the dark central

uneori îmi închipui că întunericul e o gară în centrul singurătăţii
nu ai bagaje nu-ţi trebuie bilet poţi lua orice tren
zeci de feţe străine şi nepăsătoare în fiecare compartiment
însă eşti convins că atunci cînd nu eşti atent încep şuşotelile
iar toate privirile se lipesc de umerii tăi
sînt mai grele decît o cruce de plumb şi ai senzaţia unei conspiraţii
pielea ţi-e umedă lipicioasă parcă mii de melci invizibili
au fugit din calea unui dezastru
au trecut peste tine aşa cum ar traversa o stradă
la fel cum au trecut prin tine acei oameni care au băut o cafea au fumat o ţigară
au stins-o direct pe inimă apoi au plecat fără niciun cuvînt
oricît de departe ai vrea să mergi
cobori mereu în aceeaşi staţie iar aburul respiraţiei tale nu poate lumina
întunecimea din jur
fiecare gară are acelaşi nume se pronunţă la fel cu numele ei
încît asociezi fiecărei vocale cîte una dintre culorile întunericului
îi spui numele cu voce tare şi e ca atunci cînd spui moarte
ai putea să plîngi sau să urli să zbieri din toţi plămînii
încercînd să rupi această vrajă a nopţii însă fiecare sunet e o cruzime simţi
oasele pieptului ca un cod de bare pe care se imprimă sufocarea
de atîta durere
o suferinţă compactă solidă te poţi aşeza pe ea
e la fel de comodă ca o bancă ruptă
într-un parc părăsit în mijlocul oraşului şi atunci ştii pentru a mia oară
că întunericul e compus dintr-o mulţime de străini cu paltoane închise
care aşteaptă alături de tine în gara centrală un tren mirosind a păcură
eşti unicul care se urcă