Prima pagină > arts&roll, Poezie > noi nu lăsăm umbre pe ziduri

noi nu lăsăm umbre pe ziduri

conversațiile n-au fost niciodată prea lungi
dar era suficient să îți răspîndești parfumul
și amazonul cobora din matca sa
să-mi ia mințile

nu ai investit niciodată în cuvinte
iar eu m-am simțit escavat de ale mele
dar de ce să fi avut nevoie
cînd îmi ajungea o singură mirare
cat de intim e fututul cu tine

azi fac pauză
nu mai vreau să te iubesc
azi vreau să merg prin oraș să-mi întîlnesc ochii
în ochii altor fete
să mă simt cum aș avea o seringă uriașă cu o doză
extrem de concentrată de nebunie narcotică
pe care s-o înfig în vena orașului
și lumea s-o ia razna cu mine

doar ca să uit că pe tine te-au ales miss cancer
și îți plac bărbații așa cum te-ai ghiftui cu gogoși
te umpli de ei
și te văd atît de fericită încît mă gîndesc serios
că e adevărat cînd îmi spui că fiecare
îți mai dă o clipă în plus

azi ți-aș aduce un tren cu bărbați să nu-ți fie urît
așa îmi spun cînd văd asfaltul crăpat prin parc
în timp ce vântul se agaţă de frunze
și-mi doresc să plouă să plouă mult și tare
să nu-ți vină să ieși din casă să vezi soarele ăsta
enervant de strălucitor
mai strălucitor decît ochii tăi atît de plini de viață
în timp ce moartea crește în trup
ca o viitură ce zdrobește tot ce întîlnește în cale

dau cinci lei unui cerşetor orb
sunt sigur că i-ai dat şi tu
fiindcă lăcrimează
îmi spune că e o zi frumoasă
cu singuranţă azi nu plouă
și cuvintele lui îmi bubuie urechile

și aș fura o vidanjă să-i vărs conținutul pe străzi
să te țin în casă azi
în clipa asta pe retină rulează
marfarul cu destinatari
la fel de mare ca o casă cu o mie de etaje
cu ciori la ferestre
prin care se zărește o femeie cu obrajii roşi
de moarte și
ea spală moartea pe picioare
și zîmbeşte ca și cum s-ar mărita

azi nu vreau să te iubesc
vreau să uit cum bărbații trec prin tine
ca printr-o ușă care-i îmbătrînește brusc
vreau să nu mai simt acei fiori electrici
și cît de intim ți-o tragi cu mine

azi vreau să plouă să urmăresc apa
cum intră în asfalt şi mai târziu răsar
oameni cu mîini întinse
iar lumina ta din ochii mei
le cade pe faţă ca o pomană
să merg în neștire pînă se face prima noapte
ca o mîngâiere

cînd se aprinde orașul
milioane de buze te sărută și
lumea-mi pare o erezie
nu rămîne decît să aștept ploaia
singurul moment în care nu mai sunt umbre
și sunt cu adevărat singur
atunci pot să plîng fără să mă vadă nimeni

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: