peni SS

motor: Mental wires are sucking our bones/See how tha insect hooks/Towers open fire/Burning the records/Please enter the garden/The green garden of delights/No more trouble/No more answers/No more songs of joy/The surgeon plies the steel/If we do well, we shall/Drink the juice and eat the pill/ Garden Of Delights/G.O.D. - Front 242 – Special Forces

 
[scena 1]

zgomot. mult zgomot. avioane, rachete, mitraliere muşcând din urechile spectatorului. scena are în spate un zid cu multe urme de gloanţe. deflagraţia nu a încetat încă. universul acesta zvâcneşte la fiecare tragere. trasoarele curg prin aer lăsând urme de lumină violetă prin substanţa groasă care umple spaţiul. lumea în care se desfăşoară acest joc e atât de consistentă încăt omul pus la zid pare un gol de aer.

o voce spune

nu plîng
ochii vomită
durerea

personajul se răsuceşte brusc spre stânga, evitând o torpilă de aproape doi metri care se înfige până la jumătate în zid. torpila vibrează puternic şi dă semne că ar vrea să explodeze. lumina devine tot  mai densă, flash-urile mai puternice. torpila intonează într-un ton caracteristic german o melodie violentă – buch dich – rammstein

aceeaşi voce

mijesc o pleoapă
se ridică asemena unui picior de câine
corneea se pişă pe ea de lume

din depărtare se aude uruit de tancuri şi vuiet de avioane. torpila din zid face pe tonomatul în continuare, numai că de data asta e o tînguire tristă care se finalizează cu un pocnet sec. torpila se crapă de-a lungul desfăcîndu-se în două jumătăţi care seamănă izbitor cu un sicriu şi capacul său. omul pus la zid se întinde în jumătatea de bază şi se preface că doarme. nu sforăie. nu respiră.
[scena 2]

un general îmbrăcat într-o uniformă care mai degrabă pare făcută din material de pijama intră brusc în scenă. se uită la jumătăţile de torpilă. penetrarea sa în spaţiul de joc este marcată de muzică în difuzoare, se aude repetat NWO – New World Order – Ministry.

generalul se plimbă bătînd pas de defilare în faţa omului întins în jumătatea de torpilă. îşi scoate pentru o clipă chipiul pe care scrie SS, îşi şterge fruntea plină de sudoare cu un manuscris de poezie. între riduri i se prind câteva litere care strălucesc în umezeală. se formează un cuvînt, însă mişcările bruşte ale superiorului nu lasă a fi citit.

dintre buzele generalului explodează în aer cîteva replici

ai fi vrut să fii un mare poet
să umbli cu bărbăţia răsculată să fii
dorit de femei
nu eşti bă – o
să ţi-o sugă pământul

nu căutai iertarea
credeai că dincolo de nori
cerul e o lacrimă a lui dumnezeu
sau un lichid amniotic din care ne tragem toţi
te-ai înşelat bă poete
lumea e
doar o pizdă mai mare în care poţi
să te scalzi
cu nepăsare
poţi să te fuţi pe ea de viaţă
poţi fi
orice
cu o singură condiţie
să o iei
peste tot
peste tot bă
poezia ta e cîrpă de labă
aici

satisfăcut, generalul aruncă batista-poezie în jumătatea de torpilă în care omul de la zid încă se preface că doarme. apoi, cu gesturi de mareşal, îşi scoate bastonaşul din pantaloni şi urinează cu o satisfacţie de hipopotam peste trupul inert din jumătate-torpilă-jumătate-sicriu.
[scena 3]

acţiunea este anterioară primei scene. pentru a sugera aceasta, avem acelaşi decor, insă zidul este întreg. luminile sunt calde şi se rostogolesc calm prin încăpere. omul nostru stă lângă zid şi discută cu cineva care pare a fi prezent. nu e nimeni însă, e cineva din imaginaţia lui. şi totuşi, la întrebările lui răspunde o voce plăcută de femeie

- ai văzut tancurile?
- le-am văzut. erau foarte frumoase. galbene cu buline albastre, roz cu dungi verzi, bleu cu pătrăţele vişinii, nici nu-ţi venea să crezi că poartă ură şi moarte în pântecele lor. şi erau aşa grăsulii, nu-ţi dădeau impresia de graviditate că sunt gata să avorteze moartea direct în gurile cerşind ajutor ale nenorociţilor ălora cu genunchi moi.
- dar avioanele?
- nu le-am văzut încă. le mai aştept. mi-a zis cineva că sunt şi mai frumoase. par de hârtie, împăturite din nişte picturi naive ale copiilor. sunt pline de sori care fac cu mâna, de case cu ochi zîmbitori şi guri roşii, de pitici şugubeţi care dăruiesc căpşuni şi zmeură, zmei şi balauri buni la suflet, zâne cu baghete magice… of, cum au reuşit aşa ceva, avioanele astea ale căror vrăji sunt definitive, maşini de semănat cruci….
- ţi-e frică?
- nu mai mi-e frică acum. mergeam pe un drum, regimente întregi de soldaţi treceau pe acolo. mă vedeau, îşi scoteau căştile ca pentru salut, şi scoteau din ele inimi de diferite mărimi şi culori pe care le aruncau spre mine. aveau priviri rugătoare, parcă mă implorau să am grijă de ele pînă se întorc, dacă se întorc. le-am strâns pe toate şi mi le-am înghesuit în piept, abia mai puteam respira. atunci mi s-a făcut frică. îmi era teamă că aş putea pierde vreuna dintre ele sau chiar pe toate şi nu aş mai avea ce înapoia la întoarcerea lor. acum i-am regăsit pe toţi aici şi le-am dat dragostea înapoi. mi-au mulţumit toţi, fără excepţie.
[scena 4]

acelaşi decor folosit şi în scena trei. două scaune goale aşezate de o parte şi de alta a scenei şi legate cu o panglică neagră.

în faţă, la jumătatea distanţei dintre scaune, generalul fumează un trabuc. pe frunte încă-i atârnă literele desprinse de pe batista poezie. sunt patru, p, e, n , i.

scutură cu eleganţă ţigara de foi şi cu accent nemţesc spune

penibil!! e strigător la cer cât de penibil trebuie să fie să scrii poezie.  adevărata virtute este să învingi moartea cu propriile ei arme. adică tot cu moarte. poţi lua moartea de păr şi o poţi pune la fiecare răscruce de drumuri. o poţi pune peste tot. moartea este adevărata artă. moartea nu se repetă niciodată aşa cum se repetă chestia asta oribilă numită poezie… poezia o poţi conserva în borcane cu muie. moartea nu se se banalizează în fiecare clipă. moartea este o virtute pe care doar cei cu adevărat superiori o pot înţelege. am în raniţa mea multă moarte şi mai frumoasă mult mai atrăgătoare decît toată poezia scrisă vreodată. vreţi să vedeţi?

zicînd asta, generalul scoate o grenadă din raniţă, îi scoate cuiul apoi şi-o îndeasă în gură.
o explozie orgasmică, multicoloră de lumini mătură scena, împreună cu ea dispare şi trupul generalului.
[scena 4 bis]

acelaşi perete ciuruit de gloanţe. în fapt, acelaşi decor din prima scenă. omul din jumătatea de torpilă se ridică. îşi aprinde liniştit o ţigară după care scoate din buzunarul de la piept un carneţel pe care începe să noteze ceva. în atmosferă începe să se audă din ce în ce mai clar o melodie, la început nu se înţelege, pare gîlgîită, ca un plîns, însă devine clară. cei care pot, vor recunoaşte the wind that shaked the barley, dead can dance. pe zid se proiectează diferite scene de luptă. apoi un răsărit de soare peste nişte dealuri verzi ca în basme.

când se termină melodia, în debutul liniştii, bărbatul stinge ţigara apoi citeşte liniştit, cu o voce dreaptă, fără intonaţie.

multiplicare

firul de nisip reflectat în mii de oglinzi
deşertul din ochii tăi
sunt indicele de realitate
vulcanizez liniştea şi dăruiesc

iubire

eu ridicat la puterea numelui tău
radical extras cu forcepsul din inimi de soldat
care împrăştie săruturi mortale
număr amintirile noastre – sunt toate
întregi
funcţionează asemeni unor lasere ce mă decupează precis
îmi separă fiecare atom mă decojesc cu fiecare filă scrisă de lumea
în care trăieşti

despărţirea

uite celulele mele deîmpărţite la picioarele tale
fire de iarbă ce se aştern  pe ceaţa dintre
palmele mele descărnate
rupte de fiinţa ce poartă pielea ta de parcă ar fi o pijama a morţii
mă înfig drept în prropriile-mi picipoare
şi icnesc
şi icnesc
şi icnesc
până simt cum scoarţa cerebrală
se exfoliază
o dezintoxicare forţată a intelectului în faţa lumii
şi atunci simt

iarăşi iubire

amestec de culori calde şi reci
compoziţie abstractă multiplu de eu
incinerat în ţigara omagiu
pe care o fumezi după
ploaie

vârsta mea a atins temperatura ideală
fierb cu clocote mărunte şi gândurile mi se evaporă
în simţul tactil
sunt vindecat de blenoragiile vieţii
iar inima îşi cristalizează erele geologice
în cărbune preţios

îl vei extrage de sub ochi din pungi vineţii
nu sunt lacrimi
e vomă
sau pişat
aşa se joacă
jocul cu moartea
pe viu
[ultima scenă]

decorul neschimbat faţă de scena anterioară. după ce a terminat de citit, poetul rupe o foaie din carnetul de notiţe. se apleacă meticulos asupa  personajului jumătate-torpilă-jumătate-sicriu şi o plantează la vedere. din spatele zidului un crescendo destul de rapid. Front 242 – Soul Manager. bărbatul părăseşte scena.
o cameră filmează semitorpilasicriu şi reproiectează imaginea pe zid.

scris perfect lizibil, cu litere capitale, se poate citi

PRETTY VACANT