ST!GMA

(continuarea după V!OL)

În primii doi ani de București m-am ars cu vreo 300 de proaste, cred că puteam face un C.A.P. dacă mă gîndeam mai bine. O medie destul de bună, cam una la două zile. Dacă n-ar fi fost băutura cred că scoteam dublu, dar deh, căpătasem și io un viciu. În orice caz, mă simțeam bîntuit de femei. Era ca dracu. Dacă nu făceam pe interesantu, făceau ele pe interesatele. Dacă dădeam un pas înapoi, ele făceau doi spre mine. Și cu cît alergau mai tare după mine, cu atît mă adînceam mai tare în alcool. Cred că numele meu era scris, așa ca o mantră, pe jumătate din saltele studentelor din cămine. Pe mine mă durea la oo, nu trebuia să fac mai nimic ca să am o nouă creatură cu țîțe, buci și minim 6 găuri. În orice caz, de vreun an îmi trecuse prin cap să le fac tuturor femeilor care vin la coțăială cîte o gaură în plus. Îmi făcusem o rezervă rezonabilă de tortițe de argint, și de cîte ori o puneam cu una, îi găteam o gaură în ureche sau unde avea chef și-i puneam și-un cercel ca amintire.

Ca să n-o mai lungesc, beam și mă distram. Înainte fusese invers, dar de cînd ajunsesem în capitală, de cînd eram student la filosofie, coaiele se cam inversaseră, stîngu în loc de dreptu și viceversa. Începusem să-mi mai dau seama de cîteva dintre chestiile pe care nu le știam așa bine despre mine și cumva mă mai deșteptasem la cap. La bau-bau nu mă schimbasem, aia tot proastă era, că stătuse mai mult la întuneric și la umezeală, și în toate peșterile în care intrasem nu era frate niciun foc, nicio lumină, să-i pot explica mitul platonician despre adevăr și minciună. Așa că proastă cum era, hai să-i spunem inocentă (și puțin cam de neam prost), scotea sufletul și orgasmele din studente, nopți întregi pierdute prin te miri ce locuri, de la părculețul și tufișurile din spatele facultății de drept, pînă la budele din Club A sau boscheții din Cișmigiu.
Aveam și ceva prietenii, sau cum s-or numi ăia care stăteau ca hienele să mai prindă ceva resturi de la ospățul leului, atunci cînd la vreo petrecere sau băută luam una, două gagici cu mine, lăsînd restul chiloților de păsărică umezi ca o batistă după un plîns cu sughițuri. Ăștia erau marea masă de gagii care mă băgau în seamă peste tot, ne anturam la bere, băgam chefuri, mai făceam cîte o orgie. Asta în general fiindcă eu aveam și bani, dar asta era mai puțin important, aveam acel șarm irezistibil la femei încît întotdeauna, în orice societate atrăgeam ca un magnet măcar 6-7 în preajma mea. Și aici nu e vorba decît de alea mai tupeiste, că probabil mai erau și altele, mai ales alea cu prieteni. Uf, iubiții femeilor mele! Numai insipizi, cu pulovăre și pantaloni de stofă, cămăși călcate, apretate și șosete noi în fiecare zi. Niște papă-lapte, care dacă nu i-ar fi futut gagicile, de nevoie, poate rămîneau la stadiu palmar pînă la pensie.
De fapt, la multe chefuri, se întîmpla să dansez cu cîte una dintr-asta cu iubit, și peste 10 minute să ajung cu ea într-o budă, pentru una partidă ad-hoc, ceva gen, iubitule, mă duc să mă aranjez puțin. Și venea, draga de ea, aranjată, șifonată, mulțumită. Într-un fel ar trebui să-mi mulțumească cerbii ăștia, eu le făceam relația fericită și durabilă, altfel muierile îi părăseau demult. În orice caz, la final de chef plecam să mă întind cu cîte una solo, genul care nu mă băga în seamă toată seara dar care spre final, cînd lumea era beată și nu prea mai era atentă, se insinua lîngă mine. Nu eram pretențios, doar grasele nu-mi plăceau, și asta pentru că aveam acea mică traumă din copilărie, cu finalizarea dezvirginării în compania Rebecoasei cu păr de cîlți.
În orice caz, în afară de haiducii ăștia scăpătați, care nu furau de la bogat decît ce lăsa bacșiș, aveam și niște tovarăși pe bune. Era mai întîi Bobby, dar cu el mă vedeam mai rar, era deja distrus de droguri și oricum el nu avea nevoie de mine la agățat gagici. O avea mai mare decît a mea. Era suficient să danseze cu una și să se lipească de ea, nu trebuia să spună nimic, și așa vorbea de parcă mesteca superglue. Ceaci coae, nutemai vedeomu la față? Tita mă, uiteopaia, moamă cecurare! Zimîncațaș ardem șinoi ceva? La lingurea?
Tîmpit. Nu se schimbase un gram de cînd venise în București, arăta tot ca un italian fugit de acasă, și vorbea ca unul care învățase romînește pe ulița Frentari. Și nu cu lingureaua avea el probleme, ci cu lingura. Dar pînă una alta, Bobby era dintre cei care nu mă mîncau de cur. Nu-i păsa cu cine umblu, în ce cantitate și în ce calitate. Dacă se nimerea să ne vedem, ne aduceam aminte de alte vremuri, ne făceam cinste unul altuia cu o poveste, o amintire ceva și ne simțeam bine. 
Nu pot să uit cum, tîmpit așa cum e el, a intrat odată peste mine în cameră, fără sa bată la ușă. Eram cu o puștoaică pirsată bine, cred că dacă toți bărbații făceau ca mine, asta și-o trăsese deja cu un oraș mai mic, și cică dădeam cu ea o probă. O agațasem prin crîșmele de la Eroilor, erau vreo 10 dughene de tablă acolo, cu o faună pestriță, loc ideal de agățat rătăcite d-astea de nu mai știau să ajungă acasă. I-am zis că sunt actor, și că îmi caut parteneră pentru o scenă de film, și tocmai repetam. Ea stătea în curu gol, în patru labe, și eu, în pula goală, mă distram mimînd diferite filmări din diferite unghiuri. Mai prestam puțin, apoi mă opream și mai făceam puțin pe regizorul. Rîdeam de mă spărgeam, în sinea mea, aia se excitase rău și gemea, dar pe de altă parte era atît de tută că mă credea.
Bobby a intrat peste noi tocmai cînd aia scotea niște gemete ca în cel mai penal pornache, cu vulva umflată ca o căpușă nesătulă, gata să plesnească. N-am apucat să zic nimic, mi-a zburat doar un gînd prin cap că ăsta se descheie instant la pantaloni și prestează. Nici vorbă de asta, a plesnit-o de două ori peste buci, așa cum ai bate palma cu un vechi tovarăș, m-a salutat, ceaci coae, aitreabă? lascaștept sătermini, și apoi s-a așezat pe pat. Aia nici nu și-a dat bine seama ce se petrecuse, era terminată, dar mie îmi scăzuse tensiunea la jumătate. M-am apropiat de tipă, crezînd că face nazuri și am băgat o nouă vrăjeală – vezi, el e domnul regizor, a venit și el să vadă cum decurge proba. Da, așae, a încuviințat Bobby, și distracția a început și mai dihai ca înainte.
Adică a fost mai benga decît în filmele cu proști. Eu și pirsata, prestînd după imaginația bolnavă a drogomanului, că nu cred că era în toate mințile. Nu vă puteți imagina ce poziții a la Houdini avea ăsta în cap. Nici contorsioniștii de la circ nu reușeau să facă tot ce-am făcut noi. Iar ăsta își dădea singur apă la moară, își intrase în rol de ziceai că vrea să ia oscarul la toate categoriile.
Nu, nuașa. Bateprost lu mi na. Punepiciorul peumăr. Încearcă sobagi așa, printre picior și mînă. Nusepoate! Nusepoate! Tragetu dea. Tragefădepulă! Sefimează! Împingemă nufitoantă! Continuați. Traveling. Focus cadru. Noroc că eram amețit, băusem ceva și luasem și vreo două metamfetamine. Am încercat în timp ce stăteam în mîini, apoi ea a făcut roaba, apoi poziția tunelul, în care ea se contorsiona pe spate, se prindea cu mîinile de gambe, și eu cumva din interior trebuia să o penetrez. Ceva aproape imposibil, dar distractiv, pentru că mă amuza și el și ea, amîndoi păreau absorbiți de ceea ce fac. Mai prindeam și cîte un moment de relaș, cînd ăsta se scobea în nas după o idee nouă și atunci mi se părea că a te fute normal e chiar o mare șmecherie.
În afară de Bobby mai era Chinezu, unu cu o față de pekinez, cu dinții de jos cumva ieșiți în afară și cu urechile ciulite, cam mari pentru un om și Hirău, o pălugă pletoasă, care își trăgea numele de la un spelling de la hero, care de altfel era prescurtarea de la heroină. Ideea e că Hirău nu se droga, însă nici nu avea nevoie, era atît de dus încît aveai tot timpul impresia că o face pe ascuns. Chinezu era bețiv, iar cînd se îmbăta era aberant rău. Problema e că nu-i trebuiau decît două beri ca să se facă lemn, așa că de obicei bea una și jumătate, chestie care îl transforma într-o mașină de făcut tîmpenii. Dar nu se abținea niciodată de la băut, adică zilnic.
De obicei nu începea el, Hirău nu avea nevoie nici de bere, așa că era primul care începea. Îl tachina pe Chinez, îi dădea palme, îl ciupea, îi trăgea scaunul de sub cur, îl făcea prost. De obicei se înjurau cîte 20 de minute, apoi se flegmau reciproc, trăgînd adînc din gît, scobind după orice mucilagiu, apoi la final, apoteotic, se pișau unul pe celălat. De obicei ăsta era momentul în care se spărgea cheful, fiindcă nu prea țineau cont unde se află, la terasă, la un chef, și toată lumea se jena și pleca scîrbită. Eram odată la tersă, împreună cu mai multă lume, cînd l-am auzit pe Chinez vorbind destul de calm. Hirău, simt ceva cald și umed pe picior. Ai vreun amestec? Nu, zicea Hirău. Apoi, un minut mai tîrziu, Hirău a dat-o și el. Și eu simt cald și umed. Chinez mic și prost, tu ești buda mea, da cine naiba te-a învățat pe tine maimuțo, să faci ca omul?
Ce să le faci. Nu-i puteai scoate dintr-ale lor, uneori făceau unul pe altul chiar pe sub masă. Fără jenă față de ceilalți, pentru că nici nu le păsa. Cu toate astea, nu se supărau niciodată unul pe celălalt și erau cei mai buni prieteni. Singura dată cînd s-au certat, și nu și-au mai vorbit o lună, a fost cînd Chinezu s-ar amețit după o bere și jumătate pe care a băut-o cu mine la el în cameră. În tot timpul ăsta se tot fîțîia în oglidă, se tot studia și nu înțelegeam ce face. L-am tot întrebat, dar mîrîia, nu avea chef să răspundă. Apoi a ieșit din cameră, am crezut că s-a dus la budă. Am aflat imediat după aia, că a bătut la ușă la Hirău, care stătea chiar vis-a-vis. Ăla somnoros, l-a întrebat ce e, iar Chinezu încerca să-i tot arate. Hirău nu se prindea. Pînă la urmă l-a întrebat dacă lui nu i se pare că are o ureche mai mare. Aha, ba da, e clar. N-ai o foarfecă?, a întrebat atunci Chinezu, și Hirău a venit imediat cu una. Apoi a intrat la loc în cameră, însă pînă să mă dumiresc eu ce face cu foarfeca la oglindă, ăsta harșt! și-a tăiat o bucată de ureche.
Cam așa stătea treaba cu prietenii. Ăștia doi erau amuzanți, aberanți și premianți. Nu trebuie să omit asta, amîndoi erau niște genii în filosofie, și cumva, dacă ei nu profitau de mine, eu cam profitam de ei, fiindcă de la ei aflam tot ce îmi trebuia să știu despre filosofie, și în plus mai îmi făceau și referatele, așa că nu trebuia să mă chinui prea tare cu facultatea. Iar cu Bobby, nu-mi făceam griji. Avea treaba lui cu lingura, asta pînă cînd a venit mă-sa în vizită la București, și l-a prins legat de calorifer, că vroia să se lase. La un metru de el era seringa, așa că fără prea mare scandal, l-a luat cu niște băieți și l-a internat puțin.  Cît despre cei doi Marx, uneori încercam să stau mai deoparte de ei, mai ales cînd agățam gagici simandicoase, cîte una dintr-aia care se uita luuung la tine, cam ca piticul porno la scula lu superman. Da nu-mi displăcea genul ăla cu fusta anii ’40, Coco Chanel sau așa ceva, și pantofi dintr-ăia cu toc, în general roșii sau maron. Era un complex, mai întîi arta agățatului, api dedicarea cu care și-o trăgeau, plus că erau mai strîmte, că nu prea le coclea nimeni. Cu roacherițele nu-mi făceam griji, luam o juma de vodka, Stolichnaya contrafăcută, pentru mine, una pentru ea, ne-o trăgeam regulamentar, fără implicare prea mare, ca doi oameni care vor să cîștige amîndoi același meci și dimineața nici nu trebuia să-i spun pa.
Astea cu fustă însă, mă obsedau. Erau cea mai intensă provocare pentru un tip deștept ca mine, unu atît de versat, de haladit încît știam aproape tot despre ele, de la ce le-a spus mama lor cînd au plecat de acasă la facultate, și pînă la în ce fel își cheltuiesc banii, de obicei foarte puțini, bine drămuiți, și așezați tacticos în portofele mari, din piele lucioasă sau mată, roșie sau maron, după caz. Nu aveam o predilecție anume pentru vestimentația clasică. Spre exemplu alea cu pantofi negri, uzuali, erau mult mai ușor de agățat, erau niște tipe mai practice, cumva nevoite să poarte pantofi în funcție de anumite ocazii, sau pentru la muncă, dar pe astea le vedeai noaptea în blugi și scarpeți, bînd bere din sticlă. Te plăceau, ieșea ceva, nu te plăceau, îți ziceau vreo două de îți era rușine să mai încerci. Norocul meu e că nu mă înșelam niciodată. Sau, mai corect spus, nu mă înșelasem încă, la femei nimic nu e sigur niciodată.
De fapt succesul meu se baza pe experiență. Știam din ochi unde pot să atac și unde nu, știam de la primele două vorbe dacă sunt șanse, și după 10 minute deja puteam lua hotărîrea dacă rămîn sau merg mai departe. Asta e chestia cea mai periculoasă cu femeile, greșeala celor mai mulți dintre bărbați. Stau cu una o seară întreagă și ori n-au înțeles pe parcurs că aia nu se fute, dar ei mai speră, ori aia e dornică și ei încă n-au priceput asta, ei cred că trebuie să vrăjească zile în șir. Cînd mergi la femei, în cel mult o oră totul e gata făcut. Restul e doar pierdere de vreme, dar uneori ți-o asumi fiindcă poate chiar îți face plăcere.
Cu fustele de anii ’40 e cu totul altceva. Unele sunt atît de bătute în cap încît nici ele nu știu ce vor. Da, nu știu dacă vor să și-o tragă sau ba. Pe astea trebuie să le lămurești tu, ori că că, ori că că. Dacă ai noroc să fie una care de fapt chiar are chef să și-o tragă, dar joacă niște scenete imposibile, se dă lovită în toate cele, îți pune niște butuci în roate, nu bețe, dar pînă la urmă te prinzi ce vrea de fapt, totul decurge apoi normal. O lași să se abereze, îi dai să bea, se amețește, propui ceva tîmpit, un joc aberant, gen n-ai tupeu să vii la mine în cameră să îți arăt colecția mea de surprize Turbo, și totul e ok.
Cu cele de genu ăsta, dar care nu-și dau seama că nu vor sex, e și mai greu. Cu cît încerci să le convingi că de fapt ele nu vor nimic, ele se ambalează și mai tare. Și chiar și așa, e bine să nu lungești discuția, fiindcă pierzi o noapte întreagă și e posibil și să ajungi cu ea la tine acasă, în pat, și să spună că nu, ea nu face sex din prima. Și atunci ori o violezi, ori te duci și fumezi o țigară, ori te enervezi și o dai afară. Asta, ultima, e cea mai bună variantă, abia așa o să înțeleagă, abia așa i se face rușine. Cu violul te pierzi, îți dai seama imediat că e genul ăla tacit, e mai greu pînă la intromisiune și primele mișcări, apoi își dă seama că-i place și nu mai scapi de ea, așa cum pățisem cu Olguța Suge Puța. Cu dormitul nici nu se pune problema, ești bărbat și ai plecat să agăți ceva de pus pe pulă, nu o jucărie cu care să dormi, sau mai rău, una pe care să ți-o faci prietenă. Da, muieruștele astea sunt deosebite.
Eram perfect conștient întotdeuna cînd mă băgam în ceva. Nu mergeam decît la sigur, și nu fusese vreodată cazul să fiu refuzat în ce privește o partidă de sex. Apoi au început să se întîmple lucruri. Am dat peste Iulia. Am schimbat o privire, am invitat-o la un chef. A acceptat fără să clipească, mi-a lăsat numărul de telefon să o sun. A venit, am băut, am dansat. Era înaltă, subțire, cu sîni care căutau cerul. Ochi albaștri, o voce ușor disonantă cu trăsăturile echilibrate ale feței. Vorbea porcos pentru o femeie, dar nu mă deranja. Pe lîngă această frumusețe, avea o calitate desăvîrșită. Nu refuza niciodată o vodkă. O sticlă de vodkă. Și nici două. Ducea la băutură de ziceai că e din forțele de elită din Siberia. La cinci dimineața cînd lumea de la chef se pregătea de plecare, eu mă pregăteam de o continuare minunată. Dansam chiar tandru și am sărutat-o. Nu mi-a răspuns așa cum mă așteptam, a fost mai degrabă sărutul unui bețiv cu o damigeană.  Era lesbiană, mi-a mărturisit, dar nu mă deranja asta. Ci doar faptul că nu mă prinsesem, că nu înțelesesem pînă atunci care e statusul ei. Mai văzusem lesbiene, dar niciuna ca ea, și parcă și din cauza asta îmi era ciudă.
Apoi a venit problema prezervativului. Ciudat lucru, să-ți schimbe viața o chestie de cauciuc transparent care se fixează mai întîi pe capul penisului, apoi se trage pe restul glandului. Dacă m-aș gîndi mai atent la asta, întotdeauna chestiile importante în viață sunt la fel. Ceva se fixează la cap, apoi se trage ușor peste tot restul. Doar la final dai chestia asta jos, și în ea e o mizerie nefolositoare. Semn că de fapt nu ți-a folosit la nimic, nici prezervativul, nici treaba pentru care l-ai folosit. Dar unii se bucură de suita aia de du-te-vino, ca și cum ar fi ceva important, cînd singurul lucru care merită ar fi ca la final să nu fie nimic. Ce nu pricep e că de cele mai multe ori acest frecuș se perpetuează, unii ajung să aibă neveste, copii, rude, șefi, subalterni, datorii la bancă, la amante, la stat. Futaiul nu se oprește cu una cu două. Iar dacă se oprește, este ca și cum te-ai trezi, după o comă lungă cît viața, și te-ai da jos din pat ca să mori.
Prezervativul e doar o mască pusă pe organ ca să i se poată spune spune de față cu toată lumea penis. Adică o chestie teoretică, negerminativă, un fel de organ de procreere lipsit de funcția sa. Adică un nimic, un dildo obosit, tocit, care n-ar satisface nici măcar un poponar batrîn.  Fără neprevăzut, fără imaginație și mai ales fără urmările sale, orice lucru pe lumea asta mi se pare lipsit gust, ca o bucată de silicon. Fără prezervativ, viața e palpitantă, e ca și cum ai merge la bordel în Kenia sau Rwanda și ai da la buci cu ochii închiși, fără nicio protecție. Adică un destin ales, dacă se întîmplă, atunci așa a fost să fie. Și cînd mă gîndesc la atributul ales, mă gîndesc și la cei care sunt aleși. Nu toată lumea are acces la treaba asta.
Pe Ilona am cunoscut-o întîmplător pe stradă. Mergea nervos și apăsat, foarte grăbită pentru o femeie gravidă într-o lună înaintată. Avea trăsături de copilă, era genul de ingenuă care pînă la vîrste tîrzii păstrează și aerul și acele trăsături insuficient formate dar foarte plăcute ochiului. Era tunsă băiețește, cu perciuni și puțină chică. Purta un sarafan dintr-ăla de gravide, avea pantofiori stil mocasin, roșii, dresuri transparente și un fel de maletă, dar fără gît. Ne-am întîlnit la un semafor, la Universitate, eu veneam dinspre metrou, ea de pe Academiei. Am privit-o cîteva clipe, însă n-a mai așteptat să se facă verde, a traversat brusc către librăria Eminescu. M-am luat imediat după ea, mirat fiind de cîtă vioiciune are. La semaforul celălat, la Calea Victoriei s-a uitat la mine într-un fel, parcă m-ar fi urît. A traversat din nou ignorînd culorile, și am ajuns-o din urmă abia aproape de Cișmigiu. S-a oprit, s-a căutat de țigări și a vrut să-și aprindă una. Nu avea brichetă, așa că a fost nevoită, sau de fapt a acceptat ajutorul meu. Aproape că bătea din picior cînd și-a aprins.
Ce te ții după mine? N-ai altă treabă? Lasă-mă-n pace, mi-a spus pe un ton răspicat, forțat oarecum de nervi. Vocea îi tremura ușor, aproape insesizabil, nu și pentru mine care știam să ascult. Păi și eu mă grăbesc, de obicei la ora asta merg în parc aici, și i-am arătat către grădina Cișmigiului, și nu vreau să-mi ocupe cineva banca. Hai, lasă vrăjelile ieftine, și nu te mai ține după mine. Chem poliția! Oo, domnișoara e nervoasă, sau poate doamna, judecînd după…, și am lăsat o pauză cu subînțeles. Ochii ei se scăldau în lacrimi, dar nu avea curaj să plîngă, Strîngea din dinți, se abținea cît putea. Și mai și fumezi!, am mai spus, adăugînd doar puțin sarcasm, ca un praf de sare peste un tort de înghețată. Nu…nu…nu e problema ta!, a îngăimat ea și s-a oprit, opintindu-se să nu izbucnească.
Trăgea din țigară cu poftă, dar nu prea știa să fumeze. O ținea în mînă ca o începătoare, se vedea de la o poștă că fumează la impresie. Nu vrei să te liniștești puțin, am zis, uite, hai să-ți arăt banca mea preferată din parc. O priveam fix în ochi, și ea stătea fără să se rușineze. Nu mă sfida, nu avea putere, era topită de venimentul care îi produsese aatîta disconfort, și eram sigur că nu era vorba de mine. Mă gîndeam că se certase cu iubitul, și ea gravidă, vedea lumea ca o șenilă mare care e gata să o strivească. Și pentru că intuiam asta vroiam să o ajut. Doar să fiu de folos, nu-mi treceau prin cap gînduri necurate, nu încă. Pe de altă parte cred că era primul gest nobil pe care îl făceam în viața mea, în afară de acela de a le-o trage femeilor care chiar aveau nevoie de asta, adică toate. Doar că în momentul acela nu mă gîndeam la sex.
Du-te dracu cu banca ta cu tot! Lasă-mă-n pace!, mi-a zis pe un ton care vroia să pară autoritar și descurajator. Dar o femeie care te privește în ochi și imediat schimbă privirea, lăsînd-o în jos, care stă în fața ta fără să se miște, fără să plece, care scrumează din țigară și apoi mai trage un fum, ei bine, asta nu e o femeie care vrea cu adevărat să pleci. E una care are nevoie de ajutor, și care, chiar dacă nu-și dă seama pe moment, cumva se bucură că ai apărut. Eram totuși destul de circumspect, tot căutam în cap ce să-i răspund, totuși experiențe cu femei însărcinate nu mai avusesem.  Mă gîndeam că poate ai vrea să stai de vorbă cu cineva. Poate ai nevoie să te descarci, am băgat eu vraja divină, știind că la asta orice femeie nu poate rămîne impasibilă. Am văzut cum aruncă țigara, cu o furie nedisimulată de data asta, și cum i se încleștează pumnul. A deschis gura, puțin foarte puțin, cît să tragă niște aer și să-și oxigeneze creierul. Apoi, în cealaltă jumătate de scundă, s-a calmat, și a revenit iarăși la masca ei. Dac-aș vrea să mă descarc, ți-aș crăpa capul!
Nu-mi venea să cred. Gagica asta cu burta cît casa, în loc să fie cu adevărat supărată pe mine, în loc să se gîndească la problema ei, se gîndea la mine. Nu știu în ce fel, dar răspunsul ei îmi suna ca și cum mă făcea răspunzător pentru toate problemele ei. Și de răzbunat se răzbuna tot pe mine, așa ca într-un cuplu respectabil. Deja aveam în cap Luni de fiere a lui Buckner. În situația asta eu înțelegeam că îmi face, mascat, un soi de avans. Hai că mă stresezi, ia vezi unde se termină bulevardul!, mi-a aruncat ea, căutînd să pună și venin și sictir în voce. Nu mai bine am bea o cafea?, i-am făcut și eu un avans, convins deja de superioritatea mea, alternînd discuția pe alt plan, fără să-i dau timp să gîndească și ignorînd complet sulița ei, arătîndu-i că nu m-a nimerit.
Mai degrabă aș bea smoală, decît să beau o cafea cu tine!, s-a trezit ea spunînd, și atunci am zîmbit conștient de farmecele mele. Da, eram bun. Nu știu în ce fel și ce anume trezisem în ea, nici despre mine nu știu exact ce mă apucase, dar discuția deraia spre un flirt în toată regula. M-am hotărît brusc să îi dau satisfacție. Avea deja motoarele pornite, așa că m-am decis să o las să mă calce. Domnișoară, doamnă, cum să vă spun… Eu am vrut să fiu de ajutor, niciodată nu ști cum se învîrte roată și pe ce număr pică bila. Ești un idiot!, răspuns rapid, semn că a văzut imediat slăbiciunea din vorbe, și m-ai bine te-ai ajuta pe tine să te cari de aici! De ce, am replicat eu, și de data asta m-am hotarat să nu mai iert, – șaua e nouă, dată cu lac strălucitor, masca e colorată, are pampon roz, e ecologică și în plus îi șade bine căluțului! A făcut ochii mari la mine, mirată, apoi în final, aproape inconștient, a zîmbit.
Dacă faci o femeie să rîdă, ai cucerit-o. Eu eram încă departe, dar eram pe drumul cel bun. În momentul ăla, a devenit conștientă că stăm de vorbă în mijlocul drumului, de ceva minute bune. Deja devenise iar nervoasă, dar de data asta era altceva. Ar fi fumat o țigară, dar trebuia să-mi ceară foc. Pe de altă parte, probabil că se acuza de slăbiciune, dacă unul de pe stradă o ținuse atîta vreme în loc. Mai mult, am observat o privire, deja m-a studiat, și cred că nu-i displăcea priveliștea. La naiba, pînă și eu eram genul meu, și de m-aș fi prins mi-aș fi tras-o.
Nu știi ceva pe-aicea, un bar, orice unde are apă, a trîntit ea o ditamai invitația, voalată ce-i drept. Ba da, Cireșica, e puțin mai încolo, peste drum. Bine, a zis ea, mulțumesc de ajutor. Dar nu te mai ține după mine. A vorbit cu o voce normală, aproape caldă. Ok, i-am răspuns, te conduc pînă acolo. Iar începi?, s-a enervat ea, fals complet, de data asta. Nu era așa pricepută, nu era de mirare că avea burdihanul ăla. Nu încep nimic, te duc pînă acolo și te las să intri singură, sunt sigur că te vei distra mai mult decît cu mine!, am băgat eu una de top, știind cît adevăr se scunde în genul asta de replici. A conștientizat imediat aluzia, și a băgat doar un Hai!, scurt, apoi a pornit cu mersul ăla al ei, pași mari, grăbiți, de parcă o alerga cineva din urmă, deși eu îmi închipuiam că se mișcă așa ca și cum ar fugi de trecut.
