gloria D
și dintr-o dată te simți ca după ce ți-a șters cineva cele mai frumoase
amintiri
și devii brusc un om fără copilărie, fără să știi cine ai fost și cum
ai ajuns aici, plîngînd ca un orb de o zi căruia mîinile nu-i sunt suficiente
să-și vadă iubita
ai uitat dintr-o dată gustul cireșelor, al tuturor fructelor
al prăjiturilor și al mîncărurilor tămăduite de bătrîna uimită de atîta alb în tine
se-așază lîngă tine călduță asemenea cenușii, la o vreme după ce s-a stins
focul în vatră,
și-ți vorbește clar dar nu-i înțelegi vorbele, nu-i simți nici respirația și-n ochi ei
traversezi un pustiu mai pustiu decît o gară neconstruită
nu înțelegi cine ești, mai rău decît un om care-și pierde cunoștința în fiecare moment
și nu știi încotro mergi, nici de unde vii, iar dacă te așezi o vreme nu-ți dai seama
dacă aștepti pe cineva sau pur și simplu te-ai hotărît să mori acolo
nu ai nimic în afară de faptul că îți simți palmele cînd reci, cînd calde
și te frămîntă ceva nelămurit ca atunci cînd pierzi și nu-ți dai seama ce
în clipele astea orice regret e tardiv, făcut din rame goale și aproape
că-ți vine să te repezi în ele, ca un animal ce nu-și recunoaște chipul,
nici semenii,
vrei să umpli orice spațiu cu ceva din tine dar nu ai ce să dai, pînă și în vene
sîngele-ți curge ca unui întors din morți
și toți oamenii-ți vin din față, străini, fără să te privească și treci printre
de parc-ai înota într-un ocean fără maluri
dar simți că undeva în acest gol trebuie să fie un loc unde s-au strîns toate
cîte ai fost, trebuie să existe un alt corp al tău, extras din tine asemenea unui glonte,
trebuie să fie pe undeva, suspendat, neatins de nimic și știi
că acolo sunt puse bine atingerile
mirosurile, privirile, memoria
și-l pîndești și-l aștepți pînă cînd odată, ca din nimic, o gelatină se varsă în tine
te umple și te golește în același timp dar măcar o fracțiune
ești acolo să simți cum lumea iese din tine
dintr-o dată și apoi pe rînd, fel și fel de lucruri pe care nu le mai ții minte
dar orice trece prin tine taie ca un fierăstrău
apoi se lasă liniștea, un fel de mers pe jos printr-o secundă de singurătate
repetată la infinit
după asta ești întreg, perfect, exact ca muchiile unui cub deși cubul lipsește
ești mai mult ca perfect, un punct circumscris unei sfere
o, și-ai da orice numai să știi că te poți înjumătăți, că ai părți și le poți recunoaște
numai că lucrurile ce-ți trec prin față sunt de nerecunoscut, juri că privești umbre
și ai senzația că toate sunt mutilate
într-una singură,
a ta
nici măcar pe-asta n-o mai știi, e totul pierdut, pierdut, pierdut
te confunzi cu partea nevăzută a nimicului, o disperare lipsită de simțuri
nici acul de seringă înlăcrimat
nu mai impresionează
