Prima pagină > arts&roll, Poezie > iubita locotenentului albastru

iubita locotenentului albastru

m-am așezat lîngă tine ca și cum aș fi plecat
să donez iubire, iubirea ce-o simt pentru tine
să salvez oameni de la înec
în singurătatea adîncă si neagră ca rădăcina unui arbore
de întuneric.

m-am apucat să-ți spun povestea prințesei albastre, fata împăratului albastru
domnind peste cîmpurile albastre și supuși albaștri. nu-mi aduc aminte
dacă ai gemut cînd spuneam că pierdută după un galop albastru
pe un cal măiastru atît de albastru, fata albastră a împăratului
era fascinată de o pată roșie pe care-a văzut-o alergînd pe cîmpurile de maci
albaștri ca ochii cerului și a hotărît să se mărite
doar cu acela care-i va aduce în dar
roșia pată din lumea albastră a celui mai albastru cer din cîte au existat.
și o mie de voinici albaștri în ochii ei plini de tristețe albastră
au privit și s-au învoit.

doar trei mai rămaseră după o sută de zile albastre
la poalele muntelui albastru. și-au urcat albastre cărări și au întîlnit un bătrîn
atît de albastru că
i se-nmuiaseră oasele și prin el au văzut că pata roșie
numai cu măiestria harponului albastru
poate fi prinsă. în prima noapte a fost un frig atît de albastru încît pietrele
crăpau și gemeau tot albăstrui

și sîngele-mi deraiază în vene
lîngă tine, în timp ce somnul se furișa sub piele asemenea unui om
invizibil într-o haină cu stele fluorescente
iar noaptea geme asemenea unui chip de mamă luminat
de febra fiului.

se făcuse un ger încît luna părea un cub de gheață într-un pahar
cu pîclă albastră și
atunci unul dintre cavaleri își scoase paloșul și cu o lovitură măiastră
își reteză părul lung și albastru și făcu un foc minunat, albastru
se încălziră la lumina lui ca o dragoste care face oamenii
să semene ca două picături
de lacrimi. dimineața plecară la drum numai doi.

a doua noapte ajunseră la jumătatea muntelui și era un frig
de plîngea pămîntul cu rîuri înghețate și pe cîmpuri creșteau flori
ca pe geamuri. și vorbele mele tremurau prin noapte asemenea
pădurilor care șoptesc numele tăietorilor de lemne
și priveam cum se ridică și cum se coboară pieptul
tău plin de o dragoste străină mie și-mi era frică.

atunci unul dintre ei și-a desfăcut pieptul și-a scos inima
albastră ca pămîntul văzut de pe lună. și în noaptea aceea s-au încălzit
la văpaia albastră și chiar și eu mă încălzeam și-ți mîngîiam inima
cu mîini nevăzute și nefirești. iar prin somn mi-ai răspuns cu un zîmbet
avea în el toată viața pe care aș fi vrut s-o trăiesc. și dimineața
la drum a plecat doar locotenentul albastru.

cu greu a răzbit el pînă în vîrf, de parcă muntele sprijinea cerul de deasupra
cerului iar lumea de dincolo arăta ca o prăpastie fără capăt. și lumina
albastră își pierdea sensul în hău și doar pata roșie era acolo
să schimbe tristețea și amărăciunea unui gol căscat la fel ca în sufletul
unei mame care-și trimite copilul în război
cu lumea.

tac pentru o clipă să aud cum îți crește părul
și din vorbele care mi se topesc pe limbă fac
un vis mai frumos decît atunci cînd te-ai îndrăgostit prima oară.
sărut aerul înainte să-l inspiri și piealea îți strălucește
ca o apă luminată de stele.

cu harponul pregătit locotenentul se aruncă în hău
și pata roșie creștea în ochii lui așa cum se face mare dintr-o dată
un copil căruia îi povestești
viața într-un minut.
și cînd a aruncat harpnul a strigat iar eu am închis ochii
și m-am gîndit la tine.
și locotenentul și pata roșie au devenit unul, iar într-o clipă
trupul lui albastru s-a făcut verde, un verde copt aidoma ierbii
peste ruinele unui oraș.

o stare verde, de foame, aveam și eu cînd îmi lăsam privirile
sculptate, un tunel era chipul tău și se sfîrșea în mine.
îmi aduceam aminte de tine de fiecare dată
cînd am plîns a fost pentru tine, chiar de la început.

iar locotenentul verde a pornit din nou la drum și pe unde trecea
lumea suspina încet și orcine ar fi voit să-i sărute tălpile verzi care
colorau totul în urma lor.
cînd a ajuns la marginea împărăției albastre, jumăate de lume
era deja verde și împăratul albastru ridicase armată numeroasă
de frică să nu fie cotropit.

dar cînd s-a arătat locotenentul toată lumea l-a recunoscut
și pe grabă fata împăratului mai albastră ca niciodată
a venit să-l vadă. și cînd verdele lui pur
asemenea privirilor aruncate de un copil ce mîngîie obrazul mamei
i-a străpuns ochii, inima ei albastră
s-a făcut verde și a început să bată verde încît venele ei albastre
au început să lumineze straniu și fluorescent
cu raze verzi de parcă foamea te-a luat pe neașteptate.

și din mijlocul cearșafurilor trupul tău reflecta foamea din ochii mei
iar eu mă priveam în tine ca-ntr-o oglindă.
atunci locotenentul cu inima verde a cuprins-o în brațele sale pe
prințesa albastră și sărutul lui verde a curs în ea pînă
trupul ei s-a umplut de dragoste.

și eu m-am trezit cu tine pe malul mării, în mijlocul unui dans
în care făceam bulgări din aer cald și ne băteam cu atîta fericire
că aveam fiecare cîte-o aură care creștea și creștea pînă cînd
s-au unit și curînd cerul a devenit aura noastră.

din visul acesta ne-am trezit cînd noaptea s-a transformat într-un țipăt
și îmbrățișarea era o durere sub piele. ochii tăi își turnau visele în ochii mei
din mîini ne țîșneau fire invizibile cu care ne legam de cer și balansam
cu atîta ușurință și seninătate de parcă trupurile noastre erau doar momentul
în care iubești încît tăcerea dintre două bătăi de inimă e atît de amplă
și interminabilă ca un vis în care facem dragoste iar și iar
pînă începe să plouă de fericire.

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: