Arctic

aş fi vrut să schiţez un gest de părere de rău însă îmi încălzeam mâinile in farfuria cu supă. ea se uita fix la mine, cu ochii mari ca două luni imense gri, străjuite de genele ca nişte gratii solide. clar, aselenizarea în sufletul ei era interzisă, fie şi dacă mă scărpinam cu piciorul în cap, dar tot nu reuşeam mai mult decât să-i propun o partidă de sex pentru ridicarea moralului şi în loc de masa de seară, fiindcă oricum avea de gând să o sară din cauza câinelui care fusese uitat în frigider şi făcuse prăpăd. ea îşi scoase un ruj crud ca spanacul şi îşi desenă două icsuri pe obraji, aşa cum văzuse probabil în spectacolul „vademecuum insolit pentru eliminarea frustrărilor sexuale în caz de glaciaţie prelungită”, şi inima îmi sări din piept exact în capul câinelui pus la dezgheţat lângă lampa cu spirt pe care fierbea o oală în care găteam o blană de hermelină. cîinele se făcu ţăndări, cioburile trecând cu viteză peste degetele ei sexi şi vineţii, excitând-o la culme. dădu drumul unui şuierat gros care înflori în atmosferă ca o floare de gheaţă subţire, apoi apucă temeinic o lopată şi începu să mă dezbrace de zăpada în care eram îngropat până la brâu. odată gol, camera se lumină în albastru metilic, şi ea începu să mă biciuie cu limba, încercînd să aprindă una două scântei. de nervi că nu-i reuşea, trânti hermelina pe inima mea ce încă se învărtea ca un titirez pe locul unde fusese odată câinele, şi atunci simţii o căldură binefăcătoare şi o plăcere colosală. vintrele mi se deschiseră cu un pocnet surd, şi ea mă lovi scurt cu partea aspră a limbii… un soare mititel se formă şi începu să topească albastrul din aer, lăsînd vinişoare stacojii, care se prelingeau pe podea, pe sub uşă. „iar o să avem inundaţie”, mă gândeam eu, dar nu apucai să sfârşesc predicţia fiindcă ea pătrunse în mine cu tăria unei spărgător de gheaţă în marea behring. sute de imagini mi se derulară rapid în spatele ochilor apoi se fixară pe cortex în formă de prismă neregulată, încercînd să imite sigla la modă a producătorului de îngheţată hotcity din alaska cea însorită. în pragul orgasmului mi-am scos doi dinţi din gâtul ei şi mi-am fixat mai bine mâna sub cap, lăsând umărul gol să-i izbească icsurile din obraji. eram pe punctul de a exploda cînd uşa camerei s-a deschis brusc şi a intrat vecinul de dedesupt, care cu un gest nervos a apucat micul soare şi l-a izbit cu forţă de frigider. în combinaţie cu freonul care se scurgea de câteva zile, of, ar fi trebuit să schimbăm rabla aia de congelator, dar momentan renunţasem că nu aveam mâncare de vreme ce-o nenorocise fostul câine, acum rondele de morcov, soarele şi frigiderul au format o supernovă roz care ne-a pocnit, pe mine şi pe ea drept în punctul g. mi-e mi s-a luat imediat de sex, ea a făcut din nou ochii mari cât două luni şi gratii care să îmi interzică aselenizarea. de fiecare dată e la fel şi înţeleg de ce nu depăşim criza financiară care ne bântuie ca o vrăjitoare beată. mîine, mă apuc să repar singur frigiderul.

manic depression tour

mă deprimă femeile. mai bine zis, mă scot din minţi. mă bagă în boală deprimările lor. frate, cînd se deprimă o femeie începe planeta să se învârtă invers, timpul se aglomerează într-o secundă şi stă aşa gata să se spargă până-i trece muierii toana. e colosal ce se întâmplă cu femeile din lumea asta. ăstea când se deprimă zici că dereaiază trenurile. încerci cu ce ai la îndemână, flori, bomboane, un mănunchi de pule, liru-liru şi lugu-lugu. nimic mai nefolositor. unt de arahide, ciocolată, bijuterii, creme, tot n-ajută. eşti un handicapat lamentabil, nu-nţelegi ce se-ntâmplă. poţi să le suflii şi-n cur, când le apucă amoku se sparg şi becurile în casă de ciudă. şi atunci te găsesc toţi dracii. pe întuneric, cu paharul într-o mâna şi ţigara în alta, cu un coş de gunoi în faţă pe post de scuipătoare şi scrumieră. tragi din ţigară, bei tărie, înjuri şi scuipi şi nu-ţi trece. chemi la apel toţi sfinţii calendarului îi iei la rost şi nimeni nu e mai deştept ca o femeie. că pe ea o apucă depresia şi ea ştie de ce şi nimeni în lumea asta, de sus sau de jos, în viaţă sau mort nu ştie nici de ce şi nici ce să-i facă. şi te uiţi în jurul tău şi dracii tremură de frică atunci cînd auzi pahare sparte în bucătărie, în ideea că nu le spală nimeni. şi dumnezeu fuge cu barba albind instant pe norişorul lui şi plouă cu îngeri când auzi casa cum se zguduie de la plânsul femeii în transa depresiei. ai încercat tot. nu-ţi mai rămâne decât să aştepţi să-i treacă. să se rezolve de la sine. să treacă aşa cum trec trenurile prin cobiliţa la 5 dimineaţa. şuieră mecanicul odată, se trezeşte tot satul, e întuneric, nu pot pleca la muncă şi ce să facă oamenii, se fut. şi fac copii şi uite aşa au cea mai mare natalitate din ţară. dar acolo trenul trece, ăia se fut o juma de oră, apoi se cară la câmp. la mine în casă trenul are capăt de linie şi e sub presiune. şi trage semnalu din juma în juma de oră şi disperi, fratele meu, disperi fiindcă nu ştii ce să mai faci. suni o prietenă o aduci în casă poate discută cu problema, poate rezolvă sau măcar atenuează. n-ai şanse însă. cumperi rochia aia pe care o admira acu trei luni la magazinul din centru şi începe o orăcăială de nu mai ştii pe unde s-o apuci. vezi geamul şi zici c-ai scăpat da’ de unde că vine intercity şi te ia în plin – păi deja e demodată, nu ai luat-o la solduri, mai bine o luai pe verde nu o duce înapoi că e jenant. adică şi futut în cur şi cu banii daţi. şi te întorci în depresia ta, aprinzi altă ţigară, bei alt pahar, înjuri şi scuipi. şi aştepţi până îţi creşte părul pe spate. analizezi. îţi pui problema că e vina ta. şi e vina ta. eşti înalt, eşti un tip mişto, cool, ai dinţi perfecţi, nu ai chelie, eşti inteligent, nu ai decât 2 kilograme în plus, dar la vârsta ta te menţii, în pat eşti armăsar pur-sânge. e clar eşti genul după care aleargă femeile cu salteaua. e vina ta. e vina ta că tu dintre toate femeile iubeşti numai una, nu înşeli, aduci flori odată pe săptămână, o scoţi în oraş şi o faci fericită. stop. stop. ai pronunţat cuvântul interzis. te uiţi peste umăr şi-i intuieşti prezenţa în bucătărie unde plânge cu capul lângă cutia de un kil de mon-cheri încă nedesfăcută. cutia care a costat cât bei tu într-o săptămână. şi îţi dai seama atunci că tu o faci să fie depresivă. că tu eşti cauza depresiei. că deşi vrei să o faci………(nici nu mai gândeşti cuvântul, sari înapoi trei metri ca la pisica neagră şi îţi scuipi în sân), degeaba. eşti un impotent de rahat care nu înţelege femeia şi o faci să turbeze în crize ciclice. îţi vine să îţi bagi mâna pe gât să îţi scoţi inima de taur din piept şi să o joci în picioare să o fuţi până pute să o dai la câini să o fută şi ei, fiindcă eşti colosal de prost, iubeşti şi provoci depresie. îşi vine să te aşezi pe linie să te calce trenul dar eşti un looser patentat, trenul deja a trecut cu lumini de avarie şi un zbierăt ca la moartea lui iisus că şi-a rupt o unghie. eşti mic. neînsemnat. ţi-e frică să fumezi, să bei, să înjuri şi să scuipi. stai într-un picior, ţi-e teamă să-l pui pe celălalt jos fiindcă e clar, mai urmează ceva şi ai cu siguranţă un drum de făcut. atunci pică cerul pe tine şi plîngi de fericire că exişti, că ea există, şi că dumnezeu a inventat saloanele cosmetice şi pedichiuristele. mă duc să-mi aranjez unghiile, pui, e cam dezastru în bucătărie, iartă-mă, poate faci tu ceva de mâncare vin peste două ore, pa. când uşa se înghide te duci la baie, te speli pe faţă, ţi-a trecut depresia, toate trenurile sunt la depou. fumezi o ţigară în linişte şi te gândeşti să faci ardei umpluţi. şi ce dacă-i plac. azi eşti fericit.
  |