Prima pagină > arts&roll, Proză > trei (cîteva fragmente dintr-un nou roman)

trei (cîteva fragmente dintr-un nou roman)

Fabienne: Whose motorcycle is this?
Butch: It’s a chopper, baby.
Fabienne: Whose chopper is this?
Butch: It’s Zed’s.
Fabienne: Who’s Zed?
Butch: Zed’s dead, baby. Zed’s dead. – Pulp Fiction

trei

mi se spune trei. nu știu de ce. aș fi putut fi sebastian, poate că am și fost. dar sebastian n-a fost decît un vis și în urma lui am rămas trei. voi sunteți doi. acesta e numărul vostru și ascultați povestea asta deși ar fi mai bine să nu v-o spun, pentru că o știți mai bine decît mine iar eu s-ar putea s-o falsific, așa cum memoria falsifică amintirile. dar trebuie s-o spun, măcar pentru că ne-am simțit bine în ea și au fost faze distractive. de exemplu faza în care eu și unu am făcut sex în 3, cu opt. unu era gagica mea la vremea aia și opt era doar un tip pletos, un roacăr. voi știți mai bine ce s-a întîmplat atunci, eu eram beat și unu venise cu opt să mă care din cîrciumă și eu am zis că acum e momentul lui trei, momentul în care pot să accept că ne-o tragem și că n-o să-mi pară rău. și nu mi-a părut foarte rău, poate doar pentru că unu a acceptat și pentru că opt avea emoții că se face de rîs. și s-a făcut. adică din toată povestea asta io am ieșit cel mai bine. cel puțin așa am crezut. unu și-a tras-o cu opt și a fost nașpa, de nu i-a mai trebuit. opt a dat de cîteva ori din cur și s-a scăpat pe el și i-am simțit umilința cînd i-am zis stai să-ți arate trei cum se face. iar lu unu i-am făcut un scandal monstru, că e curvă și că mai e și proastă pe deasupra. și peste un an, cînd ne-am despărțit mi-a turnat o scrisoare de 23 de pagini în care a recunoscut că e curvă și proastă, și că n-o doare atît de tare faptul că e curvă, dar pt că e proastă i se sfîșie inima.
așa stăteau lucrurile atunci, așa le-am văzut eu, dar voi știți mai bine adevărul, cum s-au răsfrînt aceste lucruri asupra mea sau a celorlalți. știți mai bine decît mine ce era atunci în sufletul lui unu. pentru că ea m-a iubit ca o disperată 5 ani și era o idealistă, voia să se mărite cu mine din dragoste deși io n-aveam nici un șfanț, tot ea îmi dădea bani de cheltuială, doar ca să nu mă duc să muncesc pentru cinci. patru e cineva despre care o să vă povestesc mai încolo, deși nu cred că are sens pentru că voi doi îl știți și cred că îl cunoașteți mai bine și mai profund decît am făcut-o eu vreodată. dar cinci nu era decît un afacerist și lui nu-i păsa de oameni, spunea că e corect dar nu era decît un om cu sufletul împrumutat pentru bani. iar unu înțelegea mai bine decît mine viața și situația de căcat în care mă aflam și nu-mi dorea decît binele, chiar dacă pentru mine binele însemna să am bani de băut și să umblu nopțile în căutare de aventuri erotice.
nu m-am întrebat niciodată ce-o să se întîmple cu viața mea. mi-am zis că orice-ar fi, trecem și peste asta. cînd am ajuns în bucurești am simțin un vînt cald din spate și asta m-a bucurat. dar nu m-am întrebat niciodată ce-i cu acel vînt, putea fi la fel de bine o bășină sau orice altceva. aveam încredere în mine, speram că n-o s-o dau în bară. sau, dacă o să se întîmple, voi rezolva eu cumva. la vita e bella. și o vreme a fost, însă anii au început să curgă înapoia mea și lumea din jurul meu să se schimbe. încet, încet zîmbetul a fost înlocuit de figuri tot mai serioase, mai aprige sau stresate. nopțile au început să-și cheme copii acasă și ei se duceau ascultători, îndatoritori companiilor care i-au angajat. au început să strîngă bani, să-și ia case, neveste să facă un copil, doi, să se gîndească la viitor spunînd tot mai apăsat, vin vremuri grele. eu, la fel ca greierașul lui la fontaine. vesel și cu chef de distracție, oriunde, oricînd.
cinci era dintr-un oraș de provincie și făcuse bișniță încă de prin liceu. el s-a născut pentru o altă lume, el vroia să-și folosească cele cinci degete ale mîinii ca să apuce. eu eram tot dintr-un oraș de provincie și aveam alte planuri. oricum, nu făcusem niciodată nimic important. poate aveți voi vreo explicație pentru asta, eu n-am. eu nu-mi doream nimic altceva pe vremea liceului, nimic în afară de ceva de băut și o femeie care să mă iubească. și unu era mereu altul și altul, pînă cînd, îmbrăcat într-o pereche de chiloți roz, cățărat pe-o masă pusă în dreptul ferestrei unei camere de cămin studențesc, mi-am dat seama că unul e cu cu mine acolo, îmi privește trupul sfrijit și alb ca lumina de neon, îmi privește fesele ferme de bărbat în devenire și-mi transmite căldura aceea pe care numai unul ți-o poate transmite. din clipa aceea inima mi-a bătut altfel, ca și cum ar fi bătut întreit, cu sistolă și diastolă și un timp special, numai pentru unu.
eu nu-mi dădeam seama prea bine ce se întîmplă cu mine. eram doar fericit că unu se lipea de mine seară de seară, că-i simțeam căldura, îi simțeam frica. unu era pe jumătate virgină, fiindcă și ea trăise într-un oraș de provincie iar pe vremea aia era, de fapt doar părea destul de periculos să faci sex. nu din cauza vreunei boli sau altceva, ci mai mult din cauza părinților. din cauza rușinii pe care ar fi avut-o de îndurat o proaspătă femeie ai cărei părinți ar fi putut afla că virginitatea s-a scurs în cine știe ce mizerie de cearșaf. odată ajunsă în capitală, studentă, cu ochii sticlind în perspectiva unei noi etape a emancipării și maturizării, fata a hotărît să renunțe la feciorie. ca și cum se pregătea pentru un chef mare și trebuia să se machieze.
a luat un gagiu și, după cum știți, l-a dus în camera ei. probabil vă aduceți aminte că în seara aceea nu era singură în cameră. și ca să nu facă zgomot a luat perna și a mușcat puternic din ea cînd tipul trebuia să o despartă de copilul care încă mai locuia în ea, deși ea nu-l mai dorea acolo. însă n-a fost să fie așa cum și-a dorit, durerea era prea mare și copilăria se agățase puternic de ea și nu voia să-i dea drumul. iar gagiul ăla, deși făcea pe durul și pe marele priceput, n-a fost în stare să plece din camera aia mai bogat decît a venit. și voi i-ați privit fața, și voi știți că prin ochii ei mari, nelămuriți dacă vor să fie verzi sau albaștri, încă mai privea o fetiță atunci cînd m-a văzut prima oară, sau atunci cînd, doar în chiloții aceia de un roz caraghios, urcat cu picioarele pe o masă, păream că vreau să sar prin fereastra deschisă, și rîdeam pentru că am auzit ușa deschizîndu-se.
în momentul acela în cameră a dat buzna una dintre colege, fericită. tocmai se întorcea de la un chef și era probabil prima sau a doua noapte cînd lipsea de acasă, voi știți mai bine decît mine. eu am aflat abia mai tîrziu, de la un tip, de unde lumina ca o torță, cu euforia spoită pe față ca un copil care a descoperit ciocolata. chiar în seara aia și-o trăsese cu ea, chiar dacă nu atrăgea în mod special. de fapt el avea o teorie sănătoasă, și anume că pula n-are ochi, așa că nu-i păsa extrem de tare cum arată tipele, avea un plan de îndeplinit, vorba viermilor părinți, cine nu mănîncă bătăturică, nu primește ochișor. cel puțin se alesese cu o partidă și în plus mai avea și ce povesti la bere, cum că inițial avusese așa o senzație în regres, pentru că aia avea păr pe țîțe. însă era destul de bine băut și și-a învins orice rezervă. bine, nici ăla nu era un macho man, așa că eu arătam ca un superman în chiloți roz, cu pletele rostogolite în cîrlionți largi pe umeri și cu pielea radiind o lumină fericită, scăzută, ca a unei veioze sau a unei lumînări așezate discret, romantic, într-o încăpere unde urmează să se întîmple cea mai spectaculoasă repriză de amor.
apoi am aruncat hainele pe mine, o pereche de blugi albaștri și evazați, rupți în genunchi, un tricou cu pink floyd și o geacă de piele întoarsă, croită scurt, pînă în talie. eram gata de plimbare, gata să merg cu unul în parc să ne ținem de mînă și să zîmbim la toată lumea. ca și cum nu ne-ar păsa de ea. și nu ne păsa, așa eram noi, trei și unu, adunîndu-ne sau împărțindu-ne, ridicîndu-ne la putere sau extrăgînd radicali pe care-i credeam periculoși din micile noastre escapade. și voi ați văzut asta, sunt atîția care au văzut, am trecut de atîtea ori unii pe lîngă alții fără să ne remarcăm, deși memoria ne-a reținut clipele pentru cîteva clipe, și poate fără să vă dați seama v-am schimbat gîndurile, v-am schimbat viețile. pentru că așa am fost dintotdeauna, elementul neprevăzut apărut în viața cuiva determinîndu-i pentru totdeauna cursul.
degeaba spuneți că nu-i așa, că nu mă cunoașteți, eu știu, am fost cu voi atîția ani, pe această planetă, poate n-am vorbit niciodată, poate nici nu ne-am întîlnit și văzut. dar a fost suficient să cer cuiva o țigară și un foc. a fost suficient să pătrund în sistem și să întreb de 50 de lei, că eram student și dintr-o dată toate datele sistemului s-au schimbat. așa se întîmplă și cu voi, și voi schimbați lumea în fiecare secundă, fără să vă dați seama, e o ecuație uriașă pe care mintea umană n-o poate cuprinde. dar are mai puțină importanță, schimbările pe care eu le-am provocat universului sunt mici, însă efectul lor asupra mea a fost colosal. pentru că așa funcționează chestia asta, eu privesc în univers și universul privește în mine. privește direct prin privirea mea, pînă în adîncul meu și mă doboară sau mă face mai puternic. dacă mă doboară înseamnă că eu am apucat greșit pe calea fericirii.
dar nu e o tragedie. niciodată nu m-am bucurat de mine decît așa cum eram, sărac, fericit și cerul era cald și primitor în fiecare dimineață. și nu-mi era rușine să mă bucur de o baltă cu apă și cu mormoloci, și nici să nu-mi simt sufletul curat în pădurile de la țară și nici să fac chetă. o jumătate de pîne și patru eugenii îmi erau suficiente ca mîncare zilnică. iar băutura apărea pur și simplu, ca prin vrajă. iar pe unu o țineam pe după mijloc și o sărutam și o lipeam de mine și atunci mă rugam să coboare din cer o palmă imensă care să ne protejeze de orice rău. și palma cobora, iar eu sărutam fiecare dintre cele cinci degete ale mîinii drepte a lui unu ca și cum aș da înapoi toată fericirea pe care o primeam.

unu

din clipa în care am văzut-o am știut că ea e unu. pe vremea aia eram cu treișpe, paișpe și mergeam în cămine la chefuri. la unul dintre ele am cunoscut o gagică, electrică, strălucind ca o reclamă în las vegas. i-am promis că nu vreau să fiu ca restul bărbaților și m-am ținut de cuvînt. adică restul bărbaților voiau doar să o fută, că arăta demențial și părea pentru fiecare întruchiparea viselor și a poftelor animalice. eu doar mă sărutam cu ea, făceam duș, uneori, și dansam pe la chefuri. ea făcea rost de băutură, eu o protejam de ambițiile sexuale ale handralăilor. și la unul dintre chefuri s-a îmbătat tare și a stat o perioadă într-un colț. eu mă destrăbălam pe zeppelin și hendrix, whole lotta wild thing. apoi am văzut părul blond, blugii negri și am crezut că electra mea și-a revenit. m-am dus direct și i-am pus mîinile pe sîni, de la spate. și-a întors capul și m-a privit mirată. atunci i-am văzut pentru prima oară ochii nelămuriți ai lui unu și din clipa aceea am știut că ne este sortit să trăim o mare aventură.
în noaptea aia nu mi-a mai păsat de altcineva. un diavol intrase în mine și făcea urît întreit. iar eu urcam toate femeile pe pereți, numai ca unu să observe cîtă nebunie e în mine și apoi mă uitam lung spre ea și-i dădeam de înțeles că toată nebunia asta fără sfîrșit o pot transforma în iubire. iar ea își mușca buzele și o sclipire zbura din gura ei pînă adînc în mine și acolo exploda ca un soare transformîndu-se în supernovă. iar voi erați cu toții acolo, martori ai unei minuni și voi vă hrăneați cu noi în clipele acelea. mă plimbam printre doi ca printr-o lume ireală și în fața mea era o singură intrare. știam că acolo e o lume fără sfîrșit, dar aș fi mers prin ea toată viața, ca printr-un deșert interminabil, căutînd o boabă de rouă pentru buzele arse. dimineața eram amețit de ea mai tare decît de băutură și vorbele ei curgeau în mine ca lumina răsăritului. cînd mi-am lipit gura de buzele ei am învățat într-o clipită toate limbile pămîntului și nu puteam rosti decît un singur cuvînt care le avea în sine pe celelalte. unul.
ea era acel unu din care se face pîinea, singura pîine cu care mă pot droga. dintre toate lucrurile pe care mi le oferea lumea eu îmi doream unu și ea îl avea. așa că am așteptat să plece toată lumea la culcare, așezați pe niște scaune vechi și ne-am luat în brațe împreună cu ultimi stropi ai nopții, cu primele umbre ale zilei și cu stropul de căldură care crește în diminețile de primăvară. voi erați dincolo de pereți și ne ascultați piepturile. vă sărutați odată cu noi și vă dumnezeiați împreună cu noi. și din gurile noastre un șarpe verde aproape fosforescent a ieșit și a înghițit balconul acela pe care ne aflam și pentru o clipă ne-am făcut nevăzuți. și ori de cîte ori vom vrea să ne ascundem de privirile voastre indiscrete știm că există un șarpe blînd și verde, născut din sărut, care fie și pentru o clipă, ne ascunde în el.
și cînd am devenit din nou vizibili, eram cu o secundă mai bătrîni decît dragostea, chiar secunda de dinaintea ei. și ne era frică să o începem, de teamă să nu fim prea însetați și s-o terminăm dintr-o înghițitură. atunci mi-am dat seama că amînările pot fi, măcar pentru o perioadă, cele mai plăcute clipe dinaintea iubirii totale. așa am ajuns eu în camera lui unu, în patul ei, purtînd acei chiloți roz și doar ne-am îmbrățișat și sărutat, puri ca două picături de rouă dormind una în alta pe fir de iarbă. iar voi știți prea bine că așa s-a întîmplat atunci, la fel și noaptea următoare și în cea care a venit apoi și tot așa, vreme de 44 de zile, și v-ați frînt mîinile în timpul acesta așteptînd să vedeți ce urmează. nouă nu ne păsa, noi ne luam de mînă și țopăiam de pe un picior pe celălalt și ne trînteam pe iarbă în parc și mușcam din același măr și nu se întîmpla nimic în jurul nostru. doar dragoste.
lumea e un spectacol fantastic atunci cînd o privești prin ochii îndrăgostitului. soarele își aruncă altfel luminile, fiecare zi pare o după-amiază caldă și plăcută de mai și florile răsar din cele mai spectaculoase locuri. pînă și moartea pare de jucărie, e doar o glumă pe care o fac uneori oamenii, stau așa întinși pe spate, nemișcați, cu mîinile pe piept, cu ochii închiși. și dintr-o dată scot o floare roșie pe gură și toată lumea se înfioară pentru o clipă, aproape speriată, apoi toți încep să rîdă, și rîd, mă gîndesc că și voi rîdeți cu ei, un rîs dintr-ăla tonic de-ți dau și lacrimile și lumea stă așa cu lacrimi în ochi și o fericire le mîngăie inimile. da, așa e faza cu morții, doar că unii nu au nici răbdarea și nici sufletul unui îndrăgostit, să aștepte pînă mortul face poanta cu floarea roșie. iar dacă nu o face este din cauza faptului că morții îi văd prea bine pe cei cu inima pură și numai lor le arată floarea.
mi-a povestit scurtele aventuri prin care trecuse de la admitere. nimic foarte important, poate doar chestia cu dezvirginarea și mușcatul din pernă. voi știți mai bine ce s-a întîmplat atunci, eu nu pot decît să-mi închipui. dar un om îndrăgostit își închipuie tot ce-i convine lui, așa că nu era nimic să mă deranjeze. pentru mine conta numai ziua în care trăiam și felul în care o consumam. o consumam ca pe-o porție babană de ciuperci halucinogene și ne făceam praf cu visul din ele. în fiecare zi altul și în fiecare zi preparam ciupercile altfel, extrăgînd noi și noi fericiri, nuanțe, gusturi, știți prea bine cum se hrănesc trupurile în momentele de maximă trăire. nu era nimic imposibil, tocmai pentru că aveam tot ce ne doream. unul avea trei și eu aveam unul iar asta era singura soluție pentru existența noastră.
timp de vreo trei săptămîni nu s-a întîmplat nimic special. fluxul și refluxul zilei ne inunda trupurile și noi ne scăldam ca-ntr-un ocean trandafiriu, numai și numai al nostru. soarele răsărea și apunea numai pentru noi și pîinea se cocea doar pentru noi. și cu cît dorința creștea mai mare în mine, mi-o înfrînam și amînam începutul, cu toate că începeam să simt că nimic nu este mai iminent decît începutul. iar cînd lucrurile își dau drumul pe un făgaș, cu siguranță ceva are să se întîmple și nimic nu va mai fi ca înainte. pentru că și voi ați trecut prin asta și voi știți că oricît de frumoasă e dragostea nimic nu se compară cu momentul acela, cu scînteia aia de-o secundă dinaintea ei, momentul în care timpul se oprește în loc și ai vîrsta lui dumnezeu.
dar unu voia să ardă, își dorea din plin să ardă, visa cu fiecare picătură să ardă, să se clatine ca o vîlvătaie fierbinte în brațele mele, să-mi topească ochii și mîinile și vintrele și să mă scurg în ea ca aurul într-o formă de sfinx. nopțile deveneau mai lungi și mai umede, cearșafurile se umezeau pe trupurile noastre ca într-un curs de supraviețuire. le-ați fi putut stoarce și gusta din ceaiul dragostei noastre neconsumate. ochii ei băteau tot mai puternic în verde smarald și noapte de noapte șarpele apărea să ne înghită, să ne ascundă pentru o clipă de voi, să ne ofere siguranța și liniștea dintîi, de la facere. merele mușcate prin parcuri prindeau glas și vorbeau prin porii pielilor noastre. își schimbau gustul și din ce în ce mai des, aveam senzația că mușc din carnea ei și seva ei îmi umplea papilele. eu eram mortul și ea aștepta gluma finală. iar în loc de floare eu îi arătam o inimă vie, o inimă din care soarele își pregătea fiecare apus cuprins de dorința de a ne învălui în lumina neagră a nopților. a nopților în care îmbraci trupul ca pe-o haină sfîntă, pentru a sfinți pe celălalt.

șaijnouă

pe șaijnouă nu-l cunoaște multă lume. el e singurul loc bine ascuns din mine, unde ceilalți n-au cum să pătrundă. este locul celor mai groaznice secrete, este curtea marțială și eșafodul lui trei. este grădina ghetsimani și dealul golgothei pentru fiecare dintre noi. și voi aveți șaijvouăle vostru, unul care seamănă întrucîtva cu șaijnouăle meu, numai că e al vostru și vă seamănă așijderea. al meu nu e nici cameră de panică și nici o casă la munte, un loc de urlat în care te retragi uneori să-ți limpezești creierii, să speli nămolul adunat pe circumvoluțiuni. reșaparea asta a materiei mi-e aproape necunoscută. nici măcar nu-s suficient de sincer încît să recunosc ceva despre mine și tocmai d-asta spun că există un șaijnouă și e ca un hogeac închiriat special pentru futut.
uneori reușesc să mă mint și pe mine și să-mi dau singur muie. mint și mă mint, nu sunt singurul care-o face, voi știți la fel de bine ca mine că-i adevărat. și da, am făcut o plăcere din asta și trăiesc din iluzii. tocmai d-aia vă povestesc, ca să știți mai bine cît de mult sunt în stare să distrug adevărul. oricum, chiar și așa, cu memoria învelită în plastic, mituită cu spectre și fantasme ale concupiscenței de moment, șaijnouăle e singurul la care mă pot duce uneori să mă îmbrățișez pe mine și să mi-o sug singur și trist sau doar să stau în brațele mele și să mă mîngîi și să mă gîndesc la cîte sunt pe lume și dacă tot atîtea mi-au rămas de făcut, de parcă lumea e ceva de care încă nu m-am apucat.
la șaijnouă m-am dus și prima oară cînd am avut o problemă. și anume o gagică, optișpe, prietenă de-a lui unu, care nu prea știu exact ce încerca pe vremea aia. poate să mă combine sau poate doar să mă destabilizeze. poate nu era decît o scăpare de-a mea, doar o altă iluzie că lumea reală e doar umplută cu multe fețe în spatele cărora se ascunde diavolul. că îngerii sunt atît de rari și atît de asemănători celorlalți încît doar dacă te golești, dacă te sărăcești în suflet simți cum se lasă în tine lumina divină. și e cunoscut cît de greu îți vine să accepți la 19 ani să dai fără să primești nimic în schimb. atunci orice tentație e mai bună decît orice divinitate și refuzul se lipește pe inima ta ca o prostie de zile mari. cu să dai cu piciorul, cînd poți să te înfrupți fără ca cineva să te judece pentru asta?
în orice caz, am făcut exact ce-am aflat din șaijnouă. la fel ca-n bancul ăla cu evreul care gasește bani pe stradă în ziua de sabat și rugîndu-se aprins, pe o rază de trei metri în jurul lui se face miercuri. mai precis cînd optișpe s-a făcut că pierde trenul și rămîne în capitală, io m-am oferit să-i țin de urît. și nu doar atît. am luat-o la mine-n cămin – pe vremeaaia stăteam pe la construcții, în tei – și ne-am apucat de băut. și chiar dacă jumătate din timp mă gîndeam la unu, la dragostea ei pentru mine și la a mea pentru ea, cealaltă jumătate de timp mă gîndeam cum să i-o pun ăsteia. deși cred că nu era nevoie să mă gîndesc nici măcar pe jumătate de vreme ce ea oricum își construise o stratagemă să piardă trenul.

patru

l-am cunoscut abia după vreo patru ore, dormite în camera în care locuiam cu unu. în seara aia nu era acasă, plecase acasă la părinți să mai aducă ceva potol și niscai bani, eventual poate șutea o țuică sau ceva de matolit. un motiv perfect să profit de singurătate și să mă bețivănesc ca de obicei cu treișpe și paișpe pe la chefurile din cămin. erau momentele noastre bune, cînd în mai puțin de două ore reușeam să punem stăpînire pe chef. mai întîi băutura, apoi muzica, apoi conduceam totul de pe scaunul regelui, adică pupitrul deejay-ului. rar și numai dacă nu eram în vreo fază nu ajungeam să ne ascultăm propria muzică. și-n seara aia tocmai aveam ceva special adică radiohead, cu creep, nirvana, temple of the dog și soundgarden. eram tari. apoi a apărut cinșpe care tot mă rîcîia să mai pun încă o dată creep și apoi încă o dată și încă.
pe la cinci a venit poliția și ne-a făcut vînt în camere și a trebuit să plecăm, dar încă mai aveam băutură și chef, așa că i-am strîns pe ăștia trei și le-am zis să vină la mine. cînd am ajuns în fața camerei cinșpe și-a adus aminte că n-a venit singur la chef, că era cu o gagică și cu încă un prieten, în tricou roșu cu che. m-am întors după ei, pe gagică n-am găsit-o, pe che l-am încărcat în spate ca pe un sac de făină și l-am cărat pînă în cameră. l-am trîntit într-un pat și noi am dat pe gît niște rașpinci de 750, am bagat ceva mahoarcă la plămîn și am ascultat de la paranoid la king for a day, fool for a lifetime. și cînd tricoul cu che a prins să se miște, am auzit o voce. ce faceți boilor?
dintr-o anume perspectivă, che o ducea mai bine decît mine. adică stătea într-un apartament închiriat. la vremea aia nu erau prea mulți studenți ai căror părinți să-și permită luxul ăsta pentru odraslele lor. ai mei n-ar fi avut de unde, însă eu mă descurcam chiar mai bine decît orice ar fi putut ei să-mi ofere. aveam lipeală într-o cameră din căminele din tei, mai aveam una în grozăvești, plus că dormeam pe orinde apucam, prin paturi după spartul chefurilor sau pe la diferitele gagici agățate indiferent de ocazie, cu sau fără sex. nu-mi părea rău de nimic, fiecare secundă era o provocare, fiecare minut era încă un prilej de a arăta lumii că eu exist și că în urma mea se crează un siaj, puțin cîte puțin mai consistent.
patru nu știu ce gîndea. el era mai calm, mai calculat și de multe ori mi se părea că nu vrea să se bucure de viață. adică nu cu intensitatea și demența aia pe care probabil doar vîrsta le conjugă, deși în cazul meu o simțeam ca pe-un izvor nesecat, proaspăt și rece, din care mă adăpam și mă împlineam, mă primeneam și-mi duceam mințile în cel mai frumos și mai poetic înec. el era mai simplu, ca un sistem binar, el funcționa cu yes/no, eu eram o funcție bijectivă cu lumea, dacă lumea îmi arăta un fruct, eu eram primul care-i spărgeam sîmburele. poate că ne completam sau poate că funcționam fiecare ca o mașinărie a meschinăriilor, ceea nu e în întregime fals, cert e că din acel moment am putea spune că ne-am împrietenit. iar ce-a urmat a fost unul dintre spectacolele la care spectatorii mei au fost de multe ori cu respirația în urmă. eu știam să strălucesc fie în alb, fie în negru, el doar lumina ca lampă de control veșnic aprinsă.

treișpe

de la treișpe am învățat să fac chetă. adică să cer bani oamenilor de pe stradă, la romană sau în cișmigiu. din diferite motive. adică fetelor tinere ca să dau un telefon mamei să-i spun că nu mai ajung acasă în uichend pentru că e un chef monstru, băieților le spuneam că vreau să beau un rom românesc, oamenilor mari ori că mi-am pierdut cartela de cantină, ori că n-am bani de plătit căminul sau de scos cursurile de la xerox. și banii veneau. se strîngeau, nu foarte mulți, dar suficienți cît să plătesc ziua să plece alături de celelalte, fără regrete. era slăbuț și cu ochelari, purta ceva dioptri și se plîngea că în curînd o să-și piardă vederea. cu chestia asta înduioșa, dar nu mergea decît la gagici. pe mine, și probabili pe alții la fel ca mine, ne impresiona cu vastele cunoștințe – nu, nu era un erudit, nu trecuse de clasa a 10-a, dar trăia de ani de zile pe stradă și cunoștea pe toată lumea. și de unde poți procura orice, pentru că, nu-i așa, banii e o problemă? nu e, banii erau tot pe stradă, nu trebuia decît să întrebi de ei.
în orice caz, pe vremea aia, treișpe își ridica și el un brand, o imagine în conștiința celorlalți, la fel ca fiecare. doar că lui îi era mai ușor decît altora, avea acel ceva care îl readucea destul de repede în conștiința de consumator a celorlalți. pentru că de ce să nu recunoaștem, noi oamenii suntem consumatori de oameni, ne dorim să vedem să fim alături să ne distrăm să împărtășim să ne plîngem sau să obținem compasiune bani dragoste și cîte și mai cîte și pentru asta avem nevoi de oameni. vrem oameni, fie noi, de pe urma cărora să profităm, fie vechi tovarăși alături de care să împărtăși. vrem oameni în ochii cărora să creștem sau să scădem în funcție de nevoia fățarnică din noi. treișpe învățase pe stradă cîte ceva din asta și la scurtă vreme după ce l-am întîlnit prima oară, cînd evident mi-a cerut niște mărunțiș, am devenit un aspirant la noua religie a străzii. și a fost pentru prima oară cînd dumnezeul străzilor mi-a zîmbit.

doi

n-am știut niciodată dacă toate astea mi s-au întîmplat de-adevăratelea sau nu. știu doar ce-am ajuns în urma lor. am senzația aia pe care mi-o dă o melodie, somebody call me sebastian. a fost un hit, eu am fost un hit, am fost sebastian pentru o vreme, dar vedeți, eu nu sunt sebastian, eu sunt trei. iar mulțimea îl vrea pe sebastian, îl cere, îl aclamă pe sebastian. iar eu sunt trei și sebastian nici măcar n-a existat. sau da? voi știți mai bine dacă povestea lui sebastian e o mistificare de doi bani, o aiureală a unui parnoic schizo, un vis, o închipuire sau doar gîndurile și epopeile așternute pe foaie de o mămucă liniștită, cu doi copii la facultate și cu un venit mulțumitor obținut din scris. voi ați fost acolo și ați strigat de jos, alături de noi, atunci cînd eram pe blocul din romană. voi ne-ați văzut pe acel bloc, pe mine și pe treișpe, ne-ați auzit strigînd și vociferînd, amenințînd că sărim și tot scandalul ăla imens pe care l-am făcut în beția noastră. ați văzut știrile, am fost la proteveu, la antenă, în evenimentul zilei, la dracu, am fost vedetele știrilor pentru o zi! n-a fost așa? cum adică în ziare striga că protestăm? și la proteveu la fel? ”doi rockeri protestează împotriva drogurilor, prostituției și alcolului!”
asta e gluma secolului. păi cu banii luați de la televiziuni am păcătuit întreit, cu iarbă și tîrfe, după ce ne-am scăldat în alcool. ce? așa se fac știrile? cmon man, am fost jurnalist aproape 9 ani. am făcut școala de presă mediafax. nu așa se face. cum? era vară și nimic interesant!? lumea ia ce i se dă!? lumea belește ochii și înghite? da, s-ar putea să aveți dreptate. ne-o belește și ne-o-nghite. noi am fost pe blocul ăla din romană și am cerut libertate, am cerut dreptul la viață, posibilitatea de a face ceva cu bruma de creier pe care-o dospeam în căpățînile coapte de soare. oamenii nu s-au născut niciodată egali, dar măcar o egalitate a șanselor. să ne dea bani să studiem, să ne dea burse în străinătate, să ne dea un loc în cămin. aveam dreptul la o bursă socială, să-mi dea burse sociale. să-mi dea libertatea de a face copii într-o lume în care copii nu vor avea aceleași șanse cu ale mele.
ce mi-au dat? bani de băutură și curve, bani de droguri și de-o masă la varice, aia mi-au dat. și mi-au terfelit vorbele pe toate canalele și m-au făcut de căcat în toate fițuicile lor spunînd că doi rockeri au protestat împotriva sfintei treimi. cred că și dumnezeu a rîs la faza asta, că sigur are proteve. noi ne-am pișat de pe blocul cu coloane din romană și eram fericiți și o lumină galbenă se așezase peste întreaga piață. iar ei au fost geniile care au găsit o bulă de aer într-un lingou uriaș de aur, un lingou cît umbra noastră imensă peste piața romană, ca o amenințare, ca o promisiune că va fi cîndva și vremea răzbunării noastre. știți că așa am promis. știți? de ce tăceți? de ce tăceți?!!!!

douăjdoi

stau și mă întreb de ce toate căcaturile astea. au ele vreun rost? ce e adevărul dacă nu-i doar o vorbă-n vînt? o temelie a unei vieți în care eu sunt doar un personaj? sunt eu în lumea de afară sau doar proiecția mea. cine sunt eu? eu, partea mea de impostură pe care mi-o ofer mie, partea de impostură arătată celorlalți, sau partea de impostură care va rămăne în lume după moartea mea? eu sunt trei, așa mi se spune. o trinitate simplă a unui adevăr care ar fi trebuit să fie drastic și absolut în esența lui. ca o poveste, ca un basm pe care nimeni nu-l va contesta vreodată. cine să fie atît de nebun să conteste pe piram și tisbe? zidul? zidul suntem noi. nu, nu e ca-n pink floyd, ar fi prea frumos să fie așa. zidul îl construim noi, să ne ascundem mai bine în umbra lui.
sunt eu ceea ce am scris? sunt eu ceea ce am trăi sau am iubit? unii ar spune că da, io n-aș fi chiar atît de sigur. sau sunt doar ce voi rămîne după ce-mi voi consuma această existență efemeră ca pe-o țigară și-un țap de bere, din picioare, într-o crîșmă dintr-o gară oarecare în care voi rămîne, după ce voi pleca, o imagine scurtă, un bacșiș sau o poezie hazlie, așa ca balada lu ion susai, poetul gării de nord, n-ai tu treabă. cine altcineva mai sunt eu? suma tuturor amintirilor celor care m-au cunoscut, așa cum le-au reținut, cu sincope, cu pierderi de memorie, cu impresii false și cîte atîtea? cît din mine e adevăr și cît minciună în condițiile în care de fiecare dată am făcut alegeri astfel încît să îmi creez avantaje?
niciodată nu ne e suficient cine suntem noi în noi înșine. întotdeauna va exista un personaj al mulțimii, un actor care își va da spectacolul vieții pe scena unde ceilalți din jur sunt și actori și spectatori. un spectacol mult mai important decît noi, în adevărata lui falsitate. un film confecționat să fie mai puternic decît noi, să ne scoată, să ne justifice să ne arate pulile noastre imense, o forță capabilă să depășească toate crizele și nevrozele noastre, toate problemele de identitate și insuccesele, ratările și greșelile. și greșeala cea mai mare și curva curvelor este apucătura noastră de a-i călca pe urme, de a încerca să devenim aidoma lui, să ne confundăm cu el. el e călăuza care ne duce în zonă să ne întîlnim pe noi înșine în mințile celorlalți. fiecare dintre noi are în gland ceva din strugațki și tarkovski dîndu-și muie în trei pe marginea oceanului interior. în care fiecare înoată și vrea să ajungă înaintea lui însuși.
și atunci ce ne rămîne ca adevăr? doar dorința asta perpetuă de a arunca în spatele acestui personaj toate vinele și greșelile noastre. de a pune în cîrca lui tot ce ni se pare mai strălucitor și mai dement, de a-l copleși cu glorie și cu aur ca pe midas. vrem să-l ucidem, vrem să scăpăm de el, să-l alungăm, să se ducă dracului și să fim măcar pentru o vreme, oricît de puțin ar însemna asta, noi înșine, cei ce suntem cu adevărat, să ne putem privi în oglindă despovărați și să vărsăm o lacrimă pentru noi. pentru că moartea călăuzei noastre este și moartea noastră, dar cel puțin așa murim fericiți.

omie

omie e ce le spun de obicei oamenilor în loc să-mi spun mie. fiindcă și voi, nu-i așa, aveți apucătura asta. oo, nu-i nimic dacă n-o aveți, are băiatu pe stoc pentru toată lumea. nu costă, da’ costă. și cum să spun, omie începe de la dă-te-n pula mea. adică atunci cînd ceva ți se pare atît de nașpa și nu mai reziști și-ți scapă din gură groasă ca de cal. iar ăla, sper că e ăla, n-a făcut săracu mai nimic, eventual ți-a pus vodka peste bere. sau, ca să fie alt mod de a te minuna, a pus bere peste vodka. adica surpriză: ori mai bună, ori mai rea. n-are rost să mă arunc prea tare, nu e vina lui, el te știe pe tine din povești, el știe altceva despre tine și tu, prostu, nici măcar nu-ți dai seama.
așa e la omie, unu îți vrea binele și tu-l fuți cu tot cu mamă. numa pentru că nu-ți dai seama cine ești, sau mai bine zis cît ai rămas – cît din tine mai e acolo la băutură sau la ce-o fi – ca să facă față celui care ești, adică lu pinocchio ăla, lu sebastian, lu copilu lu mă-ta care acum e vis și toți îl visează și e mare bărbat și lumea cu respect îl respectă, nu cu muie, tu ești doar un căcat și nici măcar nu știi că ești deja făcut. lumea deja te știe și toți te înghit să le porți noroc. și doar tu ești ăla care face pe nemulțumitu, pentru că nici măcar nu realizezi cine ești, pentru că în ochii ălorlalți te închipui o sculă mare, dar s-ar putea, și de cele mai multe ori se întîmplă, ca lumea se te creadă. și d-asta e omie, ca să mă fac să înțeleg uneori că există unii pe care i-aș numi poponari pentru că arată alike și care de fapt sunt mult mai puloși ca mine. și nu că aș avea probleme (sau oare mint?), dar dacă tot ai o pulă mare în creier, atunci cînd e s-o arăți sau să fuți, fă-o tot cu aia din creier.
probabil că o știți mai bine decît mine. voi aveți pula mai mare ca mine, dar pericolul că întotdeauna există una mai mare v-a chinuit și pe voi. și voi v-ați uitat peste umăr, la vecinu de la pisoar, să vă măsurați așa, din ochi. poate ați fost și curve cu prietenii, poate chiar cu mine, și v-ați bucurat. nu, nu ochii măsoară bărbăția, și nici măcar timpul. nici măcar satisfacția sau insatisfacția femeii, ci doar senzația aia care rămîne după, plăcerea aia de a doua zi din inima creierul și mișcările ei stîngace. bărbații se măsoară după dorința femeilor de a rămîne lîngă ei, în ciuda tuturor așa-ziselor și umflatelor lor calități. iubirea, dorința adevărată n-au legătură cu pula sau cu gustul coca cola. doar cu puterea brandului și bonusurile pe care și le permite. o fi fost o vreme cînd se spunea că e proastă și a stat sub bancă la școală, dar fără marketing ajunge să-și vîndă și să-și cumpere singură. în dragoste, cota de piață nu e direct proporțională cu manțocăreala, ci cu imaginea, cu felul în care un bărbat poate să reflecte lumea prin el în ochii unei femei. iar lumea pe care ea o vede trebuie să fie deja cucerită.

cinci

acum e politician și ghici ce? din trei încercări! desigur că nu e corect, da, corupt și are afaceri cu statul și cotizează unde trebuie. evident că a fost un băiat descurcăreț. doar v-am spus că în copilărie făcea bijniță cu marfă din polonia. in bucuresti nu prea stia cum sa se descurce, dar iata ca a reusit. evident nu singur, dar povestea asta o păstrăm pentru mai tîrziu. ce-i important pentru cinci s-ar putea spune ca e neesențial pentru mine, dar hai să spunem că poate mă înșel, la fel cum poate m-am înșelat toată viața, chiar și în privința mea. nu, nu trebuie să credeți tot ce spun, dar pun pariu că și voi știți cum e cinci, omul care n-a dat niciodată nimic gratis, omul-parizer, cum l-au alintat unii prieteni comuni, pentru că economia a fost una dintre virtuțile esențiale pe drumul ascensiunii sale de la un student bețiv fost bișnițar, la multimilionar cu viitor în politică.
da, asta e tare haioasă și-l descrie bine pe cinci. și parizerul e și el o mîncare și stîrnește pofte de nebănuit. nu poți judeca pe cineva după poftele sale gastronomice, dacă nu e ca-n salo-ul lui de sade. dar chitroșenia lui fără margini l-a îndepărtat în cîțiva ani de toată lumea. el s-a apărat spunînd că voi nu știți să vă chivernisiți și d-aia n-aveți bani și mai și ieșiți toată ziua prin cluburi. în orice caz, cred că cel mai bun exemplu pentru zgîrcenia sa e faza cînd a fost la amsterdam, înainte să se căsătorească, și a vrut să-și pună un piercing pe capul pulii. chestia asta se face fără anestezie, și numai cu ea sculată. la salonu ăla unde-a fost el, aia i-a făcut o muie mică să i se scoale, i-a pus pirce-ul, l-a taxat de 50 de dolari pentru asta și i-a spus că dacă vrea să-l termine, îl mai costă 15 dolari la labă sau 25 oral. ce credeți? ei bine, a spus no, thank you.

*fragmentele fac parte dintr-un nou roman la care lucrez. părerile sunt binevenite, mai ales că tecstele nu sunt definitive. de altfel unele nu sunt nici măcar integrale.


Anunțuri
  1. Decembrie 6, 2010 la 2:06 pm

    interesant. mai vreau.

  2. Decembrie 6, 2010 la 11:34 pm

    nu stiu daca o sa mai pun si alte fragmente. pana una alta muncesc sa il scriu, apoi va veni partea cu publicarea & stuff. ai putea sa cauti primele mele 2 romane si sa le citesti, le gasesti la libraria eminescu. (sau la comanda pe net)

  1. Decembrie 5, 2010 la 8:06 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: