New tunnel of love
În această poveste, pe care o ştiu de mic, vom vedea cum iubirea este o conductă uriaşă care conectează inimile. Personajul principal este fantele de caro Mircea Briliant, pe care îl întâlnim pe şantierul vieţii sale. Pe ea, căreia nu-i spunem deocamdată numele, ca să nu o tulburăm fiindcă e necăjită de conectarea unei tubulaturi, o găsim tot acolo, la câţiva metri distanţă.
Briliant sudează la o conductă. Viaţa sa părea în acea clipă un tunel fără ieşire. I se făcuse foame. Ar fi mâncat şi electrozi prăjiţi, însă are nevoie de ei să finalizeze cei trei metri de jgheab până la schimb. Visează cu ochii luaţi de flamă la un arpagic şi o bucată albă de slană, albă ca o pulpă de femeie. Acest gând îl opreşte pentru un moment din muncă.
Îşi trece într-o doară mîna peste frunte şi oftează prelung. Suspinul lui se scurge de-a lungul conductei şi la celălalt capăt o atinge pe Violeta Modela. De fapt personajul ei este aici o pledoarie completă (straşnică şi înverşunată şi redundantă) pentru împlinirea măreţelor idealuri ale dragostei. Violeta ascunde sub salopeta ei albastră (cei care vor altă culoare să îşi aleagă dintre gri, kaki şi culoarea mehlemului, firma avea o ofertă limitată), un potenţial pe care nici o echipă de maiştri în fuziune nucleară nu ar fi putut-o bănui. Doar Briliant, cu spiritul său strălucitor poate intui asta în acele momente de simţire şi cuget.
Fără să mai stea pe gânduri, sudorul de inimi trece la realizarea racordului cord-de-briliant-cu-suflet-de-modelă. Cu aparatul într-o mână şi haleala în cealaltă, Mircea înghite din câţiva paşi distanţele care se aglutinau pe esofagul de metal şi cu ochii oxiacetilenici o întrebă pe Violeta dacă poate să-i facă lipeala necesară la deja celebra tubulatură care o necăjea. Fiorul suspinului scurs câteva rânduri mai sus începe să-şi facă efectul ca o otravă. Ochii Violetei se injecteazză de plăcere şi emoţia şuieră în ea ca o instalaţie de umplut sifoane la limita de presiune: “Dhaaaaaa!!!!!”
Cu mişcări meşteşugite, ce trădează un uriaş zăcământ de sexism în pantalonii lui, Briliant execută o sudură de artă prin care conectează tubul Modelei la imensa conductă. Treaba odată terminată, Mircea alungă de pe frunte un pârâiaş de sudoare şi apoi declamă epilogul, cu o voce gravă, care în spaţiul conductei căpătă aspectul unui revelaţii profetice sau unei profeţii revelatoare, la alegere: “Ce-ar fi dacă am merge să bem o bere în seara asta? Io stau la capătu’ lu 269, hehe, o să-ţ’ pun o glumă, da’ acum parcă mi-e cam foame, tre’ să termin treaba până-n schimb, ce ai?”
Violeta rămâne câteva clipe tremurând ca un dangăt de clopot, apoi mişcă aproape imperceptibil din cap a aprobare. Îşi îndeasă mâinile până la cot în poşeta imensă din imitaţie de piele de şarpe – imitaţie din vinilin, fiindcă cele din piele sintetică costau cam cu trei kile de ulei mai mult – de unde au apărut pe rând salamul subţire de vară pe care şi-l luase pentru pauza de masă, trei ridichii roz, o jumătate de baghetă şi o felie groasă de brânză pe care se întipărise un “Jos Comunismul!” dintr-un ziar mai veci, apoi se aşeză lângă sursa beatitudinii sale.
Mircea Briliant o priveşte cu ochi mari în care ard vâlvătăi de mărimea unor erupţii solare. Cu o mişcare emasculantă (nu e greşit, vine de la basculantă, deja limba română se îmbogăţea de pe vremea aceea) o trase pe Modela mai aproape, apucă salamul, apoi cu mişcări pricepute o vrăjeşte pe femeie cu îndemînarea sa: taie cu un briceag felii groase pe care mai apoi le prăjeşte la flacăra aparatului de sudură. Adaugă asemenea unui prestidigitator arpagicul şi slana albă ca o pulpă de femeie. Şi acest gând îl opreşte pentru o clipă din mîncat.
Îşi trece într-o doară mîna peste piciorul Modelei şi oftează prelung: Frumuseţea ta mi-a ars pielea ca flacăra de oxiacetilenă! Inima mea suferă mutaţii precum trecerea de la reptilă la poşetă de vinilin. În sufletul meu se produc reacţii chimice inverse, aşa cum e în frunze procesarea dioxidului de carbon. Da, asta e, simt o futosinteză cu tine de îmi ies degetele de la picioare prin şosete…
Violeta se înfierbântă până la temperatura optimă a sublimului. Conducta devine pentru câteva clipe centrul neoficial al universului, leagănându-se cutremurător în freamătul acestei iubiri bruşte şi tulburătoare. De emoţie, aparatul de sudură îmbrăţişează într-un sărut penetrant tubul de oxigen.
Martor al acestor evenimente şi reacţionând la temperaturi şi presiuni inefabile, oxigenul irumpese în golul conductei, întocmai ca şi în fotosinteza imaginată de Mircea, în concordanţă perfectă cu milioanele de mici briliante care-l uneau în acea clipă de Modela lui.
Conducta i-a absorbit şi a fost poarta lor către cerul infinit. Dealtfel, va păstra pe toată lungimea ei, ca o amintire sublimă, sub forma unei pete roşii (aici roşu rămâne, orice ar spune criticii, realitatea nu tebuie ridiculizată cu nuanţe de roz sau verde papagal), cu formă ce aduce a copac, dovada acestui moment unic în care ea, o simplă conductă de oţel i-a unit în absolut pe Mircea Briliant & Violeta Modela.
Aceasta a fost povestea. Nu mai e nimic de spus. Poate doar faptul că acum conducta este înfierată în canalizarea unui mic şi mizer oraş de provincie, cel în care m-am născut. Uneori, noaptea, în subsolul aşezării, se aud suspine.
