Prima pagină > arts&roll, Poezie > extremadura

extremadura

cînd eram mic, o țigancă mi-a ghicit c-o să port un trandafir roșu în piept
care o să-mi sugă sîngele
am rîs atunci, mai rîd și acum pentru că oricînd mi s-ar putea întîmpla
mi se părea amuzant să le spun țigănușilor în zeflemea băi spaniolule,
și eram mîndri de asta, iar în sinea mea abia așteptam să vedem spania
să ajungem toreadori care fentează pămîntul
și să înfigem floretele-n el
apoi mi-a crescut umbra, s-a umplut de tot mai mult catran și refuza
să mai semene celui care eram odată
mă uitam la ea și-i spuneam, în glumă, bă spaniolule,
te-ai țicnit?
iar spania era din ce în ce mai în mine, cu munții ei colțuroși și veșnic acoperiți de zăpadă
ca niște torțe reci care luminează înaintea noastră
au venit femeile ca armatele lui franco, m-au tîrît în arena fără tauri și m-au executat
de mii de ori împușcat pentru fiecare neliniște, pentru fiecare inocentă greșeală
la fel ca la Badajoz
am trecut prin umbra mea de nenumărate ori și ea rîdea satisfăcută și plictisită
ți-a plăcut bă spaniolule?
și nici un spălător de parbrize n-ar putea șterge lacrimile alea, nici măcar cu acid,
cum n-ar putea spăla nici rănile de cînd l-au împușcat pe tata
pe marginea șanțului, ca pe-un Llosa uitat
era noapte, a intrat în umbră dar n-a mai găsit drumul înapoi,
așa o să fie și cu mama, cu prietenii, chiar și despre mine o să se vorbească frumos
la un moment dat,
așa ca despre un camarad de război pierit în cea mai faimoasă bătălie,
da, dar nu trebuia să facă aia, va sări unul, ce spui bă spaniolule, vor ataca imediat ceilalți
și curînd nu-i va mai păsa nimănui nici măcar copiilor care ne vor uita ziua de naștere
și ziua morții
va fi ca și cum n-am fost niciodată, doar niște fluturi mari cu chip de om și fără aripi
doar cîțiva care să ne înțeleagă zborul tîrîș
și nimic nu va fi de folos pentru un zîmbet
doar urcatul pe munți și iluzia unui zbor, privirea pierdută în prăpăstile căscate
ca niște clopote cu gura în sus
în care să urli, spaniolule, să zbieri sperînd că le vei putea umple
cîndva

Anunțuri
  1. Iunie 12, 2010 la 2:27 pm

    Monumental

    nostalgia este un fruct
    fructul pe care îl ţinem ascuns în linişti
    când cuvintele se definesc
    retrageri ale limbajului
    apucăm cu voluptate fructul
    şi ne devenim eroi cu trăiri
    aureolate de imperii emoţionale
    Acum aruncăm flori peste mormânt
    peste mormântul din suflet
    De fapt suntem morţi plânşi înviaţi
    şi trecuţi în file de memorii
    ca mari necunoscuţi
    ca mari eroi nevăzuţi

    Monumente atunci.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: