polul frigului

fiecare zi e tot mai apăsătoare cerul e o glastră aerul
e pământ de flori eu sunt un rizom de orhidee sălbatică îngropat
cu mîinile afară atât doar cât să-ţi simt atingerea tălpilor
lucrul acesta mă face să mă însămînţez în mine să înfloresc în interior brusc asemenea unei ciuperci atomice după care mă resorb până la dimensiunile unui punct
pe care îl vei pune pe litera I de la începutul cuvântului care conţine în sine toate cuvintele din lume.

ar putea fi marţi însă ar putea fi oricare altă zi care durează cât o săptămână cât un an cât o viaţă un răsărit dimineaţa
atunci beau lapte din ţâţele luminii din sfârcurile soarelui & o moarte seara cu luna pe piept ca o lumânare de bun rămas de bun venit sau mai vedem noi zi de zi o marţi care se repetă
o funestă harababură a timpului care greşeşte sensul direcţia conturul umbrei mele
mă umple cu toate minutele & orele & lunile fără sens & fără fără & zilele sunt nişte văduve negre care se devorează unele pe altele în timp ce eu aştept învingătoarea prizonier într-un păienjeniş de sîrmă ghimpată & tremur.

mi-e frig
nu e normal acest lucru pentru început conştientizez că tot absolut tot frigul e afară
în mine este căldura pe care ai lăsat-o la plecare dar sunt convins că pe aici bântuie un demon un savant descreierat care modifică încontinuu sistemele de valori celsius / fahrenheit / kelvin & sunt două grade absolute în ochii mei
privirea mea curge asemenea unui gheţar săpând crevase adînci în căuşele palmelor & acesta este momentul în care strâng lenjeria de pe patul în care ne-am iubit & o fierb & o infuzez & beau licoarea cu evlavia unui mucenic primit de curând în calendar

degetele îmi cad
mâinile îmi cad
părul îmi cade
inima crapă ca o boabă de fasole uitată pe aragazul pe care fierb amintirile tale
poza ta e o iarnă în care mă simt ca toamna când plouă cu săptămânile & ca vara când e atât de cald încât mi se lipesc pleoapele
precum primăverile în care ninge necontenit abundent ninge ca uitarea ninge pînă orice zi de duminică din iunie este o marţi nenorocită din ianuarie
&
ceasurile bat invers tac-tic & ora nouă e ora 3 noaptea & am scos cu unghiile toată aroma ta din pereţi
am inhalat patul televizorul cada chivetele closetul lumina din becuri dar în continuare e atât de frig încât afară pare atât de cald iar oamenii se dezbracă îşi decapotează maşinile
pleacă în alpi & morţii din cimitire au ieşit la plajă
lumea e de ciocolată neagră
eu sunt atât de alb încât toate busolele mă arată
poate ai să găseşti şi tu drumul

inima e un visător singuratic

la început a fost nimicul.
ma hrăneam din el ca dintr-o sticlă de vin dulce. viaţa mea era o staţie prin care treceau tot timpul autobuze microbuze taxiuri trotinete trenuleţe electrice. de toate. nu oprea niciunul.
infinitul meu era atât de mic – încăpea intr-un plic. oricum era nasol. nu aveam timbru nu aveam adresă. muream atât de încet încât oglinda uita să îmi spună asta. atât ştiu. oglinda avea o hernie cu mine.

când au înflorit narcisele în decembrie am numit fenomenul maria. era o încurcatură ciudată pe peronul acela. toate inimile strigau în limbi pe care nu le ştiam dar eu auzeam cum bate inima motanului meu. ştia şi el. mi s-a transmis apoi ca toxoplasmoza. maria. felul în care îmi creştea părul. cantitatea de aer pe care o îngurgitam. sunetul mării pe care l-am auzit o viaţă gâdilându-mi scăriţa interioară. buricul. felul în care tuşeam plus acreala din gât dimineaţa. toate acestea s-au schimbat & maria a venit în mine cu viteză. un tren fără oprire care m-a izbit în plin şi m-a dus acolo. deja aici.

ţigările marlboro au gust de marlboro. tiribombele se învârt ca tiribombele. ceaiul verde e atât de verde şi uite cum simt că mi se colorează partea stângă a corpului. partea în care stai tu întinsă pe iarbă. frunzele te pătrund se coc în tine eu le culeg. fumez. am o secundă de constienţă. în care mai ştiu să îţi pronunt numele întreg. vouă nu vi-l pot spune. voi nu sunteţi aici. aici suntem NOI. unde credeţi că ar mai putea încăpea cineva între un Z răsucit un 0 final o poartă către iubire & un stîlp de care să te sprijini cînd vrei să o iei de la capăt?

la început a fost nimicul. nu ştiam că în el sunt atît de multe lucruri. de pildă sentimentul că lumea ar putea avea nevoie doar de o baterie cu o singură bătaie ca să lumineze. că mama are un fiu care poate număra până la 1 la fel de uşor cum numără pâna la infinit. că ochii verzi sunt atât de verzi încât partea mea stangă e verde. în ea e o salamandră. care atunci cînd il primeste pe dumnezeu în sufletul ei în toată lumea se face vineri dintr-o dată. atunci peronul stânga este lumea în care coboara maria. şi imi aduce narcise.

tic. tac. aceste cuvinte mi se păreau banale. acum sunt explozii.
omenirea. cuvântul îmi apărea fără sens la început. acum o simt atît de aici încât l-aş putea ierta chiar şi pe cel care a încercat să îmi violeze sora. albastrul. uneori era un sentiment atît de vodkă cât şi de moarte. ca tata. acum e un vânător care îmi altuieşte partea dreaptă a corpului. mâine probabil ca mă voi trezi cu un ochi albastru. dar nu-mi pasă. l-aş putea lua de mâna pe david bowie şi i-aş spune. inima e un vânător singuratic. un prădător. maria.
 

blackberry frog

argon 0,9%

trag aer în piept
până plămânii reuşesc să apară
pe radiografie. ignor azotul.
21% oxigen
în această pâine universală
plus procente minore
hidrogen & gaze rare.
ce nu simţisem până acum
sunt golurile.
golurile
micile neanturi care intră în mine
respiraţiile tale lipsă
din seara aceea.

fachir

am vorbit la telefon aseară
nu mai ştiam nimic de tine de ceva timp
aveai o voce caldă
un munson jucăuş prin a ta cutiuţă toracică
când îmi spuneai despre învingător
pentru mine însă
începuse ultima
reprezentaţie

blackberry frog

sunt un înveliş
un ou
sunt un fel de maria care naşte iubirea
în sângele meu
miliarde de bobiţe negre pocnesc