Iubirea e amintirea unui viol cu reducere 50%

Librăria ”HERG BENET” promovează în această săptămînă volumul IUBIREA E AMINTIREA UNUI VIOL, de Leonard Ancuța, oferind o reducere de 50%. Nu ezitați să comandați pe site-ul librăriei acest volum, la un preț de 9 lei!!

http://www.libraria.hergbenet.ro/?category=15

Citind unele poeme ale lui Leonard Ancuța ai acel sentiment puțin straniu că primești mult mai mult decât așteptai – te simți ca și cum te-ai urcat într-un lift, ai apăsat butonul pentru un anumit etaj, dar liftul a părăsit de mult cadrul blocului și zboară cu tine la înălțimi neverosimile. Nu oricine îl poate urma pe Ancuța în acest periplu sentimental. Ca în cazul oricărei poezii puternice și dure, pentru ca cititorul să fie absorbit fără drept de întoarcere în atmosfera pe care o țese cartea, acesta trebuie să împărtășească măcar puțin din structura autorului, să simtă acea recunoaștere a familiarului, pentru a o putea simți cu adevărat. Este probabil ceea ce își dorește și autorul. Fiecare poem din “iubirea e amintirea unui viol” e ca un test: Ancuța ne întreabă, privindu-ne în ochi, cu un zâmbet puțin ironic pe buze – mai vreți? sunteți siguri că mai vreți? Cei mai slabi de înger, cei care nu vor să privească în adâncurile lor indecise, vor rămâne pe margini și vor contempla spectacolul, lăsându-i pe alții să joace rolurile cu adevărat importante: “pășeau calm în urmă și mă priveau/ cu mâinile duse la gură/ ca la vederea unui dezastru” („tratat de autodistrugere”).

Iubirea din versurile lui Leonard Ancuța poate însemna mai mult decât acest sentiment. Adesea, ea se identifică cu o plenitudine ce depășește acest registru erotic: “pentru că așa trebuie să fie dragostea/ să iubești până se umple clipa și/ pocnește asemeni bobului de strugure mult prea copt” (“kairos”). Aici, iubirea e înțelegere a tuturor lucrurilor, iubirea este îndrăzneala de a fi tu, și, mai ales, iubirea este libertate: “mergeți dincolo de marginea prăpastiei/ iubirea e ca un pod nevăzut sub tălpi/ un pod cu ambele capete înfipte în ființa noastră/ un pod de pe care putem sări fără teamă” (“poemul bătrânuluitrăgător“).

Sângele și fluturele pendulează grațios dar obsesiv prin poemele lui Leonard Ancuța. “toți vom ucide cândva un om. când îl vom iubi cu adevărat ne vom înfige în el până la plăsele, îi vom îmbrăca trupul și-i vom locui mintea”, scria autorul în romanul său de debut, Control. “Violul” săvârșit de fluture este tocmai acesta: luarea în stăpânire a unui trup, infiltrarea în acesta, posedarea. Nu e niciun paradox în faptul că o ființă de o frumusețe neverosimilă comite o atrocitate. Frumusețea este creată pentru a lua în posesie, pentru ucidere, este tocmai ceea ce spune poetul. Asta este iubirea, un fluture răpitor care își strânge aripile deasupra inimilor noastre. (Cristina Nemerovschi)

substanța D

am stat unul în fața celuilalt cu ochii ferecați ca niște celule
în care sunt ascunse cele mai mari primejdii am stat față în față
și ne-am privit direct cu sufletul și ne-am vorbit de parcă am fi
citit istoria universală a literaturii

de război și de dragoste unul în mintea celuilalt și eram fericiți.
am stat fiecare cu umbra peste celălalt ca două ceasuri solare
arătînd începutul și sfîrșitul eternității, cînd am fost singuri în tot
universul și nu ne-a durut.

am stat unul în fața celuilalt cu gurile distruse, creierii măcinați,
gîndurile golite de orice licărire și am așteptat să fim despicați
de vise să naștem substanța ce ne împleticește pașii
pe un sigur drum și ne transformă-n mahmuri cu un singur vis.

am stat unul în fața celuilalt și la jumătatea privirilor s-a născut
substanța care îți copiază liniile din palmă în palma mea
substanța care adună gîndurile tuturor oamenilor de zăpadă
într-o ninsoare din soare

substanța care și-a adăugat la profilul ei de pe facebook sau
de aiurea toți oamenii din univers, substanța care poate
spune lucrurilor ce-ți vorbesc fără oprire în minte să tacă,
și-o face mai convingător decît moartea.

am stat unul în fața celuilalt ani-dorință în care sîngele
a străbătut distanțe impresionante dar nu ne-a atins,
am stat unul în fața altuia și am vorbit nenumărate ore
dezvoltînd un simț atît de adînc al confesiunii încît am ajuns
doar să clipim din ochi și tristețile ne năpădesc
mai tare decît buruienile o cale ferată dezafectată.

am stat unul în fața altuia și ne-am pustiit reciproc
mîngîierile, emoțiile, durerile și am ajuns atît de slabi
și lipsiți de putere că aerul se împotrivea respirației.
o, eram atît de cuprinși de dorință încît ne-am legat fără teamă
de ultimul vagon al lunii și ne-am lăsat tîrîți spre cer
într-un urlet de hienă înfometată,

atît de halucinați de substanță că trotuarele se întorceau invers
să le pășim pe ambele părți și casele își arătau subsolurile
cînd treceam asemenea fetelor din cartierul roșu,

o, și mai presus de atît am avut viziuni supernaturale cu substanța D
cînd eram ușori și feerici ca luminile unui oraș plutind pe un lac
cînd puteam sta în lotus pe patru fire de iarbă să-i ascultăm durerea
cînd ne împreunam mîinile într-o schemă atît de complicată
încît era nevoie să ne mușcăm la sînge să ne putem desface.

noi eram cei care adunau lumina de pe stradă și-o întorceam
înapoi în felinare cînd ne sărutam, noi am fost cei care înveleau ceața
în hîrtie de ziar și-o puneam la păstrat în frigider pentru că ne plăcea
s-o avem cu noi după dragoste.

noi am fost cei care plîngeau împreună cu trenurile în gări
părăsind oameni, părăsind vremuri bune și născînd atîta substanță
ca o mamă născătoare de criminali în serie, noi

am fost cei ce s-au dezbrăcat pînă la os și s-au așezat în sicrie
în locul sinucigașilor din dragoste și tot noi am fost aceia
ce s-au împerecheat dezmățat cu vinul, țigările, filmele deocheate
cu dorințele stranii ale oamenilor din jur și i-am făcut să simtă
substanța,

pofta nebună de a-și scurta zilele cu tot ce-a mai rămas neconsumat
din dragoste după ce-am trecut noi.

și cîte altele n-am făcut din substanța D! cîte nopți n-am colorat case
parcuri, străzi și oameni cu instrumentele pline de tenebre și de viziuni
ultime ale existenței și conștiinței pînă am reușit să-mi transform
întregul univers într-un vers al substanței

căci m-am născut din dorință și în ea voi sfîrși

pentru că sunt suficient de puternic să fug dincolo de mine
împins de sentimente care mi se potrivesc natural, într-o locomotivă
cu aburi avînd puțin praf de cărbune sub ochi
și un singur chibrit.

vapor D lemn

salut, fermecătoare singurătate. hai mai aproape, lasă batista să-ți cadă în fața mea
apoi cu zîmbetul pe buze ca o comandă subliminală așteaptă să-mi cobor vîrfurile
degetelor spre mătasea desfășurată pe asfalt în chip de chemare. lasă-mi privirea
să-mi crească, să se-nfășoare asemenea iederii turbate pe trupul tău materializat
de cele mai celebre revoluții, în care s-au împlinit absolut toate revendicările.

salut, fermecătoare singurătate. injectează-mă cu ace lungi de parfum exotic,
înconjoară-mă cu oameni ce nu se grăbesc nicăieri, lipește-mă de piepturi
pînă-mi copiază ritmul vieții, lasă mulțimile să mă absoarbă aidoma unor măști
într-o paradă a celor mai la modă și mai bine îmbrăcate izolări.

salut, fermecătoare singurătate. învață-mă cum se pot deghiza paharele în oameni
dacă le pui ochi și nas. cînd le sărut buzele sunt atît de înflăcărat ca un amant cu scrisori
care fac domnițele să doarmă cu fereastra deschisă. învață-mă să calc astfel
încît la fiecare pas frumusețea își va dezveli o parte a trupului, în orice lucru s-ar ascunde.

îmi acorzi acest dans? acoperă-mi ochii cu toată greutatea, cu nesfîrșitul din spatele
privirilor tale, lasă-ți visele să-mi infesteze mințile să mă transform pentru o secundă
interminabilă într-o endorfină amețitoare ce alunecă prin arterele tale ca-ntr-un
sangre-magic năucitor. și nu țipa, uluitoare tristețe, nu țipa cînd mîinile se vor mișca
dintr-o parte într-alta, ca valurile și vor aduce o luntre mică de lemn în care doarme
un om deghizat în mine. nu plînge omul care se simțea singur pînă și-n vise, încît
i-au fost chemate undeva sus. ca atunci cînd pui capul pe umărul cuiva și întins pe spate
privești cerul și unești stelele între ele, desenezi cele mai fabuloase animale, peisaje
himerice sau împlinești fantasmele cele mai adînc tăinuite iar cerul îți mulțumește
și plouă cu stele ore în șir, pînă totul devine atît de clar și atît de ușor de înțeles că
o simplă strîngere de mînă e suficientă să te golească de viață.

salut, fermecătoare singurătate. cojește-mă ca pe un copac, iubito, cojește-mă
în jurul urletului, lasă-mă liber ca o pădure virgină îndrăgostită visînd un vapor
peste lacrimi. ca o pădure ce se evaporă dintr-o dată cînd vrea să fugă în lume.
ca nori de vapori de lemn navigînd pe ceruri necunoscute să-și găsească perechea.

elefanţi

simt fericirea pe-aproape. rostogolită prin aer ca o hîrtie pe care cineva și-a notat
puctele cardinale să nu se rătăcească
printre gînduri. e aproape și cînd cobor din autobuz
mă așteaptă lumea,

mulțimea de oameni adunați, strigînd laolaltă cu privirile îndreptate spre mine
de parcă ar vrea să vadă micul prădător care mă roade pe dinăuntru. cobor și simt
aerul adunat dintr-o dată sub tălpi, înălțîndu-mă. mi se pare că trec dintr-un pas
pe deasupra tuturor
și-n urmă un frison în stare să ridice părul pe mîini asemenea unor gheare
sfîșiind aerul.

și frigul vine din piepturile albe și mari ca niște frigidere uitate deschise
și paltoanele străvezii și roase de molii purtate sub piele
se reflectă în ecranele de reclamă de pe clădiri și-mi arată umbre cenușii, imprecise
și-o muzica alunecată în sine ca un zîmbet sinistru îmi spintecă pielea
să iasă afară.

suntem toți adunați în jurul fericirii și o privim fiecare altfel, cînd foc învolburat
și înstrăinat de căldură, cînd copil dezbrăcat de mamă, cînd disperare desprinsă
de carne, clătinîndu-se dezorientată și înfometată.

ne-am strîns cu toții să ne-aruncăm piepturile înspre gunoaie, ne-am lăsat cuprinși
de gesturile care putrezesc aerul în lipsa mîngîierilor. suntem o eclipsă de sistem
solar prin întunericul săvîrșit de un soare ce apune în sine.

fericirea tremură pe bordurile plutind peste urlete și-o turmă de elefanți clipește
pe singurul drum rămas
către libertate.

horridus

nu știu de ce l-am strigat oricum avea să se întoarcă să muște
din corpul meu insectivor
din corpul meu din care părul iese ca o turmă de larve
în căutarea altui măr
îmi era puțin frig dar te-am văzut pe tine cum tremurai
te-ai ras în cap numai ca să nu-mi fie atît de frică

mai ții minte cînd îți spuneam că moartea poate avea o infinitate de nume
ei bine eu mi-am ales unul frumos cu rezonanță
așteaptă undeva pe aproape
așteaptă să fiu o clipă mai puțin apoi încă una
în fiecare zi mai puțin cu o oră apoi cu o zi apoi cu totul
ca un ceas care rămîne în urmă cu întreg timpul

mi-ai zis că o să vii mîine dar nu știu dacă pot să vă primesc pe amîndoi
și nu știu cum aș putea să-l refuz sau să-l amîn se pare că e mult
mai atașat de mine și oricum l-am strigat
cineva n-a închis bine robinetul și picătura de apă lovind constant
îmi sună-n cap ca un clopot și mi-e puțin teamă

azi mi-au dat de mîncare tot ce mi-am dorit și m-au lăsat să fumez o țigară
dar am văzut cum au curățat fluturii de aripi
și-am mai văzut cum au adus chestia aia lungă pe care probabil
or s-o vîre în mine
nu așteaptă decît să strig

în loc să te chem pe tine l-am chemat pe el sunt sigur c-o poate face
mult mai bine decît tine
tu ai să plîngi de parcă am putea lansa iar bărcuțe de hîrtie
în ploaie sau măcar în lichidul care s-a strîns împrejur
el face mult mai multă liniște pentru mine
tu doar ai strîns robinetul

gloria D

și dintr-o dată te simți ca după ce ți-a șters cineva cele mai frumoase
amintiri
și devii brusc un om fără copilărie, fără să știi cine ai fost și cum
ai ajuns aici, plîngînd ca un orb de o zi căruia mîinile nu-i sunt suficiente
să-și vadă iubita

ai uitat dintr-o dată gustul cireșelor, al tuturor fructelor
al prăjiturilor și al mîncărurilor tămăduite de bătrîna uimită de atîta alb în tine
se-așază lîngă tine călduță asemenea cenușii, la o vreme după ce s-a stins
focul în vatră,
și-ți vorbește clar dar nu-i înțelegi vorbele, nu-i simți nici respirația și-n ochi ei
traversezi un pustiu mai pustiu decît o gară neconstruită

nu înțelegi cine ești, mai rău decît un om care-și pierde cunoștința în fiecare moment
și nu știi încotro mergi, nici de unde vii, iar dacă te așezi o vreme nu-ți dai seama
dacă aștepti pe cineva sau pur și simplu te-ai hotărît să mori acolo
nu ai nimic în afară de faptul că îți simți palmele cînd reci, cînd calde
și te frămîntă ceva nelămurit ca atunci cînd pierzi și nu-ți dai seama ce

în clipele astea orice regret e tardiv, făcut din rame goale și aproape
că-ți vine să te repezi în ele, ca un animal ce nu-și recunoaște chipul,
nici semenii,
vrei să umpli orice spațiu cu ceva din tine dar nu ai ce să dai, pînă și în vene
sîngele-ți curge ca unui întors din morți

și toți oamenii-ți vin din față, străini, fără să te privească și treci printre
de parc-ai înota într-un ocean fără maluri
dar simți că undeva în acest gol trebuie să fie un loc unde s-au strîns toate
cîte ai fost, trebuie să existe un alt corp al tău, extras din tine asemenea unui glonte,
trebuie să fie pe undeva, suspendat, neatins de nimic și știi
că acolo sunt puse bine atingerile
mirosurile, privirile, memoria

și-l pîndești și-l aștepți pînă cînd odată, ca din nimic, o gelatină se varsă în tine
te umple și te golește în același timp dar măcar o fracțiune
ești acolo să simți cum lumea iese din tine
dintr-o dată și apoi pe rînd, fel și fel de lucruri pe care nu le mai ții minte
dar orice trece prin tine taie ca un fierăstrău
apoi se lasă liniștea, un fel de mers pe jos printr-o secundă de singurătate
repetată la infinit

după asta ești întreg, perfect, exact ca muchiile unui cub deși cubul lipsește
ești mai mult ca perfect, un punct circumscris unei sfere
o, și-ai da orice numai să știi că te poți înjumătăți, că ai părți și le poți recunoaște
numai că lucrurile ce-ți trec prin față sunt de nerecunoscut, juri că privești umbre
și ai senzația că toate sunt mutilate
într-una singură,
a ta

nici măcar pe-asta n-o mai știi, e totul pierdut, pierdut, pierdut
te confunzi cu partea nevăzută a nimicului, o disperare lipsită de simțuri
nici acul de seringă înlăcrimat
nu mai impresionează

