joc de noiembrie

pămîntul se oglindeşte în cer
pămîntul e ud cerul de asemenea
sînt un fel de ceas solar care nu arată niciun timp
poate doar o vreme un noiembrie negru în cerul gurii un noiembrie care îţi înfige în ceafă
colţii de ploaie
ploaia e bună face lucrurile să crească eu sînt din ce în ce mai mic
am rămas prea strîmt durerii prea îngust pentru viaţa ce vrea să-mi treacă printre
subsuori
cu pielea ajunsă o plapumă prea scurtă
sleit de istovit cu unghiile grele
cu privirile lungite sub propria vină
cu genunchii apăsînd mult prea tare înspre centrul planetei
de parcă gravitaţia ar fi crescut şi ea odată cu supuraţia acestui cer
care se reflectă-n pămînt
sînt o coloană a infinitului
ruptă
care vrea înapoi tinereţea
îmi adîncesc mîinile în noroi ce noroi pur de noiembrie atît de obscur
la fel de mîhnit şi întunecat închipuie universul fără nicio lumină
noroi de noiembrie fără vreo altă ieşire
îl încălzesc în palme la piept întind pe trup e fierbinte sînt uşor
din ce în ce mai uşor am cred o pereche de aripi
de noroi
îl mîngîi cu drag o iubire tandră şi pierdută am în braţe
un copil mort
las mocirla să mă simtă să fie absorbită în piele aştept cam atît
cît ai număra ce nu ai trăit defapt
apoi îl dau la o parte am pielea netedă extrem de fină croită din stofă de ceaţă
noiembrie ca o gură de aer o expir şi inspir la infinit
noiembrie
un hamac învizibil atîrnat între doi trandafiri
unul abia îmbobocit celălalt uscat
în plină ploaie
întins visezi cu ochii deschişi apoi dormi fără vise da
pămîntul se oglindeşte în mine
iar eu mă oglindesc în pămînt