Prima pagină > arts&roll > dintr-o dată, durerea

dintr-o dată, durerea

morții îi place să se vorbească despre ea. la fel și durerii.
am să vă vorbesc de durere așa cum aș vorbi despre moarte. pentru că asta e durerea: o moarte încă netrăită, o moarte care te ascultă spunîndu-i numele sau vorbind despre chinuri și suferințe așa cum și ea, la rîndu-i ar vorbi morților despre tine.
am să vorbesc despre durere o singură dată şi apoi am să tac. durerile nu se repetă, doar se strîng laolaltă, la fel ca toate luminile într-o singură flacără pe care cineva copleşit de tristeţe o poate stinge. şi nici amintirea ei nu-i mai frumoasă, pentru că în golul amintirii nu mai e nimic. nici măcar o floare uscată sau o pasăre moartă.
moartea este doar o imagine răsturnată a durerii şi din durere moartea îşi face doar chipul cu care vine să ne vadă.
pe mine mă vede trist. sunt trist. desigur că sunt, vorbesc despre moarte și ea nu-i aici și atunci îmi leg cuvintele de mîhnirile care mă încearcă. de pildă singurătatea. desigur că singurătatea, nicio tragedie n-ar avea atîta adîncime altfel decît înconjurat de propriul miros al tristeții și nimeni și nimic să-l remarce. singur, atît de singur de parcă ești străin de orice peisaj – nimic nu te mai recunoaște, nici pisica sau cîinele, nici măcar pereții, cerul, străzile, orașul. poti fi suficient de chinuit și să te arunci în mulțime și-ți vor face toți loc de parcă ai răspîndi boli.
trebuie să vi se fi întîmplat să vă ofere cineva locul în metrou sau autobuz: durerea atît de evidentă pe față, mușchii contractați într-un rictus infailibil care grăiește fără a simți nevoia cuvintelor și oamenii din jur se retrag și nici măcar nu șușotesc unii altora. ești doar un om îndurerat, un străin și pentru că e atît de evident nu e nevoie de nimic altceva. te ocolesc sau te ignoră și n-ai decît să vorbești cu mintea ta pînă epuizezi orice gînd și orice cuvînt și cînd nu mai sunt nici gînduri și nici cuvinte prin mintea ta curge durere în stare pură, brută, neprelucrată, exact ca țițeiul care iese singur la suprafață. și nici dacă l-ai aprinde cu un chibrit n-ar fi mai frumos sau mai feeric, fiindcă arde numai în tine, cu o arsură ascuțită de lamă de fier și din tine n-ar curge sînge ci doar suspine și urlete fără sunet, lungi respirații ca de moarte, poate chiar moartea vorbind prin tine sarcastică și nepăsătoare ca o femeie încercată de viață alungînd piaza rea.
morții îi place să se vorbească despre ea și primul lucru pe care vrea să-l audă e cît de tare te-a durut. și ca să spui ce e durerea și ce poate fi ea mai absolut n-ai nevoie de cuvinte, laşi pieptul să ți desfacă asemenea unei legume răscoapte iar prin gaură se zăreşte interiorul tău gol și inima tăcută și împietrită ca o bucată de sare grunjoasă, murdară, un conglomerat în care a cristalizat și ura și dragostea într-o nemișcare apăsătoare, ca un fruct cu o greutate imensă, un măr care putrezește prin propria durere și greutate. așa e durerea, pumnul în care te strîngi puțin cîte puțin pînă te cuprinzi cu totul și masa ta crește exponențial cu inversul mărimii și ești ca o pîlnie prin care asculți sunetul chinului, din ce în ce mai asurzitor și la un moment dat te copleșește și toate se așază deasupra dar nu-ți mai pasă. atunci orice mică suferință e binevenită și dulce, orice senzație neplăcută e o glumă care te face să zîmbești amar dar care dovedește că încă mai e loc pentru durere.
și moartea care te ascultă știe asta și îți umple și acel mic gol cu noi și noi dureri care vin din orice: începe să te doară pînă și lumina sau întunericul, te doare sunetul, te doare distanța sau apropierea te doare timpul care se mișcă sau timpul care pare c-a încremenit. toate contrariile se strîng să rîdă în jurul tău ca o gașcă de copii răutăcioși și nu ai nici forța nici dorința nici măcar voința de a izbucni sau fugi sau măcar de striga, atunci îți vine să te întorci pe dos ca pe-o șosetă și să-ți arăți toate părțile, toate ascunzișurile și durerea să te cuprindă uniform, din toate părțile. dar nu e așa, e doar o sfoară între tine și fiecare lucru din jur sau fiecare clipă și prin ea simți vibrațiile lumii întregi și nu le mai înțelegi și nici ele pe tine fiindcă nu se opresc în tine ci par că trec mai departe, ești doar un spațiu prin care trec fire și atît și durerea, durerea e un cartof împuțit care explodează în tine.
cînd durerea vorbește despre sine vorbește despre moarte. iar morții îi place să se vorbească despre ea. pentru că atunci cînd cineva simte că poate să vorbească despre toate lucrurile astea înseamnă că deja acolo unde au fost găuri nu mai e nimic acum, nici măcar semne, cicatrici sau altceva. și vorbele sunt ca lipsă lungă de cuvinte, ca o gură deschisă aritmic din care nu iese nimic apoi se închide definitiv. și nu mai e nicio ușă, nicio fereastră, coș de fum, nimic, altceva către exterior. nici măcar om nu mai rămîne, doar o sferă neagră, foarte lucioasă de metal, care uneori strălucește și prin asta se înțelege că înlăuntru s-a adunat atîta durere încît nu mai e nevoie să se vorbească despre ea.

Anunțuri
  1. Februarie 22, 2011 la 10:45 pm

    Am savurat!
    Stiu ca in linii mari senzatiile descrise tin de fiecare individ in parte, dar unele asocieri, gaura din piept, melanjul de durere si dragoste, mi se par foarte precise si bine punctate.Sa fie moartea o imagine pentru o iubire? Ceva neimpartasit? Eu asa am vazut, prin filtrul meu propriu.

    • Februarie 25, 2011 la 3:30 pm

      am invatat inca de la fizica despre contrarii. dupa cum stim, plus si minus exista peste tot, si de la chimie aflam si de structuri stabile, cand suma de plus si minus este 0. dragostea este aceasta forta care face sumele sa fie 0, eu asa o vad.

  2. Adina-Cristinela Ghinescu
    Februarie 25, 2011 la 7:12 am

    Interesant! Mai mult chiar… provocator!

    ”…fiindcă arde numai în tine, cu o arsură ascuțită de lamă de fier și din tine n-ar curge sînge ci doar suspine și urlete fără sunet, lungi respirații ca de moarte, poate chiar moartea vorbind prin tine sarcastică și nepăsătoare…”

    Da! Adevăr, trăire mistică, adevăr, adâncime și iarăși adevăr… Bravo pentru curaj!

    ”…orice mică suferință e binevenită și dulce, orice senzație neplăcută e o glumă care te face să zîmbești amar dar care dovedește că încă mai e loc pentru durere.”

    Și aș cita la nesfârșit…! Da, așa e… ”orice mică suferință e binevenită și dulce” la un anume moment dat în viață, dar nu pentru oricine și autocunoașterea prin atingerea centrului ființei interioare presupune multă observație, profunzime, acuratețe în gânduri, inteligență nativă, dar mai ales durere… multă durere, care dă la final înțelepciunea.

    ”morții îi place să se vorbească despre ea și primul lucru pe care vrea să-l audă e cît de tare te-a durut. și ca să spui ce e durerea și ce poate fi ea mai absolut n-ai nevoie de cuvinte, laşi pieptul să ți desfacă asemenea unei legume răscoapte iar prin gaură se zăreşte interiorul tău gol și inima tăcută și împietrită…”

    Superb! Sinceritatea pasajului este copleșitoare… Sensibilitatea unui suflet scris, dar încă necitit…
    Avem de vorbit! Da… abia acum se poate…
    Salutările mele cordiale!

    ACG

  3. Februarie 25, 2011 la 3:33 pm

    am vazut ca iti plac textele mele. ma bucur ca-i asa. desigur ca putem discuta, eu sunt pregatit pt asta. in ce priveste textul de aici, e minunat ca place, l-am scris foarte repede, a fost ca un tumult, ca o apa care-a izvorat din mine. uneori am inpresia ca poezia nu-i decat o transa prin care aduci cuvinte de dincolo si le faci cunoscute aici.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: