Cîteva secunde la zero grade

Sunt înainte de patruzeci, singur în lăuntrul meu.
Singur e liniște. Aș putea să îmbătrînesc pe loc
să mor chiar acum, de groază, de atîta liniște
adunată, aidoma pietricelelor colorate strînse într-o cutie mare
de tablă. O pietricică, o culoare, o tăcere
atîtea lucruri nespuse,
atîta minciună.
Singur împrejurul sîngelui, lipit de el cu frică,
lipit de mecanismul vieții ca un cerșetor de mîna întinsă,
de privire;
lipit de viață ca orice lucru de pămînt.
Sunt un gest de disperare,
trec prin viața mea ca un semn de drum
fără întoarcere.

Pietricele am adunat în fiecare an.
O pietricică, o culoare, o tăcere și ar fi trebuit să scap de ele,
să le dau fetelor la care am ținut. Nu știu cît de mult
am fost în stare să iubesc, dar sunt singur, adică n-am mințit
chiar atît de mult.
O, și aceste dovezi de piatră colorată!
Le deșart în mine, deasupra singurătății, o astup.
Ca și cum inima-ți bate în gol, fără să atingă nimic,
nici măcare sîngele, și atunci înghiți pietricele să te lipești de tine,
să te poți atinge cu inima. Să poți vorbi cu voce tare
într-un spațiu gol și vorbele tale să se audă
în afară dar și înăuntru.

#

Visez pentru că am nevoie de spațiu.
Am aproape patruzeci și corpul meu mă înghesuie.
În liniște mă înghesuie, în surzenia interioară și
în pietrele pe care le port în mine ca niște deșerturi
în care să mă pierd.
Sunt un cer greu, imposibil de zburat, prin mine
sunt fîntîni cu mercur. Pustiurile mele, ca un dans
de mînă la țară, la o nuntă, în mijlocul drumului, alături de o fată
căreia nu-i mai știu numele. Dar îi știu sufletul, pentru că era o fată simplă
și avea sufletul ca o flacără de lumînare care arde tot timpul. Atunci am aflat
că sufletul meu e o flacără de lumînare care arde
în jos.

Din ce în ce mai jos, încet dar sigur, așa cum ai derula invers un fir
de păpădie, dinspre zbor către răsăritul din pămînt. De aceea visez,
vreau să mă trezesc într-o altă lume, mai mare
într-o lume atît de mare încît să n-am șansa de a cunoaște
pe nimeni. Să fiu nevoit să mă opresc la mine,
să fiu obligat să-mi cunosc îndeaproape fiecare
pustiu și fiecare gest de disperare, fiecare încercare morbidă
în care înghit pietricele colorate ca să mă simt dinspre interior spre afară.
Sunt un bărbat care a strîns mulți oameni
în brațe și în fiecare din ei s-a îmbrățișat pe sine,
singur. Singur ca atunci cînd vezi lucruri frumoase în jur, cînd vezi oameni
iubindu-se, cînd vezi copii îmbrățișînd ponei, cînd vezi cerul infinit și plin de stele
și simți o strînsoare pe inimă că nu înțelegi
suficient din toate astea.

#

E miezul zilei și e gol. Și dacă ar fi miezul tuturor lucrurilor
tot gol ar fi, pentru că adevărul nu există în stare naturală
ca apa sau ca distanța. Și dacă ar exista
tot n-ar putea rezista mai mult de cîteva secunde. Cîteva secunde
în care să-ți pui întrebări și să n-ai un răspuns la ele și
atunci să-ți spui că ești un tip de treabă, exact ca un vecin de treabă
sau cîinele lui, care nu latră, nu mușcă, nu se răhățește pe scară
și nu-și bagă capul în problemele tale.
E miezul unei zile și poți să te întrebi cum de ești atît de futut,
cum de n-ai un job, cum de n-ai unde sta și pe nimeni
care să-ți fie alături. Nici măcar durerea, ca un cîine credincios
și de treabă, care nu-și bagă coada, deși ai avea nevoie de ea
ca să nu recunoști că te cam doare fix
în cur.

Ești singur în miezul zilei cum ai să fi singur și-n miezul nopții.
Și-ai să fi singur mereu de acum înainte, pentru că adevărul trebuie să ți-l faci singur
și lumea la fel. De aceea ești o cîrtiță care sapă în orice –
în locuri, în timpuri, în oameni, căutînd spațiu, căutînd acel loc
unde lumina pică dreaptă, perpendicular pe pămînt
și tot ce se află pe pămînt pare lipit de cer.
Abia acolo, în centrul distanței dintre cer și pămînt,
vei ști în sfîrșit încotro trebuie s-o apuci.

Și vei afla la ce folosesc oamenii. Să păstreze un secret.
Acel mare secret al fiecăruia. Că e greu să îi faci pe oameni
să te iubească, dar și mai greu să-i faci să se apropie de tine,
să vină pînă în buza singurătății tale și să strige
ca-ntr-o prăpastie. Iar ecoul să fie o așteptare, o lungă și tristă așteptare
din care nu te salvează nimeni.