fata culcată în iarbă

stau de două ore întins pe covor, mă uit la sticla de vin cu fata culcată în iarbă,
doar noi doi şi nu putem face nimic.
lumina cade pe mine la fel cum ţese aerul o ploaie măruntă de toamnă. sînt leoarcă
frigul creşte în mine ca un vid.
întind mîna după o ţigară, o aprind arunc fumul cu putere în pereţi.
aş vrea să-i bubui, să-i dezintegrez. să pot vedea cerul căscat deasupra, orizontul
cu forma unei perechi de picioare desfăcute cu poftă,
dealul sterp undeva în depărtare, semănînd cu un pubis ras,
noaptea care vine de sub pămînturi,
senzaţia de inundaţie cu apă neagră.
îmi înfig degetele în pluşul covorului, las imaginea să mă pătrundă cu violenţă.
stau în capătul ei înfipt şi simt
lichidele se scurg din mine, se înalţă pe suliţa asta uriaşă
asemenea unor furnici roşii care părăsesc muşuroiul în căutare de hrană.
pun o mînă pe sînii fetei în iarbă îi sorb măruntaiele, sufletul, căldura.
la fel ca bukowski îmi închipui cerul fiind cea mai mare şi mai frumoasă găurică din cîte-am văzut.
ştiu atunci că-mi doresc să fii aproape, atît de aici încît să simt cum îţi miroase pofta,
iubirea, punctul de la infinit din interiorul vaginului.
să mă umplu de aromele acelea amestecate
iarbă, lac de munte, bordel
şi creierul meu să se umfle
pieptul meu să se umfle
vintrele să se umfle
gîndurile ce se-ascund unele în altele precum tablourile în tablouri
sunetele lipindu-şi trupurile într-un şir dens de participanţi la o ruletă universală
fiecare ţine pistolul la tîmpla celui din faţă.
tensiunea momentului, o muzică infernală care mută mobilele,
care desfrunzeşte copacii, clatină imaginea şi desface undeva pielea.
torentul acesta e-n mine, apoi vin exploziile. nu mai aud nimic, e o linişte surdă
şi am corpul de sticlă. ea îl taie cu un diamant.
atingerile sînt o cămaşă de zale ce-mi rămîne brusc mică .
sînt plin
sînt liber
sînt puternic, din ce în ce mai puternic, cerul s-a întors în copilărie,
e scund, pistruiat, i-aş putea şterge stelele cu mîna.
ca pe nişte picături căzute alături. cămaşa se rupe.
dragostea mea e imensă imensă cît o aversă care umple tot golul.

I had an aha moment

îmi închipui că inima ta e o biserică în care mă rog. un fel de a te deprinde cu halucinaţiile simple. cînd aerul dintre noi este un şir nesfîrşit de uşi deschise, cînd primul nostru sărut este o infinitate de camere în care jucăm pititea, cînd ne unim şi între noi nu există nici timp nici spaţiu nici dumnezeu nici măcar un infinit mic, cel mai bun şi mai mic dintre infiniturile posibile. sub turlele sînilor tăi ruga mea îl face pe isus să coboare şi să se roage alături de mine.

dana este pretutindeni. cum ai spune că în orice cameră există iubire şi dana.

am putea sta uitîndu-ne noaptea la stele. copii care se joacă. să plîngem pentru fiecare stea care moare. să ne bucurăm pentru fiecare soare care se naşte. asta este familia noastră, o să ne întristăm sau o să fim fericiţi pentru orice schimbare. noi o să rămînem la fel fiindcă trupul meu se continuă într-al tău ca o bandă moebius. oricîte linii se vor trage vom ajunge în acelaşi punct.

eu şi cu tine vom scrie cea mai frumoasă compunere despre moarte.
aşa ca într-un joc de copii, eu cu indieni, tu cu păpuşi soldăţei, bătălia începe şi nu moare nimeni. se împrietenesc, rămîn împreună şi colonizează universul. undeva într-o galaxie foarte îndepărtată, barbie şi căpetenia apaşilor îşi vor adormi copiii cu o poveste care nu se termină niciodată. mereu cînd ei vor vrea să afle sfîrşitul, le vor spune că istoria se opreşte acolo unde se termină dragostea. unde dragostea se varsă într-o dragoste mare.

visul nostru este forma cea mai pură de luciditate. e pentru prima oară cînd sfîrşitul ne face mai umani. lipsiţi de teamă. pînă cînd moartea ne va uni pentru totdeauna.

chipul tău ca o obsesie. o mască pe care şi-o pun uneori oamenii. mă privesc apoi dispar fără să reuşesc să-i ajung din urmă. senzaţia aia că sentimentul care mă urmăreşte e un asasin plătit. care n-a greşit niciodată.

o să găsim împreună adevăratul mormînt al lui rimbaud. acolo unde a murit poezia. să facem dragoste în beţia simţurilor. să ne ucidem reciproc pentru a scăpa de trupuri, lăsînd doar respiraţiile să se unească.
să facem dragoste. un schimb de carne – tu bărbatul, pătrunzîndu-mă cu pofta păcatului primordial. eu tot mai plin şi mai plin, la un moment dat voi naşte. a doua coborîre a lui isus pe pămînt.

în fiecare zi îţi voi face cadou un pumnal.
ucide-mă!
iubirea mea e un şir nesfîrşit de reîncarnări. toate vieţile mele încep cu dana.

am slăbit maria

iubirea se împuţinează în fiecare zi şi am ajuns s-o duc rău
nu mai am serviciu nu mai am casă
sînt mai uşor cu cîteva nume de oameni de străzi
ne subţiem maria suntem mai firavi decît turnurile gemene
în faţa unui atac terorist
lumea simte asta
bărbaţii intră în tine vor să lupte cu mine
cu cine să lupte maria cînd sînt doar un cui pus piedică inimii
femeile-mi simt slăbiciunea
întind mîinile încearcă să-mi pună nacelă
dar cum să mai pot zbura cum aş putea să mă înalţ fără tine
nu ştie nimeni cum se sărută de-adevăratelea
să-mi sufle aer cald în plămîni

am pierdut toate vieţile pe care mi le doream
dragostea e un stol imens de corbi înfometaţi peste un cîmp de bătălie
fiecare trup o parte din povestea noastră
s-a adunat toată iarna pe-aici
e ca la waterloo
cînd carnea se împuţinează dragostea moare de frig
şi pierd puţin cîte puţin din iubire încă un nume al tău şi încă unul
mai am un singur sărut maria îl păstrez cînd o fi să pună pămîntul
deja mi-e uşor sînt o insulă plutitoare
am oasele tot mai moi mai aerate
cum e ciocolata aia albă cu bule
mi-e teamă c-am să pier cu totul maria că am să rămîn
fără mîini fără gură fără un piept la care să te strîng
o fotografie din care să arzi bucăţele ori de cîte ori
ţi-e frig sau te simţi slabă

La folle

eu investesc în mine 17 lei, un Triumpf plus
un pachet de ţigări în fumul căruia să-mi ascund faţa, patul, viitorul
ea a investit într-un tratat de psihiatrie, Predescu
precum şi concluzia că sînt histrionic, isteric, combinate cu teatralitate,
manifestări zgomotoase, superficialitate, infantilism, somatizare, exprimare excentrică,
exagerată şi ridicolă – veşnica “victimă”
oare aş putea fi aşa, cînd stau cu faţa de masă verde galben şi negru în obraz
aşteptînd să-i absorb culorile, textura, dorinţa de a acoperi pe cineva,
nu ştiu, de aceea îmi las mîinile libere să cînte la un instrument imaginar
o melodie de legătură între mine şi lume, dansul fluturilor în varianta Diary of Dreams
cît să nu-mi pese că nopţile fac de gardă la fereastră. dorinţa mea acută e
să bată un vînt cît mai rece, iar degetele lui pe geam să interpreteze ca la o harpă nebună
muzica aceea care face sîngele să fugă din vene cum aleargă oamenii din case
la cutremur.

cicatrici din această poveste

viaţa e o reclamă la moarte. toată lumea cumpără. eu am
aceste cicatrici, le mîngîi le hrănesc, le arăt cu mîndrie femeilor.
privesc mirate, se uită la mine de parc-aş fi venit
din legiunea străină. ele, femeile, nu ştiu nimic despre mine.
eu merg în urma războiului, pe-acolo pe unde a pîrjolit
şi fîntînile sînt otrăvite. un unic supravieţuitor în războiul cu mine.
cam trist. sau cam patetic. dar cine-ar putea să mă judece,
cine-ar putea măsura cît exact am sacrificat din mine pentru mine?
aşadar ai plecat teafără. poate chiar zîmbind. şi cu ochii închişi
le simt, ştiu că unde-ai sărutat acum doare. urmele zilelor pe piele
ca după o bătaie cu lanţul. nu se poate spune că nu te-am trăit.

blestemul curcubeului

totul se deschide sub tălpi e o forţă fabuloasă în mine
acumulez tot mai multă viaţă trăiesc într-o secundă cît într-un secol
şi vreau să ard cît mai multă iubire
orice aş spune te-ar face să roşeşti am nevoie de corpul tău întreg
să-l posed să-l hrănesc să-l umplu cu toate culorile
mările vor prinde aripi se vor revărsa pe noi să ne spele

ni s-a dat iubirea aceasta să o folosim pînă plesnesc ceasurile
merg la fiecare biserică şi-o sparg ca pe-o bancă
apoi împart iubirea ca pe un strigăt de luptă
toţi vor iubi posedaţi de acest blestem al curcubeului
în fiecare dimineaţă pînă la moarte îţi voi pune în cafea
o picătură de sînge şi-o lacrimă

the dark central

uneori îmi închipui că întunericul e o gară în centrul singurătăţii
nu ai bagaje nu-ţi trebuie bilet poţi lua orice tren
zeci de feţe străine şi nepăsătoare în fiecare compartiment
însă eşti convins că atunci cînd nu eşti atent încep şuşotelile
iar toate privirile se lipesc de umerii tăi
sînt mai grele decît o cruce de plumb şi ai senzaţia unei conspiraţii
pielea ţi-e umedă lipicioasă parcă mii de melci invizibili
au fugit din calea unui dezastru
au trecut peste tine aşa cum ar traversa o stradă
la fel cum au trecut prin tine acei oameni care au băut o cafea au fumat o ţigară
au stins-o direct pe inimă apoi au plecat fără niciun cuvînt
oricît de departe ai vrea să mergi
cobori mereu în aceeaşi staţie iar aburul respiraţiei tale nu poate lumina
întunecimea din jur
fiecare gară are acelaşi nume se pronunţă la fel cu numele ei
încît asociezi fiecărei vocale cîte una dintre culorile întunericului
îi spui numele cu voce tare şi e ca atunci cînd spui moarte
ai putea să plîngi sau să urli să zbieri din toţi plămînii
încercînd să rupi această vrajă a nopţii însă fiecare sunet e o cruzime simţi
oasele pieptului ca un cod de bare pe care se imprimă sufocarea
de atîta durere
o suferinţă compactă solidă te poţi aşeza pe ea
e la fel de comodă ca o bancă ruptă
într-un parc părăsit în mijlocul oraşului şi atunci ştii pentru a mia oară
că întunericul e compus dintr-o mulţime de străini cu paltoane închise
care aşteaptă alături de tine în gara centrală un tren mirosind a păcură
eşti unicul care se urcă

 

am gura astupată

cu toate cuvintele poeţilor
am gura astupată cu toate iluziile artei
şi sfintele amintiri despre lume
am gura astupată
cu duminica promisiunilor şi vinul
care ne îmbată moartea
şi nu pot spune ce simt

am gura astupată cu inima
iar limba se zbate în piept în locul ei
palmele sînt pe plita încinsă a golului
din trupul simţirilor
sume imense de respiraţii anonime
tăceri legate cu noduri gordiene zac
în mine braţele sînt legate cu milioane
de fire o rădăcină care strînge în ea
exprimarea unei fericiri

am gura astupată
cu ochii tăi şi marea se varsă în mine
ca într-un ocean ce îneacă munca lui dzeu
am picioarele înfipte între coapsele tale
şi toate ploile se trag din asta
am gura astupată cu oasele umerilor
celui mai frumos vis
ca atunci cînd fiecare noapte vine mirosind
a flori de cîmp şi iubire

am gura astupată de gura ta
pielea ta e cerul ochilor mei
cuvintele circulă liber dintr-unul în celălalt
limfele se amestecă precum amintirile
sîntem doi cu o singură viaţă
fără teamă
fără sfîrşit
am auzit că moartea ne intră pe gură

Omul cu 1000 de înmormîntări

îmi plac nopțile
întunericul rece, umed, o apă suficient de adîncă
pentru a-mi da iluzia că nu mai ajung niciodată
la suprafață
și-mi place să mă strîng în mine
ca un lichid galben sub o arsură
pereții sunt departe, patru cascade care se varsă
în cinstea mea

e liniste și se aud numai visele îndrăgostiților
gîndurile vietăților, halucinațiile pisicilor pe acoperișuri
lemnul mobilei trosnind obosit de așteptare
noaptea e un frate mai mare care te învelește
cu o pătură veche
să nu se sperie cei mici
apoi zorii încep să plîngă din cîini vagabonzi
și din brutării ies aburi cu miros proaspăt
semn că e gata

deschid ferestrele larg, sînt ca un preot
care conduce trupul acesta în pămîntul zilei
mă las învelit de uleiul irespirabil
în care înoată păsări mute
în urma mea
o mie de mame își îmbracă pe rînd cadavrele
și se roagă să nu-mi mai mint singurătatea
apoi se oferă adăpost furnicilor care fac noaptea
de atîtea ori mai neagră

cîndva, pe un drum fără margini
o femeie înmormîntată în hainele-i negre
întreba fiecare trecător
nu mi-ați văzut cumva băiatul?
și nimeni nu știa, poate o fi murit mai zicea unul
atunci femeia își ridica fața spre cer și amenințător
spunea tuturor
băiatul meu are o mie de vieți și nu există o durere mai mare
tăcea brusc, tîrîndu-și pașii ca și cum ar pleca
la un priveghi nesfîrșit

da, sunt mormîntul a 1000 de sigurătăți
și nu există durere mai mare

joc de noiembrie

pămîntul se oglindeşte în cer
pămîntul e ud cerul de asemenea
sînt un fel de ceas solar care nu arată niciun timp
poate doar o vreme un noiembrie negru în cerul gurii un noiembrie care îţi înfige în ceafă
colţii de ploaie
ploaia e bună face lucrurile să crească eu sînt din ce în ce mai mic
am rămas prea strîmt durerii prea îngust pentru viaţa ce vrea să-mi treacă printre
subsuori
cu pielea ajunsă o plapumă prea scurtă
sleit de istovit cu unghiile grele
cu privirile lungite sub propria vină
cu genunchii apăsînd mult prea tare înspre centrul planetei
de parcă gravitaţia ar fi crescut şi ea odată cu supuraţia acestui cer
care se reflectă-n pămînt
sînt o coloană a infinitului
ruptă
care vrea înapoi tinereţea
îmi adîncesc mîinile în noroi ce noroi pur de noiembrie atît de obscur
la fel de mîhnit şi întunecat închipuie universul fără nicio lumină
noroi de noiembrie fără vreo altă ieşire
îl încălzesc în palme la piept întind pe trup e fierbinte sînt uşor
din ce în ce mai uşor am cred o pereche de aripi
de noroi
îl mîngîi cu drag o iubire tandră şi pierdută am în braţe
un copil mort
las mocirla să mă simtă să fie absorbită în piele aştept cam atît
cît ai număra ce nu ai trăit defapt
apoi îl dau la o parte am pielea netedă extrem de fină croită din stofă de ceaţă
noiembrie ca o gură de aer o expir şi inspir la infinit
noiembrie
un hamac învizibil atîrnat între doi trandafiri
unul abia îmbobocit celălalt uscat
în plină ploaie
întins visezi cu ochii deschişi apoi dormi fără vise da
pămîntul se oglindeşte în mine
iar eu mă oglindesc în pămînt