Comment te dire adieu

“sous aucun prétexte je ne veux
devant toi surexposer mes yeux
derrière un Kleenex je saurais mieux
comment te dire adieu…
comment te dire adieu…” – Serge Gainsbourg, Francoise Hardy, 1968

Lucrurile au început să devină mai clare după ora cinci după amiază. Majoritatea iubitorilor de bronz şi băi solare se reîntorceau pe plajă, avizi în continuare de ultraviolete şi sare marină. Îşi întindeau cuminţi prosoape, şezlonguri, izoprene – fiecare ce avea – în nisip, apoi se ungeau cu fel şi fel de creme şi soluţii, pe urmă se lăsau în grija radiaţiilor astrului diurn. Asta pînă cînd stupoarea a început să cuprindă pe toată lumea.

Eu eram pe o terasă cu vedere la mare, la baza unui mic promontoriu care se impieta în mare destul de gingaş, aproape timid, ca un piepten într-o claie de păr ciufulit. Mă delectam cu o bere rece şi rock progresiv şi îmi plimbam privirile cu o satisfacţie aproape de pîngărire pe trupul umed şi bronzat al unui specimen blond, bine dotat de mama natură. Era ca o îngheţată asortată de fructe, mi se topea în cortex în timp ce dinţii executau mişcări involuntare de masticaţie, parcă ar fi ronţăit un cornet invizibil – reprezentat în realitate de o pereche de bikini şi un sutien de culoarea sulfatului de cupru. Tipa s-a apropiat de mine, stăpînă pe farmecele sale. Emana curenţi electrici în aer, îmi bruiase complet audiţia, îmi paralizase funcţiile locomotorii, iar în cap auzeam numai paraziţi şi interferenţe, ca un radio care nu prinde niciun post. S-a oprit la bar, la mai puţin de jumătate de metru de mine, şi-a comandat o cafea şi un pachet de ţigări, apoi s-a îndreptat către mine, şi cu o voce caldă, suavă, inocentă, care mi-a adus liniştea şi pacea pe care mi-o aducea vocea mamei cînd îmi şoptea cîntece de leagăn, mi-a cerut voie să stea pe scaunul de lîngă. Parcă intrasem într-un atac de panică. Endorfinele mi se vărsau în sînge cu o furie uriaşă, inima îmi bătea la fiecare zecime de secundă, cuvintele mi se înghesuiau în laringe ca într-un pian fără corzi. Am reuşit să clipesc scurt din ochi şi să iau o gură de bere, încercînd cumva să îmi disimulez fîstîceala. Parcă şi berea se încălzise instantaneu, însă senzaţia de poşircă stătută m-a readus în prezent şi am reuşit să o poftesc pe zeiţa frumuseţii să ia loc. Mi-a zîmbit ca şi cum s-au copt strugurii. Ochii şi pielea îi străluceau de parcă fusese concepută din dragoste şi argint.

Şi-a desfăcut pachetul de ţigări şi mi-a cerut un foc într-o română perfectă. Avea un accent ciudat, nu-l puteam indentifica. Probabil că a simţit şi ea mirarea mea, într-un fel mi-a fost de mare ajutor, mă puteam ascunde mai bine în spatele ei, în plus era un bun prilej pentru a începe conversaţia. Gîndind probabil că a greşit, a mai repetat o dată rugămintea, atentă la fiecare cuvînt, ca un elev care abia învaţă o limbă străină. Abia în acel moment reuşisem să obţin cu adevărat controlul asupra gesturilor, asupra gîndurilor. Trecuseră aproximativ 5 minute de cînd o zărisem şi în tot acest interval fusesem ca un iepuraş paralizat de muşcătura cobrei, în aşteptarea momentului în care maxilarele şarpelui sunt dilatate suficient cît să-l poată înghiţi din prima. M-am uitat la ceas. Era fix 5 şi jumătate. Deşi nu bănuiam încă, acela a fost momentul în care a început.

Atăta ca o vikingă, o fiică a lui Odin. Ochi albaştri, vii, ten pistruiat, păr bogat şi deschis la culoare ca un spic de grîu din care a fugit nuanţa de galben, lăsînd în loc un o strălucire argintiu-cenuşie, ca un nor copt în aurora boreală. Avea trăsături ferme, o faţă ovală sprijinită într-o bărbie puternică, un nas proporţionat, drept, fără pic de obrăznicie, o gură cu buze roşii, puţin răutăcioase dar nu subţiri. Colţurile i se arcuiau fin în sus, ca într-un început de surîs. Frumoasă fără a fi perfectă, şi totuşi lipsa aceastei perfecţiuni o făcea de o mie de ori mai frumoasă.

Am deschis discuţia timid, fără să încerc sa epatez. Se numea Karin, şi era copilul reuşit al unui neamţ şi al unei islandeze. Se născuse în Suedia, unde locuise pînă la 18 ani, apoi plecase la studii în Londra. Urmase cursuri de limbă română la School of Slavonic and Est-European Studies, avea un master în literatura română contemporană şi urma un doctorat în Mircea Eliade. Vorbea destul de bine româna şi chiar a insistat să continuăm să vorbim, era cea mai bună practică pentru ea, de altfel ăsta era şi motivul pentru care era aici. Chiar dacă nu eram expert, mai ţineam minte cîte ceva din cărţile pe care le citisem, astfel că discuţia reuşise mai mult decît sperasem, se crease deja o initimitate între noi astfel că m-am oferit să mai iau un rînd de la bar. Părea destul de încîntată de idee, astfel că, după nici jumătate de oră, ne aflam în faţa a două long-iceland-uri (le-am denumit aşa ca să-i fac ei pe plac, ţinînd cont de originile ei). Deja începea să-mi spună pe nume, şi zorii unei mult prea frumoase prietenii se întrevedeau ca o aură ieşind de sub orizont. Numai că lucrurile luaseră deja o altă întorsătură.

La al doilea rînd de icelanduri, gheaţa dintre noi se topise ca un aisberg de mărimi medii în paharele de whiskey ale lui Serge Gainsbourg. În fapt, maestrul muzicii erotice franceze fusese uşor insinuat în atmosfera terasei, cu ajutorul a două melodii, binecunoscuta “Je t’aime… moi non plus”, şi aproape uitatul hit al frumuşelei Francoise Hardy, “Comment te dire adieu”. Discuţia noastră coborîse deja într-o zonă mai caldă, Eliade se topise şi el în arşită. Karin susţinea că multcontroversatul cîntec al notoriului beţiv e doar o formă a frustrării, eu spuneam că e vorba de revoluţia sexuală în Franţa, dezinhibarea inhibiţiilor şi promovarea libertăţii de exprimare. Aş fi vrut să-i dau dreptate, pe Gainsbourg îl vedeam şi pervers şi frustrat sexual, însă încercam să păstrez o tensiune între noi, nu voiam în niciun fel să las discuţia să se răcească, după ce luase o întorsătură atît de plăcută.

Al treilea rînd de long-iceland a venit ca o metodă de împăciuire. I-am povestit că Francoise era o sfîntă, a iubit cu adevărat un singur bărbat toată viaţa ei şi chiar îl mai iubeşte încă, trăiesc fericiţi în Corsica. Şi fiindcă s-a dedicat unui singur bărbat este evident că acel cîntec,“Comment te dire adieu”, i se potriveşte la fix, şi că în acest fel Serge îşi spală şi el păcatele, depăşeşte condiţa de infatuat şi satir şi poate arăta compasiune şi emoţie, poate simula dragostea ba chiar se poate pierde în ea. Apoi i-am mai spus că Francoise era foarte frumoasă şi că mulţi bărbaţi o admirau, şi cu toate că ea era franţuzoaică, pe undeva şi amestecul ei de gene vikingo-saxon îi imprimase nuanţe de asemănare, mai ales la bărbie, nas şi gură.

Karin începuse a se amuza, îmi spunea că şi eu aduc cu strămoşii ei, că sunt nemilos, necizelat şi puţin cam dus cu capul, dar oarecum amuzant. Deja îmi spusese pe nume, era clar că trebuia să devin mai atent şi să nu cobor deloc garda, altfel riscam să mă îndrăgostesc şi să rămîn cu buza umflată. M-am uitat la ceas, era deja 7, afară era o lumină ca în poveşti, un soare puternic, mult mai strălucitor decît de obicei. Pielea ei se uscase demult, pistruii i se vedeam mai evident prin bronz, surîsul din colţul gurii mi se părea mai fermecător ca oricînd oriunde, trebuia să iau o scurtă pauză să alunec pînă la toaletă, să îmi dau cu apă pe faţă şi să îmi reaşez gîndurile. Mă tulburase, mă zdruncinase, după-amiaza mea liniştită se transformase încetul cu încetul într-o luptă, era deja dorinţa mea de cucerire, de a învîrti acele mecanisme ascunse în inima şi creierul unei femei pînă în punctul în care vrea să fie cu tine, alături de tine, în aerul tău, în gura ta, sub tine, deasupra, cumva, ceva, orice. Să fie a ta, să-ţi aparţină, să spună fără nicio ruşine, fără nicio demnitate, sunt a ta, fă ce vrei cu mine.

Toaleta era în spatele terasei, exact în partea opusă barului. Eram uşor ameţit în urma discuţiei şi a celor trei pahare, dar nu-mi pierdusem luciditatea pe de-a-ntregul. În mod normal soarele trebuia să devină mai portocaliu şi să se îndrepte uşor către culcare. La ora aceea trebuia să fie undeva la 25-30 de grade peste orizont. Mă înşelam. Soarele se afla pe cer undeva în locul unde stă de obicei între orele 3 şi 4, încălzea cu putere, fără niciun pic de efort. Ca şi cum cineva ar fi umblat la ora exactă şi ar fi dar timpul înapoi cu cîteva ore. Mă uitam mirat, intrigat, însă convins de seriozitatea pe care astrul ceresc o dovedise de-a lungul timpului nu puteam crede o atare evidenţă. Nu căutam încă un răspuns, era doar un fapt, probabil că pe undeva ceva îmi scăpase. De altfel mintea mea era în acel moment incapabilă să proceseze fenomenele exterioare, minunea blondă care mă aştepta pe terasă era un aspect mai uşor gîndibil, mai convenabil de perceput, mai plăcut de analizat. Curenţii dorinţelor mele formau un cîmp magnetic cu un singul pol, cu nucleul undeva unde îmi doream să ajung cît mai curînd. În momentul în care m-am întors la masă aproape că uitasem de ciudăţenie, deja mă gîndeam care este următorul element pe care îl introduc în ecuaţie.

Karin mă aştepta veselă în compania altor două sonde cu gheaţă şi amestec binefăcător de licori. Abia atunci am remarcat că frumuseţea ei era atît de puternică încît anihilase oricare tentaţie a masculilor din jur. Bărbaţii roteau în jurul ei ca nişte fluturi atraşi de lumină, însă păstrau o distanţă de siguranţă – să nu-şi pîrlească aripile – gîndeam eu. Nu mă prea interesau personajele care se învîrteau în jurul nostru, ea îmi era suficientă, iar perdeaua de muzică pe care o trăsesem în jurul nostru ne proteja suficient de lumea exterioară. Prin bar lumea se învîrtea mecanic, nu dădea niciun semn de viaţă, oamenii se perindau ca nişte roboţi, un fel de componente minuscule ale unui automaton uriaş care joacă de cînd lumea şah cu bărbosul albastru care ţine frîiele destinelor. Un looser care joacă şi pierde aproape întotdeauna, mai puţin dăţile în care Blue Barbarosa e în toane bune şi-l lasă să cîştige.

“Set the controls for the heart of the sun” cîntau într-un moment de inspiraţie autentică britanicii Pink Floyd şi eu mi-am adus aminte de soarele obraznic de afară. I-am povestit lui Karin despre ciudatul fenomen şi am invitat-o să ieşim puţin de sub copertina de stuf a terasei. Am păşit pe nisipul fierbinte al ciudatei limbi care părea că vrea să soarbă marea. Apa se retrasese aproape doi metri faţă de locul în care buza lichidă se proptea pe corpul lunguieţ şi puţin cărnos al pămîntului. În felul acesta, capătul limbii se lungise cu o porţiune care îi dădea un aspect şerpesc, limba avea acum două vîrfuri, se înspicase ca la reptile.

Astrul zilei era strălucitor ca o bilă uriaşă de magneziu arzînd. Părea că lumina sa e compusă acum din flăcări albe care topeau totul în jur, întregul film părea că este un celuloid mult prea aproape de sursa de căldură şi imaginile erau mişcate. Deja mă dureau ochii. Aveam senzaţia că întunericul părelnic din spatele lor, instalat ca reacţie de apărare împotriva erecţiei luminii şi mai gros decît noaptea dintr-o cisternă cu petrol, e bîntuit cu siluete unor braconieri de cornee care vor să-mi culeagă toate conurile albe şi apoi le vînd pe piaţa neagră.

Karin era mult mai uluită decît mine. I se părea extraordinar, de vis. Deşi miezul zilei trecuse de vreo 7 ore, ne aflam din nou acolo, judecînd după poziţia pe care soarele o avea pe cer. Cu toate ca ar fi trebuit să fie aproape 8 seara şi mingiuca de foc trebui să fie undeva în cu totul alt loc, printr-o inexplicabilă minune se afla în mijlocul bolţii şi ardea cu o voioşie pe care nu o văzusem niciodată. Aerul nu era cu mult mai fierbinte decît de obicei, însă lumina de afară era specială, mai albă,mai puternică, mai penetrantă. Oamenii păreau mai transparenţi, mai palizi, arătau ca un fel de radiografii umblătoare. Mulţi dintre ei îşi vedeau de ale lor, făceau pălajă, beau bere, se scăldau. O altă parte însă devenise părtaşă la misteriosul fenomen cosmic şi se uitau din minut în minut spre cer, şuşoteau, vorbeau cu voce joasă. Un soi de murmur general se desprindea de pe buzele lor, ca un roi de lăcuste care înconjura locul şi extermina orice părere personală. “E sfîrşitul lumii!”, se auzea în jur, şi curînd sute de cruci improvizate din gesturi începură să-şi facă apariţia.

Nu mă panicasem, nici frumoasa mea însoţitoare nu era neliniştită. Era într-adevăr un lucru nemaivăzut, dar simţeam că nu trebuie să ne sperie, pur şi simplu ne invita să ne bucurăm de splendoarea lui. Marea Neagră se liniştise, valurile aproape că dispăruseră, suprafaţa ei era netedă ca a unui lac. Apa era limpede, străvezie, de fapt părea fosforescentă din cauza acelei lumini ireale aruncare de bătrînul cavaler în carul lui de foc care de data asta încurcase drumul şi se întorcea de unde venise. I-am propus să intrăm la o mică scaldă. M-a urmat fără comentarii, ca o ondină care se întoarce în apa din care s-a născut. Plutea cu graţie în ape şi strălucea în soare la fel ca o reflexie în valuri. M-am lansat ca un rechin pregătit să înhaţe un pui de focă. Ne-am hîrjonit o vreme, fără să ne pese de lume, de amnezia solară, de grijile pe care alţii şi le făceau în legătură cu întorsătura aceasta stranie care schimbase faţa zilei. Ar fi trebuit să se lase înserarea, însă aerul de afară era proaspăt şi cald ca într-o dimineaţă tîrzie de vară. Undeva în depărtare, se vedeau două bărci ale unor pescari care ieşiseră în larg să întindă năvoadele.

Cînd am ieşi din apă, grupuri răzleţe de oameni ne priveau cu mirare. Păreau speriaţi, de fapt mai degrabă paralizaţi de frică. Şuşoteau încontinuu, însă de data aceasta vorbele lor nu mai erau inteligibile pentru mine. Împreună cu Karin am traversat plaja şi am plecat către camera ei de la hotel. Avea un laptop şi voia să vedem ce se spune despre fenomen.
Nu arăta nicio urmă de îngrijorare, părea mai degrabă curioasă ce zice lumea din sfera ştiinţifică. Am căutat împreună orice date relevante asupra a ceea ce se întîmpla. Nu am găsit nicio relatare. La ştiri, pe principalele canale mondiale, aceleaşi atentate, aceleaşi războaie, aceeaşi Americă, aceeaşi sărăcie. Nimic care să spună despre fenomenul pe care noi îl puteam vedea cu ochiul liber.

În mai bine de o jumătate de oră nu am găsit nimic interesant care să aibă legătură cu starea de fapt a lucrurilor. Karin se plictisise, spunea că ea ar avea chef să danseze şi să fumeze ceva mai tare, nişte haşis sau măcar un joint. Şi eu aveam chef, însă nu aveam aşa ceva şi nici prea multe idei de unde am putea face rost nu aveam. Am convenit de comun acord să ne vedem într-o jumătate de oră la terasa unde ne întîlnisem, voia să îşi facă un duş apoi să se aranjeze niţel. Nu prea îmi convenea această scurtă despărţire, mă temeam cumva să nu apară. Orice s-ar fi putut întîmpla, iar eu îmi doream mai mult decît orice să îmi petrec timpul împreună cu ea. M-a asigurat că vine, mi-a zîmbit într-un fel care ar fi înviat din morţi şi o mumie egipteană, apoi m-a expediat afară.

Aveam buzele şi gura uscate. O flacără pîlpîia în mine, trebuia neapărat să beau ceva să îmi revin. Afară lumea începusă să nu mai fie aşa de mirată de schimbările esenţiale ale comportamentului solar. M-am uitat la ceas. Era aproape nouă şi jumătate. Soarele se afla deasupra locului în care de obicei răsare. Era roşu-portocaliu, copt ca o cireaşă de mai. Părea mult mai mare decît de obicei. Era un fel de răsărit invers sau un apus la antipod, ceva cum nu mai văzusem vreodată. Nu era frig, însă briza mării se făcea uşor simţită, îmi încreţea pielea. Aveam o stare de parcă nu mă trezisem din vis şi totul în jurul meu avea consistenţa aceea pufoasă. Mai mult, un alt lucru deosebit mi-a atras atenţia, însă deja eram pregătit pentru orice. Secundarul ceasului meu se învîrtea invers. Am stat un mai mult de două minute să-l urmăresc, la început uluit, apoi mi-am revenit. Pur şi simplu secundarul mergea în sens opus. Minutarul se învîrtea cuminte în drumul lui, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Să o fi luat razna şi timpul?, m-am gîndit pentru o clipă, însă cum nu aveam un răspuns pentru niciuna dintre întrebările care se căscau tot mai ameninţătoare în capul meu, ca nişte guri de balaur gata să mă înghită, am renunţat să îmi mai fac probleme. M-am aşezat pe acelaşi scaun de la bar, care părea că mă aşteptase, mi-am comandat o vodka energy şi m-am pus pe aşteptat.

Karin a venit peste 20 de minute. Şi-a comandat acelaşi băutură ca şi mine, şi-a aprins o ţigară, apoi a zis că vrea să-mi spună o poveste. Eram numai ochi şi urechi. Mi-a zis că e o mică poveste din mitologia egipteană. Nu avea un motiv anume să îmi spună această legendă, dar se trezise cu ea în cap imediat după ce plecasem, aşa că trebuia să scape de ea. Mi-am mai luat un pahar şi i-am dat voie să se producă. Se spunea că după geneza în stil egiptean, care a însemnat o luptă şi o împăcare între elemente, soare apă , aer, pămînt, a urmat o perioadă de pace şi înţelegere pentru zei, în care Atum (Ra), ajuns deja conducător, creează cele 360 de zile şi nopţi ale anului. Toţi zeii sunt mulţumiţi, inclusiv Nu, zeul oceanului, apa primordială. Nut, aerul, cerul, de sex feminin, îşi păstrează poziţia arcuită deasupra fratelui său Geb, pămîntul, însă în timpul nopţii ea se apleacă puţin asupra fratelui ei astfel încît să se poată atinge unul pe celălalt. Atum nu observă acest lucru. Astfel, Nut rămîne însărcinată cu cinci copii. Furia lui Atum la aflarea acestui incest îl revoltă pe Thot, zeul inteligenţei, care se hotărăşte să o ajute pe zeiţă şi joacă zaruri, miza fiind chiar timpul. Cine cîştiga primea nu bani, ci secunde, minute, ore şi chiar zile. În cele din urmă Thot cîştigă în faţa Lunii şi primeşte de la aceasta cinci zile. Aceste zile, create de Thot, sunt dăruite lui Nut, care putea acum să nască fără să încalce porunca lui Atum.

Am ascultat-o ca vrăjit. Povestea mă interesa mai puţin, sunt atîtea şi atîtea istorii şi mitologii, încît e foarte greu să le memorezi pe toate. Îmi aduceam aminte cumva şi de asta, însă acum un singur lucru îmi condensa toată puterea de concentrare. Ea. Doar ea, aşa cum era, cu un accent straniu, dar vorbind aproape perfect limba mea, frumoasă fără a fi perfectă, electrizantă, uşor sălbatică, puţin elegantă, inteligentă şi în acelaşi timp ascultătoare. Ca o furtună domesticită.

În largul mării, pe linia orizontului, soarele se cobora în mare pe un tobogan nevăzut. Era atît de frumos încît mă simţeam învelit de toată dragostea din lume. I-am zis că apune. Mi-a spus că nu e adevărat, soarele nici nu apune, nici nu răsare. Pur şi simplu se întoarce puţin în timp, încetinind procesul de îmbătrînire, încetinind curgerea imuabilă a lucrurilor în timp. Pur şi simplu soarele crea un spaţiu autonom, un spaţiu neutru, unde timpul nu mai curge la fel cum o face de obicei. Ca şi cum ar da şansa unor lucruri să se întîmple. La fel ca în povestea pe care mi-o spusese puţin mai devreme.

Am zîmbit şi eu, dar a trebuit să recunosc că într-adevăr, frumuseţea gîndurilor ei mă copleşise. În plus, faptul că îmi zisese asta, că ea putea crede într-un astfel de vis, îmi ridicase pulsul peste viteza de desprindere a sufletului de trup. Eram atît de emoţionat încît nu mai simţeam gravitaţia. M-a prins de mînă şi simţindu-mi tremurul, m-a smuls dintr-o dată de pe scaun. M-a chemat la dans, un dans pe care l-aş fi visat dacă nu ar fi fost acolo, real. Tocmai cînta Cure, “One Hundred Years”, iar în mintea mea se crease senzaţia că cei o sută de ani de singurătate pe care-i trăisem au luat sfîrşit. Cînd s-a terminat melodia, mi-am lipit buzele de obrazul ei, căutîndu-i gura cu o dorinţă mai aprigă decît cea a lui Hercule coborînd în infern. Am rămas aşa lipiţi, fluizi ca două cascade care se scurg una într-alta, vreme de încă o melodie, “Until the end of the world”. Cînd cei de la Apoptygma au terminat de cîntat, soarele dispăruse sub curbura pămîntului. O lumină lină venea de sub ape, ca un rămas bun de la un prieten drag.

Curînd întunericul a învăluit plaja, au început să apară focuri. Am băut am dansat şi am reuşit să şi fumăm. Deja lumina aceea de vis devenise fumul unui teatru magic, pătrunsesem în lumile cele mai obscure şi mai speciale pe care le putuse crea vreodată un om. Eram ameţiţi, frumoşi, îndrăgostiţi, treceam unul prin celălalt, ne întrepătrundeam ca doi oameni de fum. Am petrecut toată noaptea, transformînd iubirea în bucurie, bucuria în plăcere, plăcerea în dorinţă, dorinţa în sărut, sărutul în lacrimi, lacrimile în zîmbet, zîmbetul în păcat, păcatul din nou în iubire. La un moment dat am luat nişte vin şi ne-am ascuns într-un mic golfuleţ retras de pe plajă. Ne-am iubit cu ardoarea a doi oameni rămaşi singuri pe întreg pămîntul, care au la dispoziţie o singură noapte pentru a recrea specia omului.

Soarele a răsărit şi a apus în acelaşi loc cinci zile la rînd. Eu şi Karin. Karin şi eu. Noi. Doar noi şi o eternitate de cinci zile. O eternitate în care secundarele marcau timpul invers, în care soarele refuza să apună, în care lumea era la fel cum a fost creată, cu dragoste, cu ură, cu nevoi, cu războaie. De a doua zi nimeni nu a mai fost mirat că după ora cinci soarele se întoarce din drum şi urmează cuminte pe acelaşi drum pe care a venit. Oamenii priveau răsăritul şi apusul din acelaşi loc, cu ochii conectaţi la mare ca la o sursă de energie. Nu se mai întrebau dacă vine sfârşitul lumii, nu se mai întrebau ce urmează. Stupoarea încetase de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Niciun post de radio, niciun canal de ştiri nu a consemnat evenimentul, nimeni nu scotea o vorbă, ca într-un secret de proporţii, ca într-o vrajă în care nu trebuie să vorbeşti şi nici să priveşti în urmă, ca să nu se destrame. Lumea era normală aşa cum era, eu întîlnisem dragostea în ultima ei încarnare şi mă bucuram de semnul fiecarei secunde pe care ea mi-o fura de pe buze sau piele.

De fapt, tot timpul acesta a durat pentru mine la fel de mult ca o secundă. În dimineaţa zilei a şasea, când lucrurile au intrat în normal, nu-mi aduceam aminte mai nimic, decît starea aceea de bine, de plin, starea pe care o are lumina cînd alungă întunericul sau starea pe care o are întunericul cînd se uneşte cu lumina pentru a forma o amintire, o amintire scurtă, ca o descărcare electrică, ca un remember înaintea morţii. Probabil că aveam pe chip acel zîmbet indescifrabil al oamenilor care trec în lumea de dincolo.

Acela a fost momentul în care am realizat că sunt singur, la fel de singur ca centrul universului. Paşii m-au purtat pe plajă înspre terasa aceea, care dormita pe o limbă de pămînt, înfiptă în mare ca într-un sărut primordial. Terasa visa, şi în visul ei se auzea o melodie nostalgică, aproape tristă, franţuzească, un recviem pentru o dragoste de care n-ai vrea să te desparţi niciodată.

“sous aucun prétexte, je ne veux
avoir de réflexes, malheureux…
il faut que tu m’expliques, un peu plus mieux
comment te dire adieu…

mon coeur de silex vite prend feu
ton coeur de pyrex résiste au feu
je suis bien perplexe, je ne veux
me résoudre aux adieux…”