Prima pagină > arts&roll, Poezie > reflexii mici, albăstrii

reflexii mici, albăstrii

tot ce-mi aduc aminte de tine a ajuns crisalidă, cu reflexe albăstrii pe margine
și o strălucire intensă și întunecată spre centru. un zăngănit continuu, ca un lănțișor
de argint din care se desprind cu rapiditate zalele, una cîte una, pe o tipsie de inox.
vrăjit de propriile-mi reflexii în memorie, de umbre adînci, pînă-n cele mai intime
cavități, mă mișc din aproape în aproape; ca o profeție șoptită în rotocoale mai fine
decît arcurile unui ceas care tremură încordate într-o emoție: acolo sunt prins,
cu degetele mînjite de mierea depusă între respirații și puls, de o imagine neclară:
o rochie vagă ce-mbracă goliciunea aerului de parcă ți-ar copia forma.

sunt un colecționar de miracole. sunt multe lucruri dispărute, pătrunse de forța
aceea nelumească, ambiguă care la început le umbrește ușor contururile apoi
pătrunde tot mai adînc în esența lor și le slăbește legăturile, mărește interstițiile
face forțele de atracție dintre atomi să devină atît de lejere încît micile făpturi
ale lucrurilor ce ne apropiau se preschimbă subtil în alte lucruri; iau alte forme
fără măcar să ne dăm seama; noaptea, așezați unul lîngă altul, lipiți aproape,
cu o căldură acumulată atîta timp, nici măcar nu realizăm uriașa transformare
și doar un miracol ne mai ține împreună. o uimire ca atunci cînd privești

o gutuie într-o sticlă și nu știi cum a ajuns acolo. sau te privești în oglindă și simți
cum ai trăit de două ori viața în mai puțin de o clipă. și gesturile tale sunt nesigure
și-ți tremură subit mîinile cînd aprinzi țigara și fumul intră în tine fără să te atingă
ca într-o peșteră pînă-n centrul lumii; cînd îl dai afară ies odată cu el mii de imagini
atîtea și atîtea miracole prin care-ai trecut și-ai rămas în urma lor ca o ramă foto
lăsată moștenire din generație în generație; cineva îi schimbă pozele cu nostalgie,
mai întîi chipuri îmbătrînite, apoi mature și din ce în ce mai tinere. apoi copii veseli
și-n final flori. uneori îmi amintesc de toate odată și atunci mă învelesc mai bine

și-ncerc să uit. îmi fixez un punct în minte și mă chinui să alunec în el, să zbor,
ca o linie înțepînd o mie de planuri, o mie de lumi paralele, o viață confecționată
din clivaje. și nu reușesc, pentru că miracolul are o forță ce numai cineva din afară
ar putea s-o controleze. așa că tot ce-mi aduc aminte din tine a ajuns crisalidă,
cu reflexe metalice pe margine și o strălucire intensă și întunecată spre centru.
uimirea acelor lucruri pe care le-am traversat cu îndîrjirea unor supraviețuitori
cu plămînii înecați de cenușa lucrurilor ce-au ars mocnit și s-au descompus, așteaptă
în pupa aceea din piept să eclozeze în nori mici, albăstrii, pe buzele noastre.

Anunțuri
  1. Februarie 23, 2012 la 5:01 pm

    e greu sa mai ajungi fluture in ziua lumii de azi si acum dar e frumos spus! Poate un pic cam prea lost in information pe la inceputul poemului dar pe urma revine lumina la suprafata;)
    Fain!

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: