamă de întuneric – ar putea să-ți fie frig
în timp ce-ți cauți cheile de la casă. în rest e bine
aerul s-a îngroșat de la fum
venele din cauza femeilor care n-au mai vrut să plece.
doar melodia asta e un schelet
pe care soarele se topește încet ca o bucată de unt
într-o cană cu ceai negru. atît de negru
încît pot visa în el.

s-au copt merii sălbatici

 

s-au copt merii sălbatici
şi nu mă pot gîndi la nimic doar fumez şi las fumul să fie
zgomotul de fond al gîndurilor
care coboară lin pe un bilet compostat

perdelele nu mişcă îmi dau senzaţia că sînt locuitorul

unei fotografii
e suficient de linişte să auzi
cum bate inima unui bărbat care a pierdut dragostea

lipeşte-ţi obrazul de pieptul meu ascultă
sunetul
groaza din
inima unui bărbat care şi-a pierdut dragostea

e ca atunci cînd te afli la marginea unei păduri
întunericul se lasă dintr-o dată
frunzele nu mai foşnesc şi
aerul vibrează încet ca o coardă de violoncel

în tăcerea dintre respiraţii
simţi ceva rece în piept şi te blochezi atunci
privirea se răneşte
în copacii plini de ţipete

liniştea e cînd surzeşti înăuntru

 

și toată muzica aia e un cor de termite care-mi lasă oasele
mai negre decît părul tău
și probabil d-aia nu ți-am spus niciodată cît de mult
cît de mult

sînt viu în mine țipă o șopîrlă verde și verde
îmi sînt pereții
verde îmi e uitarea
și verde

visez cum o mie de oameni fac dragoste și dragostea se ridică
în două picioare și vine
la mine să-mi facă o dungă de dragoste pe față
se culcă la picioarele mele și pe o rază de cîteva mii de dorințe
dragostea mea face dragoste
cu tot ce e-n mine

cine se îmbracă special să întîlnească lebede negre
face dragoste iar
cîntecul se aude ca o liniște înăuntru

și eu fac dragoste atunci cînd mă gîndesc
la tine că pot să te sărut fără mîini
chiar și dintr-o poză

pentru moarte aleg întotdeauna Jack Daniel’s

 

venise la mine pentru că voia să-și schimbe anturajul și eu aveam cîteva cărți
publicate și un volum de poezie gata de lansare
și-n capul meu a pătruns izul fantastic al crimei
o și vedeam cuprinsă de spasme cu pieptul cabrat de un fulger care-i chiureta pîntecul
aveam o sticlă de bourbon și gheață în creier
mîna ei caldă-o topea și buzele sorbeau aburii cruzi de pe umerii mei în timp ce turnam
și rîdeam rîdeam și nu știa ce-o să fie

cu mîna printre coapse aveam să-i smulg inima s-o îmbăt în paharul cu gust de fum
și să-i scuip osul iubirii ca pe-o sămînță stricată

și-am intrat în ea ca o sticlă de Jack Daniel’s care vrea să-i rupă vaginul să-i omoare
copiii nenăscuți iar ea gemea și spunea tatăl nostru
ca să termine i-am turnat whiskey în gură și-am băut săruturile care-i mai rămăseseră
apoi m-am trîntit pe spate și mi-am aprins o țigară
era atît de firavă încît o dărîma fumul și zîmbetul ei făcea rotocoale prin cameră iar ochii
ochii-i plîngeau mărunt ca o ploaie interminabilă de noiembrie
cînd lumea pare că se pregătește pentru și nu știi ce parfum să alegi pentru moarte

 

țipai ca o femeie în călduri

 

și bocancii nu mă mai încăpeau
la fel și visele
mi-aș fi crestat pieptul să-l hrănesc direct din mine
o săptămînă măcar o zi în plus
carnea ta și carnea lui creșteau împreună un deget în rană

au fost zile în care nu-mi găseam mințile
cîinele agoniza de ceva timp în scară și îi aduceam lapte
ție o senzație trecătoare de nebunie sub piele
mă rugam să nu moară
dimineața cînd respirațiile miros
a căderi de imperii

și-n ziua aceea auzeam prin fereastra deschisă
cum țipai ca o femeie în călduri eu țineam în brațe trupul cîinelui
și-mi era frig
învelisem trupul sătul de iubire în lenjeria noastră și imprimeul cu frunze începuse
să duhnească a putred

va veni ziua cînd voi cunoaște toți viermii

 

și va fi măreț. coșciugul se va face dintr-o dată o sală imensă de bal unde voi întîlni multă lume;
toți mă vor aprecia pentru hainele mele noi, pentru pielea proaspătă, pentru mirosul de parfum
încă lipit de mine, uitat de vreo femeie plînsă. și toată lumea bună va veni să mă salute,
să-mi prezinte pe unul, pe altul, iar eu îi voi înghiți în ochii mei ca de sticlă.
voi fi cel mai tînăr și mai arătos mort și toate femeile se vor lipi de mine și nu peste multă vreme
vor face dragoste cu mine, așa ca de bun-venit. apoi voi rămîne singur, gustînd din vinul așezat la cap
și voi încerca să mă transform într-o amintire. poate chiar într-una cu răsărit, briză și apă de mare-n picioare.
și viermii vor povesti din generație în generație cum bucățele din mine au ajuns prin marile orașe
pentru că eram cel mai proaspăt și mai frumos cadavru. și viermii lui baudelaire mă invidiau pentru asta.

 

****

Acestea au fost textele, înregistrarea video este aici (la minutul 31.00):

poem pentru ea

pentru că nu-mi era permis să te iubesc m-am îndrăgostit de umbra ta
cădea ca niște maluri
de pămînt peste ce înseamnă viață m-am îndrăgostit
de aerul rostogolit în urma ta
cînd făceai dragoste cu laserul într-o discotecă unde tot

ce însemna mișcare
ar fi fost felul meu de a te atinge nu te-am atins
dar femeile de acolo ar fi rămas însărcinate cu linia
vieții din palma stîngă pentru că m-am îndrăgostit

de locul unde îți așezai paharul cînd beai îl sărutam cu buricul
degetului arătător fiindcă iubeam ca un scafandru în costum
de bărbat o femeie în costum de copil și nu-mi era permis
decît să-ți ghicesc

pașii făcuți prin mulțime pînă la toaletă să ating oamenii
de care te loveai din greșeală nu
îmi era permis mai mult decît să iubesc să mă sufoc
în parfumul bluzei tale care îmbrăcase

lumea toată împletirea de trupuri pe muzica aia nu-mi era
permis să iubesc pentru că stăteai în fața mea ca o diafragmă
prin care toate versurile cîntecelor îmi spuneau drept
în locul unde respirația-mi intersecta dorința nu
e voie să mă îndrăgostesc

de tine numai umbra
am dreptul să mi-o pun pe față la fel
cum aș purta chipul dumnezeului ce face femeia din coasta
unei sticle de tequila

pentru că nu-mi era permis să te iubesc am iubit
un copac din fața blocului tău pîn-a înflorit a doua oară și
rădăcinile lui s-au înfipt atît de adînc în pămînt

am simțit cum prin venele mele urcă visele morților

one day I will kill you

trotuarele sclipesc o lumină subterană urcă

sub fustele curvelor picioarele lor palide pe care zemuri

cerul e jos mult mai jos ca de obicei și ne-nvăluie-n aurolac

mă-ntreabă dacă nu stau

la un scurt aici aproape e camera sunt bani cît de-o sticlă

de vodkă și mi-e greață de parcă președintele și politicienii ar vrea să mă

sărute pe gură și am impresia că toate femeile de pe stradă

înoată sincron își ridică un picior pe lîngă umăr din pămînt

iese lumină trandafirie ca mațele unui homles înjunghiat pentr-un ceas

e frig și frigul vine din interior și dintr-o dată

ne e greu pentru că avrm oase din fontă și sînge de plumb

și cădem în cer ca într-o fîntînă sleită

cădem cu toții străzi curve pești homleși

bitumul trotuarelor se topește ne intră în vene ne face ochii albaștri

ne face pielea albastră

luminăm ca niște mașini de poliție care ne duc direct în nori și norii sunt groși

ca niște ziduri

sunt un bețiv care are probleme cu scrisul sunt un ucigaș căruia-i plac

execuțiile murdare sunt afemeiat dar am fetișuri cu trannies

trăiesc în romînia și-s obsedat de mașini scumpe de apartamente 4+

de servicii bine plătite de telefoane mobile de vedete ușuratice de vacanțe

extrauterine de singurătate de foame mă excit de foame salivez de foame

îmi vine să iau în gură un cîine

iubesc ascuțișul fierbinte

al lamei pentru că trebuie

să scot din mine trupul acesta care m-a invadat m-a copleșit

trupul acesta care tremură și se vaietă și lihnește și urlă și grohăie

se smiorcăie corpul acesta vrea lucruri de care se bucură orice

obiect care respiră fără să gîndească într-o zi

o să omor trupul acesta

o să-l jupoi de viu apoi o să-i mănînc pielea și organele unul cîte unul

o să scriu cu degetele încleiate că vreau să-mi pună pe piept o piatră

potrivită ca mărime pe care să o alăptez să o îndop cu trupul meu

pînă crește mă acoperă mă împiedică să mă ridic

în ochii tăi pe un cîntec de dincolo

de gardul unui penitenciar de maximă securitate

JOIN`T

Manuscrisul volumului meu de povestiri JOIN`T este aproape gata să meargă la tipar. Mai rămîne de rezolvat problema copertei. Deocamdata prezint patru propuneri, sa-mi spuneti părerile voastre. Probabil mîine voi mai adăuga una sau două. Chiar aș vrea să știu ce ați alege și de ce. Vă mulțumesc.

Cîntece pentru Jusa

Nu peste multă vreme o să apară al doilea volum de poezie semnat de mine, Cîntece pentru Jusa, la editura Charmides. Ca să nu mai fie o surpriză, iată coperta (Mara Graur – foto, Mugur Grosu – DTP) și cîteva impresii ale primilor cititori.

Chiar dacă scrie despre tot felul de grozăvii – iar moartea şi singurătatea sunt două, deşi nu chiar cele mai… grozave, dintre ele –, Leonard Ancuţa o face fără ostentaţie, grandilocvenţă, epatare, trăirisme, ci cu naturaleţea celui care chiar e înăuntrul poveştii. Nu e fals fiindcă ştie despre ce este vorba, inclusiv când „vorba” e şoptită de Imaginaţie. Cartea aceasta, Cântece pentru Jusa, constituie un argument al faptului că vigurosul debut al lui Leonard Ancuţa în poezie, cu volumul Iubirea e amintirea unui viol, nu a fost o… plesneală. Sau dacă a fost, atunci şi aceasta este încă una. Două cărţi ca o pereche de palme pe obrajii palizi şi subţiri ai căutătorului de poezie. – Robert Şerban

Volumul „Cântece pentru Jusa” se remarcă prin sensibilitate şi fantezie, printr-un mod delicat de a configura viziuni îndrăzneţe: „o linişte din aia când înălţarea până la dumnezeu/ se face mergând pe pământ,/ ca dintr-un sat în altul.”; „perdelele nu mişcă îmi dau senzaţia că sunt locuitorul/ unei fotografii”; „înfige seringa asta/ adânc/ la rădăcina fericirii” etc. E o plăcere să ai în bibliotecă o asemenea carte, ştiind că (aproape) oriunde ai deschide-o dai peste poezie bună. – Alex Ștefănescu

Când am început să ascult/citesc poemele „Cântece pentru Jusa” am crezut că mi se intonează un imn adresat iubirii. Mai apoi am înţeles că eroina principală era singurătatea, nu iubirea. Singurătatea poetică e în 2, 3, 1000 sau în unicitate. Singurătatea de aici este de cele mai multe ori una de cuplu, flancată, însă de o mulţime de fiinţe şi lucruri. Iar când ai curajul să-ţi trăieşti singurătatea, atunci abia auzi timpul ronţăind la speranţele noastre nebuneşti. Poezia aceasta măsoară praful rămas în urma pasiunilor – şi o face fără isterii, fără teribilisme, cu seriozitate melancolică, uneori disperată. Cam cum se încolăceşte muzica celor de la Sopor Aeternus, eterna aţipeală, intens absorbită de poet. Noul romantism este când cinic, când şfichiuitor. Singura lui ambiţie e aceea de a seduce pe ritmuri de jazz sau blues. Arătându-se fragil, el îşi ascunde puterile. Dacă îl crezi, rişti, dacă nu-l crezi, viaţa nu are niciun farmec. – Felix Nicolau

Poemele lui Leonard Ancuţa abundă de imagini puternice, într-o curgere nestăpânită ce traversează paradisuri şi infernuri virtuale. Asistăm la tragedia unui „supraom” învins, inevitabil, de propria lume golemică, de neantul propriului său vis, de violenţa erotică ce sfârşeşte prin a-şi aneantiza propria lume. Poezia însăşi pare o proliferare menită să acopere ruptura între dragoste şi adevăr, reflectată în imaginea lui Dumnezeu, gândită, pe alocuri, caricatural. Şi totuşi, (supra)firescul sacralităţii întrupate irumpe, surprinzător, în liniştea în care „înălţarea pînă la dumnezeu/ se face mergînd pe pămînt,/ ca dintr-un sat în altul”, sau în care întrepătrunderea erotică are loc „ca un vis printr-o rugăciune”. – Florin Caragiu

Aș putea să scriu doar o frază la modă, gen ”ieșit din comun și nu procedează ca la carte”. Nu ajunge. Nici măcar ”orgoliu rănit în căutarea unui scop nobil” sau ”furia conștiinței despică maladiv autorul”. Nu sunt suficiente pentru o poezie (pe care am descoperit-o cu mare plăcere online!) ca a unui Hefaistos îndrăgostit de frumusețea unei Afrodite. Nu de femeia însăși. De aici natura alterată, singurătatea perpetuă, ”durerea ca un plic netrimis”, încărcătura erotică dură a unui caz poetic dificil. Dar dincolo de toate și fără a cita versuri, (mai bine citiți-le!) uneori autorul ascunde într-o lirică, pe care paradoxal și-o refuză, o fragilă copilărie revoltată în fața maturizării. ”Mama e un spital unde merg de bună-voie să mă vindec de orice”, spune, deși scrisul mi se pare a-i fi acel tovarăș de viață, plin de cele lumești, ca o cană legată cu lanț la ciutura unei fîntîni. – Olga Delia Mateescu

Remarcabilă la poezia lui Leonard Ancuța este puterea ei de abstragere a adevărului din tot galimatiasul înconjurător înecat în ceaţa venalităţii ce sufocă tot mediul lui înconjurător, autorul nefiind un utopist liric, ci un protestatar frustrat de durităţile vieţii, care refuză o lume impasibilă ce se degradează vizibil, fizic şi moral, impunându-ne convingerile lui de adevăr obiectiv sau subiectiv. Autorul dispune de abilităţi de strateg al limbajului şocant, creator de diorame lirice coagulate într-o voce coerentă, generatoare de imagini care ne ameţesc prin zig-zagul lor efervescent, fiindcă ideile se telescopează dintr-una într-alta, semănând puţin cu tehnica folosită de James Joyce în romanul său “Ulise”. Leonard Ancuţa a creat, în Cîntece pentru Jusa, un mic univers, spiralele galaxiei lui prozodice acoperind o impresionantă pluritate tematică – poezia filosofică (sau, cel puţin, frizând filosofia existenţei), poezii ale setei de puritate, poezii ale neliniştii sufleteşti, poezii ale vieţii boeme, ale fericirii evanescente, dar cred că cele mai temperamentoase rămân totuşi versurile lui de dragoste, fiindcă, da: L.A. este un maestru al versurilor erotice. – Cristian Petru Bălan

ceva

de la o vreme port umbra ta. umbra ta scufundată adînc pînă la rădăcina tuturor lucrurilor. văd lumea derulată pe viteză scurgîndu-se înapoia noastră.
umbra ta are nenumărate buzunare. umbra ta arhivează nopți pe care nu ne e dat să le cunoaștem vreodată.

/…/

cuvintele sunt gratii la ferestrele noastre. evadăm pe mutește, cu litere albe scrise de mînă
pe coaja unui ou.

/…/

ne trezim și deschidem ochii undeva departe de aici și acum. acolo ești tu.
noapte de noapte deschid ochii deasupra trupului tău din care ies aburi albi.
am învățat să-i pictez în culori calde. cu degetele colorez fiecare rotocol astfel încît deasupra ta se naște o femeie identică și mă îmbrățișează.

/…/

pînă și stațiile de autobuz se mută.
pînă și amintirile dureroase au o frumusețe a lor.

sub unghiile false cresc dintr-o dată oameni falși. lumea se derulează pe rapid. eu te păstrez lipită de mine în slow-motion. lent. atît de lent de parcă din îmbrățișarea asta ne-am resorbi sub unghiile noastre reale.

/…/

de ceva timp caut un bec a cărui lumină e carnivoră.
mîncătoare de fluturi
mîncătoare de obsesii
mîncătoare de amintiri.

un bec în a cărui privire te dezbraci fără gesturi.
un bec în imaginația căruia pot să-ți ating inima
de piatră cu limba. să sculptez asemenea ploilor
un sfinx sau o pasăre phoenix.

/…/

cînd privesc soarele îl împart în mecanisme simple de aceeași greutate. fulgi fosforescenți suficient de mulți și de calzi pentru toți cei care întind palma. dacă lazăr ar mai vrea să învie o dată i-aș presăra îndeajuns în palmă cît să învețe pietrele să cînte de dragoste.

/…/

mă visez mergînd pe bicicletă și pedalînd înapoi. sunt pe malul mării și culeg o scoică uriașă. mi-o pun pe cap ca pe-o cască și-n ea se aude întreaga mea viață.
întreaga mea viață înseamnă atît cît pot înghesui din mine în bagajele tale cînd pleci.

/…/

orice om e un imens atelier de bricolaj. cu două feluri de ferestre: ferestre uimite și ferestre smerite. cele uimite dau spre afară. și arareori cîte o pasăre cîntătoare intră. mult mai rar, poate o singură dată în viață, o pasăre-mit. cele smerite sunt deschise întotdeauna către interior. ca și cum lumea din în afara casei vrea să privească în acest dormitor. ca și cum toate păsările-mit s-ar furișa aici să învețe povești. ca și cum cei neiubiți ar da năvală să învețe ce-i dragostea. să privească spre acest pat unde două trupuri inventează un alfabet, o limbă, un scandal. o poveste fără sfîrșit. o poveste în care fiecare cuvînt e o ființă vie.

/…/

trăiesc mult mai încet de cînd m-am lipit de tine. de teamă să nu te rănesc. și cînd mi te imaginez sărutîndu-mi umerii luna apune direct în pielea ta. și cînd facem dragoste ne mișcăm încet și tandru, așa cum înfloresc florile de cireș.
cînd facem dragoste, suntem denși ca o ceață care îngreunează traficul pe autostrăzi. cînd facem dragoste ne mișcăm atît de lent încît nu ne mai e teamă de moarte și facem dragoste atît de dens că vedem cum cresc pietrele și ne înghit curînd.