La Cireșica am comandat vodkă. De fapt ea a comandat, iar de data asta eu eram ăla care făcea ochii cît scrumiera. O să vezi, îți explic imediat, mă duc pînă la baie. Cînd s-a întors avea sarafanul legat cu o curea. Burta dispăruse. De data asta eu eram încuiat. Nu mai știam ce să spun. Ilona, s-a prezentat ea. Saty, am bîiguit eu, dar cred că de uimire am guițat ca un porc de Ignat. Am avut un prieten, a început ea, m-am despărțit de el acum 6 luni. De fapt dobitocu m-a părăsit așa dintr-o dată, fără nicio explicație. Peste două sătămîni l-am văzut cu alta, și am înțeles. Dar nu puteam să nu i-o plătesc. Ieri m-a sunat și m-a invitat în oraș. Tocmai se despărțise de aia, și ce și-o fi zis idiotu, las c-o sun p-asta, poate ne împăcăm, poate ne futem, cine știe ce era în capul lui gol. Ne-am văzut azi, și m-am hotărît să-i fac o surpriză. Mi-am pus o pernă sub haine și i-am zis că sunt gravidă, că imediat după ce a plecat ca dobitocu mi-am dat seama că sunt însărcinată și m-am deci să păstrez copilul.
Am începu să rîd cu hohote, nu mă puteam abține. Supertare gagica!, îmi spuneam, chiar și-a meritat-o fraieru. Să vezi ce față a făcut cînd m-a văzut!, a zîmbit ea satisfăcută, pentru prima oară veselă de cînd o văzusem. Aproape că-i venea să plece, eu am fost normală, patetică, am jucat rolul de mamă înjunghiată. El dădea din colț în colț, că nu poate fi el tatăl. Eu și mai patetică, îi spuneam că nu am nevoie de nimic de la el, doar să recunoască fetița. A zîmbit din nou, și de data asta larg, arătîndu-și dinții. O să o cheme Mihaela, i-am spus, după tatăl ei, că îl chema Mihai.
Mi-a placut mult felul în care a vorbit despre el la trecut, cred că îi trecuse, și satisfacția asta a răzbunării îl aruncase deja pe tărîmul celălalt. M-am făcut că n-am observat și am vorbit mai departe. Și am mai comandat vodkă, și iar vodkă, și iar vodkă. Ne-am amețit. Am început să povestim despre tot ce ni se oua creierul, despre muzică, distracție, cărți, petreceri. Cred că turuiam într-una, amîndoi, amestecîndu-ne vocile în anumite momente și prindu-me brusc, amîndoi deodată, ca să-l lăsăm fiecare pe celălalt să vorbească. Și în tăcerea aia de cîteva secunde zîmbeam unul celuilalt și se spuneau mai multe lucruri decît s-au spus vreodată de la nașterea universului.
Ne-am îmbătat. Ne simțeam așa de bine că putea să ne calce tramvaiu și nu ne păsa. Mai fain era că eu o simțeam pe ea și ea pe mine, uneori, doar ne priveam, așa cum eram atunci, cu ochi roșii de bețivi și nu trebui să adăugăm nimic. L-a un moment dat, a scos din geantă un pix și a desenat pe masă ceva ca o formulă chimică. Un fel de radical de ceva care polimerizează la infinit. Asta e formula iubirii mi-a spus ea. Cum adică, m-am activat eu. Păi uite așa. Iubirea funcționează chimic, cam așa. Feromonii oferă informații privind compatibilitatea, indicînd dacă persoana întilnită e cea potrivită. Dopamina motivează, astfel există dorința de reproducere, iar endorfina satisface, transmițind mesajul ca celălalt este cu adevărat cel bun. În acest cocktail se amestecă și ocitocina, substanța cu acțiune stimulenta asupra contracției musculaturii uterine, secretată ca hormon de lobul hipofizar posterior, care provoacă dependența și nu te mai poți lipsi de partenerul respectiv.
Ei na, am pufnit. Și eu sunt compatibil? Fără să spună nimic, m-a cuprins cu amîndouă mîinile și a început să mă sărute.  Era oarecum patetic, fiindcă eram prea beți, dar am continuat iar și iar, pînă ne-am înfierbîntat puțin. Ne-am oprit cîte secunde să ne privim și apoi am luat-o de la capăt pînă am căzut cu capetele pe masă. Eram prea beți să mai putem continua. Cred că am zăcut vreo jumătate de oră pînă ne-a trezit barmanul că închide. Ne-am ridicat cu greu, sprijinindu-ne unul pe altul, și am ieșit din Cireșica fericiți ca niște muncitori la Republica, rangă de beți, care ies din tură.
Io nu po mmerge acas în halu ăsta de beată, mi-a zis. Duuumă la tine. Am făcut cîțiva pași pe stradă, clătinîndu-ne, apoi ne-am dat seam că ne e greu să mergem pe jos. La al șaptelea taxi am găsit un binevoitor care să ne ia. Am ajuns la mine, după ce jumătate de oră ne-am chinuit să urcăm cele trei etaje pînă la palierul pe care locuiam. Rîdeam din orice și mă bucuram că nu aveam loc pe coridor. Cred că ne-am izbit în aproape toate ușile pînă la camera mea, trezind tot coridorul. Ne opream din cinci în cinci pași să ne odihnim și să ne sărutăm. Am deschis ușa camerei la dublu, cu capetele, dar nu ne păsa, ne-am prăvălit în pat și am continuat să ne sărutăm. Apoi a venit momentul în care s-a dus la chiuvetă, s-a spălat pe față și a venit aproape serioasă la mine.
Ai prezervative?, m-a întrebat. Am făcut ochii mari. Nu, i-am răspuns, și spuneam adevărul. Fără prezervativ nu ne futem, mi-a argumentat ea. Ilona, Ilooona iubito, am încercat eu, chiar n-am, și nu cobor să cumpăr nici dacă se termină lumea. Cumva mizam că pînă la coadă, chestia asta cu prezervativul e doar o fază de moment. Nu, n-ai înțeles. Boule. Vreau să o fac cu tine, dar acum vreau cu prezervativ. Păi ai vrea tu, și io vreau și poate mai mult ca tine, dar n-am. Hai să uităm, vino-ncoa, și am tras-o spre mine începînd să o sărut din nou, descătușîndu-mi mîinile și toate energiile sexuale. În curînd eram goi, gîfîiam, dar nu începuse nimic. Ai prezervativ, m-a mai întrebat o dată, de parcă uitase că o făcuse deja. N-am puiule, i-am spus. Bine, tu ai vrut așa, mi-a zis ea, și s-a suit pe mine.
