spunea un filosof că ceea ce ne diferenţiază pe noi oamenii de dumnezeu este felul în care avem puterea de a crea lucruri: cele făcute de mîna omului se pot separa în piese din ce în ce mai mici pînă cînd rămînem în final doar cu simple rotiţe lipsite de mişcare, în timp ce creaţia divină, oricît de mult am încerca să o divizăm, fiecare parte a sa rămîne în sine o maşină vie
cînd te-am creat nu am avut prea multe la îndemînă
la început doar un album cu fotografii mai vechi, le ascultam muzica
fiecare avea o melodie, le amestecam, găseam tonuri noi
chipurile nu mă interesau, decupam aerul din jurul lor
acesta e aerul pe care trebuie să-l respire, mi-am zis
pasul următor, o linie a orizontului
pentru ea, lumea nu poate avea limite, gîndeam, nu poate avea un dincolo de
atunci mi-am decupat o pleoapă am întins-o cu două degete, ca atunci cînd copiii vor ochi asiatici
între degete părea un fel de praştie, am tras cu ea în stele, stelele au explodat
şi s-a făcut lumină
la început nu ştiam de unde vine această lumină, de sus sau de jos,
venea din balconul al unei prinţese
m-a recunoscut ca un câine credincios, a coborât pe ziduri şi mi s-a cuibărit în palmă
am făcut un bulgăre şi l-am aruncat pe cer
acela a fost primul soare
atunci a fost prima zi şi după ea a urmat prima noapte
întunericul l-am făcut în cutia unei viori
după ce am scos toată muzica din ea
din lemnul ei am făcut apoi cărbune
te-am schiţat asemenea unui arhitect care poate concepe o spirală
care se înşurubează la infinit într-o coală de hîrtie desenînd un punct
am lovit acel punct cît am putut de tare cu pumnul
din el ai răsărit
mai întîi fruntea
albă ca un lotus în buchetul miresei
două şuviţe răzleţe aruncate-n obraz
bărbia, parcă puţin nesigură, ca o minciună nevinovată,
buzele, alungînd o urmă discretă de zîmbet
obrajii, arzînd ca lama cuţitului de hoţ topind pecetea degetelor
la final ochii, sfinţi, infiniţi
două fântâni pe unde se scurge lumea
apoi m-am odihnit
cînd s-a făcut din nou dimineaţă camera mea era goală nu conţinea
nici iubire nici acuarele era populată doar cu un măr roşu zbârcit uitat acolo ca o inimă bolnavă într-un pacient dintr-un spital de campanie unde medicii au alte priorităţi
oameni fără braţe despre care mă bucur că nu te vor putea îmbrăţişa niciodată
oameni fără picioare care nu te vor urma oameni fără limbă şi dinţi ce nu-ţi vor putea spune niciodată minciuni oameni care se vor usca fără lumină în lumânări
oameni care se vor sufoca atît timp cît nu respiri
pentru asta ţi-am mestecat portretul, am tras mult aer în piept
atît de mult încît am reuşit să inversez forţele de expansiune ale universului
i-am îndoit colţurile
l-am tras spre mine ca pe o pînză de corabie
m-am învelit în el ca într-un preş pe care şi-a şters toată lumea picioarele
apoi am făcut un balon uriaş
m-am înălţat cu el pînă am ajuns în acelaşi loc în aceeaşi zi cu o secundă mai devreme
în spaţiul dintre două respiraţii
din golul acela de aer pur ţi-am făcut sufletul
atunci mi-a fost pentru prima dată teamă, zîmbetul mi-a dispărut ca un vierme
în cireaşă
apoi te-am iubit, m-am scufundat în tine cu tot cu corabie, cu tot cu pămîntul pe care au crescut stejarii din care a fost făcută, cu tot cu sufletul tuturor corăbiilor lansate sau nelansate la apă, cu tot cu bravii lor căpitani imaginaţi sau imaginari, cu tot cu tatuajele lor cu sirenă, reale sau doar visate, cu tot cu păsările care au cîntat în umbra acelor stejari unui copil care visa odată să zboare, cu tot cu zborul care poate fi uneori un fel de înot în apele primordiale ale facerii
aşa te-am iubit
pînă m-am împuţinat atît de tare încît nu ai fi putut pune cu mine nici măcar un punct