generația D

noi suntem generația disperării
ne apucă așa dintr-o dată un amok la fel ca tristețea post-coitală
și printre bătăile inimii disperă toate dorințele neîmplinite și visele
nevisate încă atunci sufletele noastre sunt un fel de ieșiri de incendiu
prin care nopțile își barbotează stelele
în noi plîng încă mamele fără copii orfelinatele în flăcări
în noi se termină drumurile drogurile dragostea femeile
speranțele băutura și cerul tot în noi
se termină poezia
și e atîta durere ca o fetiță care imită
umbra tatălui său
cînd i-e dor

noi suntem generația disperaților
angajații de noapte ai fabricilor de singurătate
iar nopțile cu trotuare pustii hîrtii rostogolite de vînt și ferestre orbite
de-atîta copleșitoare amărăciune sunt măștile noastre
peruci de sînge ne apar în somn iar mîngîierile noastre lasă urme în zăpezi
ce nu se vor topi vreodată

Cîteva secunde la zero grade

Sunt înainte de patruzeci, singur în lăuntrul meu.
Singur e liniște. Aș putea să îmbătrînesc pe loc
să mor chiar acum, de groază, de atîta liniște
adunată, aidoma pietricelelor colorate strînse într-o cutie mare
de tablă. O pietricică, o culoare, o tăcere
atîtea lucruri nespuse,
atîta minciună.
Singur împrejurul sîngelui, lipit de el cu frică,
lipit de mecanismul vieții ca un cerșetor de mîna întinsă,
de privire;
lipit de viață ca orice lucru de pămînt.
Sunt un gest de disperare,
trec prin viața mea ca un semn de drum
fără întoarcere.

Pietricele am adunat în fiecare an.
O pietricică, o culoare, o tăcere și ar fi trebuit să scap de ele,
să le dau fetelor la care am ținut. Nu știu cît de mult
am fost în stare să iubesc, dar sunt singur, adică n-am mințit
chiar atît de mult.
O, și aceste dovezi de piatră colorată!
Le deșart în mine, deasupra singurătății, o astup.
Ca și cum inima-ți bate în gol, fără să atingă nimic,
nici măcare sîngele, și atunci înghiți pietricele să te lipești de tine,
să te poți atinge cu inima. Să poți vorbi cu voce tare
într-un spațiu gol și vorbele tale să se audă
în afară dar și înăuntru.

#

Visez pentru că am nevoie de spațiu.
Am aproape patruzeci și corpul meu mă înghesuie.
În liniște mă înghesuie, în surzenia interioară și
în pietrele pe care le port în mine ca niște deșerturi

lesa

și așa am ieșit cu lesa din casă, la plimbare cu un cîine
invizibil, ca și cum aș umbla alături de o femeie extraordinară
pe care o iubesc atît de adînc în ființa ei încît o împart
continuu în bucăți din ce în ce mai mici iar cînd ajung
la părți indivizibile, ea e încă acolo, întreagă, zîmbitoare
o frîntură dintr-o reflexie în care, dacă privești cumva anume
vezi cel mai intim secret al universului
în toată desăvîrșirea sa.

mîna îmi îngheța pe lesă și frigul se varsă în mine
în loc de oase am țurțuri și tot ce ating se preface
în ninsoare, chiar și respirația, și mă urmează ca o umbră
de parcă iarna și frigul ei m-au scos la plimbare afară
un bărbat îndrăgostit și iubit de femeia ce nu se vede acolo,
femeia închisă atît de adînc în moleculele de aer că, dacă
știi cum să tragi adînc în piept, îți e dintr-o dată suficient
să ieși singur pe stradă cu o lesă goală în mînă.

liniștea e cînd surzești înauntru

și toată muzica aia e un cor de termite care-mi lasă oasele
mai albe decît părul tău
și probabil d-aia nu ți-am spus nici o dată cît de mult
cît de mult

sunt viu și țipă în mine o șopîrlă verde și verde
îmi sunt pereții
și verde îmi e uitarea
și verde

visez cum o mie de oameni fac dragoste și dragostea se ridică
în două picioare și vine
la mine să-mi facă o dungă de dragoste pe față
se culcă la picioarele mele și pe o rază de cîteva mii de dorințe
dragostea mea face dragoste
cu tot ce e-n mine

cine deschide luna ca o ușă în seiful cerului face dragoste
și liniștea se aude ca o muzică înăuntru

și eu fac dragoste atunci cînd mă gîndesc
la tine că pot să te sărut fără mîini
chiar și dintr-o poză