Îmi închipuiam că vrea să mă călărească, dar m-am înșelat. A început să mă sărute, să mă muște ușor. M-a făcut așa cum a făcut Dumnezeu bărbatul. Mîngîieri, săruturi, atingeri cu sînii. Și-a imprimat toată ființa pe pielea mea, excitîndu-mă pînă duduiam ca uraniul în procesul de înjumătățire. Apoi a început să-mi dezmierde bărbăția, cu palmele, cu pieptul cu sfărcurile, cu buzele. Dacă salteaua ar fi fost de apă, mă înecam de plăcere. Să nu-ți dai drumul la mine în gură, mi-a mai zis, apoi a tăbărît pe ea și nu m-a lăsat pînă n-am început să mă zbat ca un electrocutat. Am încercat s-o feresc, dar m-a împins cu brutalitate. Am vrut să o scot dar nu m-a lăsat. M-a înghițit ca întunericul și apoi s-a așezat pe pieptul meu și am adormit ca scoși din priză.
Cînd m-am trezit, nu mai era. Nici ea, nici hainele ei, și nimic care să-mi spună de prezența ei. Niciun bilet, nimic. Turbam de furie. Îmi venea să îmi smul părul din cap că nu fusesem pe fază să mă trezesc odată cu ea. O chema Ilona și atît. Era supermișto, era bună, era deșteaptă și amuzantă și o femeie de toată cinstea. Numai că dispăruse în București, amestecîndu-se cu alte trei milioane de tîmpiți. În ziua aia nu am mai ieșit din casă, a venit o gagică în vizită, am trimis-o să-mi cumpere ceva de mîncare, apoi am trimis-o de unde a venit. Nu mai aveam chef de nimeni. Fata asta îmi sucise mințile, și era prima dată cînd eram bolnav în viața mea.  La zece seara îmi venea să ies în oraș, să o caut oriunde pe străzi, peste tot.  Mi-am dat seama că ar fi inutil. Am luat niște diazepam ca să dorm, dar și cu ăla m-am chinuit aproape o oră, deși băgasem vreo 4 pastile.
Zilele care au urmat au fost groaznice. Celebrul cuplu Chinezu – Hirău eru mai tot timpul la mine, să discutăm. Încercau să mă facă să-mi revin. Nu-mi trebuia nimic altceva, nu îmi doream decît să o revăd. Obsesia crescuse atît de tare încît știind că nu am cum să o caut, fiindcă nu aș avea unde, încît nici nu mai vroiam să plec din cameră. O așteptam să mă caute, și nu ieșeam de teamă să nu ratez momentul. A cincea zi, și dacă mă duceam să fac un duș, lăsam un bilet în ușă, sunt la duș.
Zi de zi, în afară de prietenii mei sau de gașca de bețivi ordinari, veneau la mine zeci de gagici. Purtătoare de cercel. La început vesele, dornice, chitite pe treabă. Eu mă apucasem de citit și de pictat, și nu mă prea scotea nimeni din ale mele. N-aveau cu ce. Cu cititul nu era rău, dar nu puteam citi mai mult de 4-5 ore, că mă apucau damblalele. Ca să mă calmez, îmi luam o sticlă mare de Stolichnaya, necontrafăcută, de la ucraineenii din cămin, și mă apucam de pictat. Nu știam sportu ăsta, dar mă chinuiam, încercam din răsputeri să-i redau chipul pe ceva, ca să-l văd în fața ochilor, nu în spatele lor.
Lumea a început să creadă că ori am luat-o razna, ori că-s blestemat, ori că am farmece, ori că nu știu ce păcate a făcut nu știu ce strămoș de trebuie să pătimesc eu în locul lui, ori alte abureli fantasmagorice de îmi venea să le dau cu ceva în cap tuturor care mai ziceau tîmpenii în preajma mea. Beam ca un porc, mă buhăisem ca Ozzy, fumam cam trei pachete pe zi și mă răsteam la toată lumea. Nimeni nu mai reușea să-mi intre în grații, și puțin cîte puțin începeau să se îndepărteze de mine. Cercelatele nu pricepeau o iotă din ceea ce se petrecea cu mine, habar n-aveau prin ce treceam și nici motivul pentru care eram așa. La fel și împuțiții de bețivi, fariseii curului, profitorii mojici care mă frecventau numai cînd aveam ceva de împărțit. Eram mai irascibil decît oricînd și chiar și faptul că se mai trezea cîte unul să treacă pe la mine să mă cheme la o bere mă enerva. Nu știam cum să le explic prin ce treceam, și nici nu cred că aveau cum să înțeleagă. Nu era genul lor.
În a treia lună, abia dacă mă mai vizita cineva. Nu prea mai aveam nici bani, pe la facultate nu mai trecusem, totul se ducea de rîpă. Nu mai socializam de niciun fel, eram rîios și bubos ca închipuirea din visele drogatului din Naked Lunch al lui Cronenberg. Și întocmai ca și creatura aia, aveam o mie de ochi ca s-o văd pe Ilona, iar ea nu era. Iar asta era cu atît mai teribil, fiincă cei o mie de ochi se întorceau în mine și îmi priveam singurătatea ridicată la puterea o mie. Singurii care mă înțelegeau și care îmi erau aproape, cei doi năstrușnici prieteni, Chinezu și Hirău. Ei îmi cumpărau de mîncare, de băut, eu stăteau cu mine încercînd să-mi povestească una, alta, ce se mai întîmplă în țară, pe planetă, în univers. Îi ascultam plictisit, nimic nu-mi aducea liniște.
A patra lună a început cu ei și s-a terminat tot cu ei. Nimeni altcineva n-a bătut la mine la ușă, în afară de o duduiță de pe coridor, care mă știa doar din vedere și care a venit să îmi ceară, dacă pot să-i împrumut, caseta cu My Dying Bride, Turn Loose The Swans, pe care o ascultam obsesiv. Doar o oră, cît să și-o tragă, pardon, să și-o înregistreze, cum s-a exprimat ea. În răstimp, beam un litru de vodkă pe zi, adică două jumătăți de rașpincă ordinară și ardeam trei pachete de Carpați. Mă spălam o dată la trei zile, în cameră puțea a hoit și singura ocupație care îmi rămăsese era să desenez, nu mai aveam bani de pictat. Uneori, mai scriam cîte un poem, încercînd să surprind momentul acela, dar pentru că nu reușeam îl aruncam pe geam.
La începutul celei de-a cincea luni, pînă și Chinezu și Hirău obosiseră. Veneau și îmi lăsau ce aveam nevoie, adică atît cît mai puteau îndura, un pachet de carpate, o vodka mică, o pîine și niște pariser. Nu mai vorbeau cu mine, înțeleseseră că nu are rost. Bănuiam că pregăteau ceva, gen o internare, așa că mă tot gîndeam la o soluție, cum aș putea să scap. Nu vroiam să mă mut, o așteptam pe Ilona, și mai mult de atît nu puteam face. Ei tot umblaseră pe la Universitate, cu desenele mele cele mai reușite, doar, doar, ar fi putut da peste ea. Dar știam că nici ei nu-s prea breji, nici desenele mele prea bune, și nici răbdarea lor nu era fără limită. Dar nu puteam accepta situația. Pur și simplu nu puteam.
În tot intervalul ăsta mă gîndeam, încercam să rememorez toată întîlnirea noastră. Să găsesc ceva, un element, un schepsis, orice detaliu care mi-ar fi fost util să o găsesc. Băusem mult în noaptea aceea, aproape totul era în ceață. În ziua a 12 a celei de-a cincea luni, ascultam ca de obicei My Dying Bride. Versurile îmi susțineau perfect starea pe care o aveam.
Pour yourself into me, our time approaches so near, that I sign.
What danger in such an adorer?
We dance and the music dies.
We carry them all away, as we glide through their lost eyes.
You lift me above myself, with the ghostly lake of your mind.
Arise from your slumber in my arms.
Your beauty took the strength from me.
In the meadows of heaven, we run through the stars.
Romantic in our tastes.
We are without excuse.
We burn in our lust.
We die in our eyes and drown in our arms.
După ce ascultasem de sute de ori piesa, după ce îmi chinuisem mintea să găsesc ceva, orice care să mă pună în orice relație cu mine, cu amintirile mele, iată că am descoperit, după nu știu cîte zile de ascultare ceva. Nu știu cum mi s-a deschis mintea, nu pot pricepe de ce atunci și nu altcîndva, după mai bine de cinci luni, descopeream în cîteva cuvinte în limba engleză un cod secret. Un mesaj profetic, de pacă ăștia ar fi compus piesa asta special pentru mine. Am tot derulat și am ascultat versul acela de vreo 12 ori. Pour yourself into me, our time approaches so near, that I sign.
Nu știu cum s-a întîmplat, dar atunci cineva, orine ar fi fost îi mulțumesc din inimă, mi-a deschis porțile sufletului, ale inimii și ale percepției. Săracul Morrison știa el ceva, doar că porțile lui nu erau întocmai ca ale mele. Fără să mă mai chinui, tot albul ăla din mintea mea s-a risipit ca o ceață de peste un cimitir. Am citit toate numele morților și după ce le-am amestecat, le-am trăit memoriile. Și Chestia asta m-am consumat atît de puternic încît ni-a venit să mor și eu. Și în ultimele clipe, retrăindu-mi viața, mi-am adus aminte cum a început primul sărut, cum a fost el motivat. Mi-am reamintit desenul ei de pe fața de masă, cu acea infinită formula chimică a iubirii, discursul ei științific, ca dintr-o foaie de curs. Bingo! Trebuia să fie ori biochimistă, ori medicinistă. Eram salvat și aproape sănătos. Din trei milioane de cretini, omorîsem suficienți încît să păstrez doar masa critică, necesară satisfacerii interesului meu. Restrînsesem Bucureștiul la 1000 de persoane. Cei o mie de ochi ai mei s-au trezit și în cîteva secunde mă simțeam mai plin de viață ca oricînd. În jumătate de oră eram spălat, bărbierit, îmbrăcat și am ieșit pe ușă, pentru prim oară cu alt motiv decăt de a merge pînă la budă. Am decis că mai întîi merg la Carol Davila.
Șapte zile am stat în fața facultății de medicină. De luni pînă vineri, și iarăși luni din nou. Marți am găsit-o. O minune pentru care aproape că aș fi fost în stare să cred în oricine, fie el Dumnezeu sau Satana. Fericirea mea a fost atît de mare că, fără să vreau, am scăpat un jet de urină în chiloți. Fusesem mult prea încordat ca să îmi dau seama că am nevoie la budă. Era 6 seara, se ieșea din facultate. Ilona era cu un grup, colegi și colege. A trecut pe lîngă mine, s-a oprit, a făcut ochii mari, și a tremurat din toate încheieturile. Ți-am spus să nu mă mai urmărești, a zis ea pe un ton serios, și pentru o secundă cuvintelei ei s-au înfipt în mine ca niște baionete. Apoi mi-am dat seama, mi-am adus aminte, și pentru prima dată după 5 luni și jumătate am zîmbit.