Prima pagină > Poezie > ne recunoaștem după tăceri

ne recunoaștem după tăceri

era un fel anume prin care noaptea s-a strîns
în spatele ochilor închişi, de parcă ne rugam
cu lacrimi în ploaie. lumina a coborît în noi
cînd pleoapele s-au deschis toate deodată –

și-am privit ca oamenii cu mîinile-n tîmple
amintindu-și viața. că aşa se spune:
mai întîi lumina s-a împuţinat în sine
pentru a fi văzută.

nu ştim cum era cînd licărirea se năștea-n pietre
iar umbra n-avea nevoie de soare să respire
în ziduri. dar ştim că orbiți de noi înșine
nu vedem strălucirea dinlăuntru.

suntem cei mai frumoşi infirmi,
nu vedem întregul. vrem salvarea fără să trăim
bucuria de-a reînvia cu tot trupul, deși avem
o singură viață de murit; și chiar dacă

avem umbre prea lungi la distanță
de lumină, să nu ne fie teamă că ne pierdem
vederea. ne vom recunoaște
după tăceri –

cînd chipul luminează prin întuneric
și împlinește spusele înțelepților
în timp ce strălucirea cerească a trupului
o întrece pe cea a soarelui.

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: