Am venit să aduc carnea

Durează mai mult de un minut pînă ochii
se golesc de viață. Poate și mai mult
dacă nu a fost lovită cum trebuie.
Poate și mai mult.

Mai întîi cade în genunchi de parcă ceva greu
o apasă brusc în partea din față și ochii-i
se umezesc. Un vînt iscat din senin înăuntru
bate prin ei tulburînd zăpada.

Apoi se prăvălește restul corpului sub privirile
nepăsătoare ale bărbatului care nici măcar
nu-și mai spune în gînd:
Așa a fost să fie.

Voi stați la căldură; pe televizor știri
despre vremea de afară. În continuare
ger de cîntă pietrele, zăpezi
ca-n poveștile bunicilor.

Stați liniștiți, nici măcar nu știți ce culoare are
zăpada din spatele curții, nu știți cît durează
pînă ochii blînzi se umplu de iarnă.
Un vin fiert sau un ceai,

o așteptare plăcută la gura sobei
pînă cînd se deschide ușa și intru cu tot
cu înghețul. Le văd fețele cînd trîntesc de podea
căpățîna cu ochi albi ca o acuzație-n alb,

le simt picioarele tremurînd. Toți tac,
aerul încă vibrează. Căpățîna privește fix
în sufletul lor și ultima fărîmă de viață
și durerea rămase în ochii ei albi

își caută o gazdă. Cînd genunchii li se-nmoaie
ca picioarele din față ale vitei iar ei caută
să se spijine de ceva, sparg tăcerea:
Am venit. Am venit s-aduc carnea!