Relu Păhărelu

Motto: „Paharul cel plin îl umple pe cel gol”, Socrate

Mergea la spital să doneze sânge. Un om simplu. Uneori mucalit, dar glumele lui nu erau gustate de toată lumea. Tot timpul făcea câte ceva să-i impresioneze, să-i stârnească pe ceilalţi. Ultima oară câştigase la 6 din 49 la tragerea specială de Crăciun. Vreo două milioane, valută peşin. De fapt nici nu jucase, pur şi simplu găsise într-un ziar din gunoi un bilet de loterie. Chiar îşi spusese că nu acela va fi norocul lui. Şi avusese dreptate. Câştigase, însă culmea e că bucuria cea mai mare a fost când a donat tot. Nu avusese niciodată bani, nu ştia cum se folosesc, aşa că mai bine îi făcuse cadou celor care aveau nevoie de ei, celor care şi-i doreau. Singura lui grijă fusese o clauză, şi anume să fie îngropat creştineşte. Nu vrusese să spună nimănui cui dăduse atâta bănet, însă strălucirea din ochii lui era completă şi copilărească.

La spital, întotdeauna s-a comportat ca un erou. Nu i s-a făcut rău când i-a fost înţepată vena cu acul, mai ales că infirmiera nu se simţea în apele ei şi îl vam chinuia că nu-i nimerea fântâna vitală – tânăra fătucă mai strâmba din nas, cu toate că el se spălase special pentru asta şi îşi pusese şi haine curate. Nu s-a speriat nici când a văzut cele două borcane pline cu sângele lui roşu puternic, ca o cireaşă dolofană şi zemoasă. Uneori aşa era el, rumen ca un porc în frigare. În spital căpătase o paloare de faianţă albă, poate i se trăgea de la pereţi. De fapt, i se trăgea de la curajul lui fără seamăn, fiindcă neîndemânatica de soră medicală, cea care îi extrăgea vitalitatea cu o seringă de cal, reuşise din neatenţie să lovească unul dintre cele două recipiente pline cu cele 240 de bătăi de inimă ale lui Relu Păhărelu care umpluseră cele două borcane cu o cantitate infinitezimală din bunăvoinţa şi vioiciunea eroului nostru, care se hotărâse brusc, după ce infirmiera pocnise şi al doilea borcan, să ducă la bun sfârşit scopul pentru care venise şi să continue să doneze viaţă până va umple alte două vase.

A trebuit să stea o jumătate de oră întins ca să îşi revină, i-au dat şi o perfuzie cu glucoză – venele lui ronţăiau pofticioase, însă avea glicemia încă scăzută şi faţa-i bătea spre vernil, se putea însă să fie de la halatul asistentei, o babetă de vreo 50 de ani, roşcată cu părul creţ, cu ţâte mari lăsate şi cur bombat, o dulceaţă de femeie, parcă hotărâtă să-l diabetizeze instant pe Relu. Era foarte curioasă să ştie nu de ce venise Relu să doneze sânge sau de ce donase de două ori, ci ce făcuse el cu atâta amar de bănet, cui dăduse el banii sau ce făcuse cu ei – era notoriu faptul că Relu Păhărelu câştigase premiul cel mare la Loto. Ce nu ştia femeia e că omul nostru câştigase la Loto-ul Central cu mult înainte. Şi nu câştigase bani.

Odată refăcut, Relu părăseşte spitalul. Nu pentru mult timp ştia că avea să se reîntoarcă, dar asta e altă poveste. Până una alta, cu bonurile de masă încasate pentru donaţie, o porni într-o cruciadă solitară într-un supermarket. Abia i-au ajuns bonurile să plătească cele 6 cutii de fasole cu cărnaţi, ciocolata, vreo 10 mere palide, o bucată de slănină (ceapă avea). Pentru vin a trebuit să pună bani separat, dar de data asta avea la el, fiindcă urma să petreacă.

La gară, în parc, faţa lui Relu Păhărelu s-a luminat aproape de tot. Toată lumea îl privea cu respect. Erau acolo şi Omidă şi Petrache Ureche, Ariciu, Florea Carici, Săpun, ce mai… erau toţi. A pus mâncarea pe bancă şi le-a zis să mănânce, că el mâncase la spital. S-au îmbulzit ca nişte porci la troc, nişte termite, golind totul în câteva clipe. Păhărelu se simţea tot mai plin, dar nu ştia de ce. Prin parc gloata sa se ţinea de râgâieli şi băşini, clar, lumea părea satisfăcută. Relu a împărţit vinul cu ei, dar şi-a păstrat şi lui un pahar. După ce l-a băut, se întinse pe o bancă, gândindu-se că peste câteva zile va putea merge să doneze spermă, apoi adormi. Obrajii lui străluceau ca doi papanaşi cu dulceaţă de căşuni.

Ultimul ţărm

o zi banală în lume

nimic interesant sub burta ghiftuită a norilor cumulo-nimbus
dumnezeu cască a plictiseală şi răsuflarea lui caldă
îmi usucă speranţele atârnate de tâmple ca rufele proaspăt înălbite

ar fi fost o zi perfectă

dacă dumnezeu şi-ar fi aprins o ţigară şi ar fi scuturat scrumul în scăfârlia mea
torente de cenuşă ca să îmi arate neputinţele de care m-am izbit ca de o maşină de curse în plină viteză pe autostrada pe care umblam bezmetic pe contrasens
dacă aş fi putut arunca în mare sticlele goale care îmi depozitau sufletul… să stingă ţărmul unde ard uscate de fiori corticali buzele tale
dacă aş fi putut construi un xilofon desăvârşit din oasele mele unul care să redea toate gamele în care geme ochiul tău strivit de aerul gol fără miros fără sens şi numele acela dorit în van

ar fi fost ziua în care universul s-ar fi oprit din drum şi ne-ar fi contemplat
eu prin tine curgând tu prin mine şoptindu-mi un cântec de leagăn pentru cord şi orchestră
dacă dumnezeu mi-ar fi spus în a şaptea zi că îmi lipseşte o coastă
şi armoniile universale se regăsesc sub sternul tău…ce încă pulsează în gol în aşteptare
era ziua în care dumnezeu a adormit obosit

…e ziua în care am rătăcit drumul
acum stau cu picioarele atârnând dincolo de marginea lumii
fumez şi arunc cu oase
în tine

Mircea Briliant & conducta

În această poveste îl găsim pe Mircea Briliant pe şantierul vieţii sale.

Briliant suda la o conductă. Viaţa sa părea în acea clipă un tunel fără ieşire. Acest gând l-a oprit pentru un moment din muncă.

Îl vedem cum îşi trece într-o doară mîna peste frunte şi oftează prelung.

Suspinul lui s-a scurs de-a lungul conductei şi la celălalt capăt a fost înţeles de Violeta Modela ca o pledoarie straşnică şi înverşunată pentru împlinirea măreţelor idealuri ale dragostei.

Cu inima fierbînd în sentimente proprii, Modela umblă în poşetă de unde scoate salamul subţire de vară pe care şi-l luase pentru pauza de masă şi vine pe conductă către sursa beatitudinii sale.

Mircea Briliant o priveşte cu ochi mari în care ard vâlvătăi de mărimea unor erupţii solare. O trage pe Modela mai aproape, apucă salamul, apoi cu mişcări pricepute o vrăjeşte pe femeie cu îndemînarea sa: taie cu un briceag felii groase pe care mai apoi le prăjeşte la flacăra aparatului de sudură.

La sfârşitul mesei, Briliantul rupe tăcerea cu vorbe bine alese adresate Modelei:

-Frumuseţea ta mi-a ars pielea ca flacăra de oxiacetilenă.

Violeta se înfierbântă până la temperatura optimă a sublimului. Conducta devine pentru câteva clipe centrul neoficial al universului, leagănul cutremurător al unei iubiri înfocate.

Martor al acestor evenimente şi reacţionând la temperaturi şi presiuni inefabile, tubul de oxigen irumpe în concordanţă perfectă cu milioanele de mici briliante care-l uneau în acel moment pe Mircea de Modela lui.

Conducta i-a absorbit în sine şi a fost poarta lor către cerul infinit. De altfel, va păstra pe toată lungimea ei amintirea acestui moment unic în care ea, o simplă conductă de oţel i-a unit în absolut pe Mircea Briliant & Violeta Modela.

Acum conducta este înfierată în canalizarea unui oraş mizer de provincie. Uneori, noaptea, în subsolul aşezării, se aud suspine.

flasCĂ

curenţii timpului trec prin mine
şi îmi electrocutează memoria

mă trezesc dintr-o dată obosit
cu mult prea multe amintiri
50 de ani în 50 de secunde

atâtea amintiri, nici nu aveam când să trăiesc
ce dracu, poate chiar nu-s ale mele

nu îmi aduc aminte să fi scris vreodată
nu cred că eu sunt acela care iubeşte
nu-s eu pe banca aia, în noaptea aia cu lună
nu cred că am fost eu atât de patetic

nu, nu e adevărat, aceste amintiri nu-mi aparţin
nu vă jucaţi cu mine, în anii tinereţii eram ca un leu

muşcam din sânii femeilor, le ardeam privirea
limba meu era penetrantă ca acidul sulfuric
şi poeziile mele erau din titan inoxidabil
nu foile alea ruginite cu versuri de-amor

când eram tânăr îmi băgam pula în ea de viaţă
şi viaţa rămânea grea în urma mea

nu, e clar că aceasta nu e viaţa mea
pe atunci lumea nu avea penisuri flasce
şi găoazele erau toate smecmuite temeinic

eu ştiu că atunci curvele de pe stradă se plecau în faţa mea
iar barmanii din cârciumi mă rugau să mai stau la o bere
şi am plâns doar odată când a murit costache, dar oricum
eram beat şi o agăţam pe fosta lui gagică

nu, acestea amintiri suave nu-mi aparţin
să bei tu santal, poponare
mai bine fluieră prelung

nu sunt eu acesta! atunci
când scriam versuri,
începeau cu muie…

in vitro veritas

aşa cum am citit
corpul uman este compus din hidrogen 65%
carbon 18,5%, azot, calciu, fosfor şi altele

uite că pe lângă aceste elemente
corpul uman conţine foarte multă poezie
o latenţă pe care forcepsul minţii o extrage cu tupeu
şi fute la infinit sensibilitatea proverbială

eu concentrez 12% grade de poezie logaritmică pe scara richter
dacă poezia ar avea efectul alcoolului aş fi într-o comă profundă
în corpul uman sunt 0,2% grame de aur
dar eu valorez cât toate rezerva mondială
plus diamantele şi petrolul laolaltă
când mă piş înfloresc piersicii şi se coc nucile

viaţa mea este o poezie pe care o scriu cu trupul meu
în dicţionarul pământului
mă veţi găsi răstignit la fiecare literă a alfabetului
în fiecare cuvânt e o bucată din mine
m-am mânjit cu poezie la doi ani
căcatul nu are acelaşi gust dacă e căcat de poet

şi cea mai valoroasă metaforă a fost
cînd mi-am recuperat sperma poetică de pe buzele tale
pentru a o rescrie peste ceva vreme
în ADN-ul infantelui ce-l port între genunchi

aşa cum scrie în cărţi
apa fierbe la 100 de grade celsius
eu mă topesc la temperatura camerei

Portret în creion

Întotdeauna începem cu fruntea
albă ca un lotus în buchetul miresei
pe frunte aruncăm două şuviţe răzleţe
continuăm sigur cu obrazul bărbia
alăturăm buzele – alungăm o urmă discretă
de zîmbet – stai liniştită te rog
sprijinim temeperamentul pe nas
(toate batistele se gâdilă pe înfundate în buzunare)
la final ochii tăi infiniţi
două fântâni pe unde se scurge
lumea

miu

mezonii tăi aleargă spre mine
cu viteza gândului

mezonii tăi se dezintegrează când mă ating
au o viaţă scurtă
atât cât de la tine la mine

mezonii tăi miu
trăiesc veşnic
fiindcă timpul se dilată
când aleargă atât de spontan ignorând legile fizicii
pentru mine ei sunt încrustaţi pe scoarţa copacului vieţii
ca un mesaj pe care să îl citesc oricând

o să descopăr o nouă teorie a relativităţii
care să îţi spună că
în orice stea ai locui
miu
nu eşti niciodată prea departe