song of the dispossessed

în dimineaţa asta nu pot să fac multe lucruri.
iau un album vechi de fotografii. ascult fiecare imagine în parte ca pe o melodie al cărei refren îl ştiam pe de rost.
figurile din poze zâmbesc complice.
probabil şi-au dat seama că nu am ureche muzicală.
rearanjez pozele în album în aşa fel încât melodia să nu mai fie atât de melancolică.
la sfârşit îmi rămân în cap câteva acorduri de chitară Gretsch. mimând un soi de lehamite. paltonul tău negru care nu mi-a plăcut niciodată prea mult.
tunsoarea ta băieţească de care eram mândru. lucrurile astea mă zguduie. dincolo de ele e atât de multă lumină încât imi vine să cred că e dragostea noastră supraexpusă.

nick cave şi-a lăsat mustaţă. nu ştiu dacă ar trebui să ne pese de acest lucru. nici de faptul că s-a lăsat inspirat de ophelia lui millais. aceea e o pictură care cântă.
mi-ar plăcea să ştiu să pictez. să transform culorile în cântece duioase pe care să ţi le spun înainte de culcare. să nu fie nevoie să îţi mai arăt vreodată luna. luna ar fi o melodie altfel pe care aş cânta-o din câteva tuşe de penel. când nu aş mai avea culori mi-aş stoarce ochii de tot ce am văzut în lume până la tine şi ţi-aş picta aşa.

la radio se vorbeşte despre jarmusch. despre tom waits. despre succes. niciodată despre tine şi despre mine. şi mi se pare normal că e aşa. fiindcă dacă s-ar vorbi din senin despre dragostea mea nu ştiu dacă le-ar ajunge toate posturile de radio şi toate frecvenţele. ar fi un colaps mondial. ar cădea toţi sateliţii geostaţionari. dacă am fi împreună i-am vedea ca pe o ploaie de meteoriţi. ţi-aş spune uite ce frumos lumea vorbeşte despre dragostea noastră.

împăturesc tricouri. calc cămăşi. deşir un pulovăr de lînă cu speranţa că la celălalt capăt al firului e legat degetul tău mic. aşa cum îţi legai când erai mică diferite aţe de culori diferite. să nu uiţi.
nimic nu se uită. fiecare haină a mea are o poveste de spus despre tine.
până şi cele mai noi. cumpărate după plecarea ta. şuşotesc şi ele.
în dulapul meu e acel sacou rămas de pe vremea ta. încă mai poartă forma îmbrăţişărilor tale. îşi spune în fiecare zi povestea. celelalte haine ascultă. spre sfârşit îngână împreună acelaşi refren. ai spune că sunt vîslaşi într-o triremă grecească. o antivrajă pentru cântecul sirenei. un ulise care se întoarce acasă cu lâna de aur şi un perseu plângând în braţele meduzei. viaţa se mai schimbă.

am trecut odată pe sub balconul tău. lumina din camera ta m-a recunoscut ca un câine credincios. a coborât pe peretele blocului şi mi s-a cuibărit pentru câteva clipe în palmă.
ţi-am simţit temerile sub piele. ezitările. am intrat pentru o clipă odată cu noaptea diluată în ochii tăi.
am ajuns acolo unde inima ta se otrăveşte. un melc fără cochilie. uscat de prea multe alunecări.
ieşi, ţi-am zis, ridică-te din tine şi mergi mai departe. îmi scot pălăria şi rămân în locul tău.
îmi las mustaţă ca nick cave. rămân aici să cânt şi aştept să primesc micile atenţii ale trecătorilor grăbiţi. aşa cum e în viaţă.