Prima pagină > Poezie > ultima ninsoare

ultima ninsoare

mîna mea întinsă peste oraș apoi trecută prin păr
de parcă ar opri o mie de întrebări
unde sunt aceia care au luptat
unde sunt aceia care ne-au iubit
unde ești tu acum
cînd ninge dintr-o dată cu întuneric și moartea-i ca un costum
de fugit de acasă

iar pe străzile goale prin fața magazinelor închise
doar un cîine murdar în căutare
de hrană

unde sunt acele lucruri care ne făceau să ne ținem
de mînă acele îmbrățișări
în doze mortale
și în aer doar zgomotul mîțelor pe acoperișuri în timp ce noi
așteptam fulguirea

întinși pe spate să ne ningă în gură
vorbind din cînd în cînd despre distanțele imense
dintre stele sau dintre oameni
despre risipa asta nejustificată de spațiu
și simțind ceva între noi
un fel de continuitate

așa izolați în pustiul orașului
aruncam pietre într-o fîntînă înfinită
unde urletul nu ajunge la nimeni doar măsoară pielea
timpului și se întoarce la sine ca un trotuar moebius
pe care pietonii îl străbat mai întîi pe o față apoi pe cealaltă
și ne împărțeam liniștea și singurătatea cu zgomotul părului
cînd albește

apoi ne sărutam mult și apăsat
ostentativ ca și cum am străbate într-o secundă toate distanțele
ce-i separă pe oameni
sau ca atunci cînd călătorești zile întregi prin tine însuți
și nu întîlnești pe nimeni să-i ceri o gură
de apă și e suficient de liniște
ca o inimă să-ți spargă timpanul

și dintr-o dată apari tu de parcă abia atunci te văd
pentru prima oară îți ating cerul
gurii apoi doar ne ținem respirația
mai multe clipe ca niște centrale oprite
pînă se răcește aerul și ne cuprinde
trist liniște cît potopul
după care ne eliberăm plămînii
cu disperarea cu care faci respirație gură la gură
unei pisici căzute de la ultimul etaj
și ritmul ne atinge piepturile și distanțele nu mai au sens
decît în povești sau în filme
celulele se topesc în tine și este
căldură

în zăpada mai albă decît o rochie de mireasă
am făcut dragoste
și ne-am hotărît să strîngem roua oamenilor
în diminețile de vară

cu mîna trecută prin păr apoi întinsă peste oraș
presar mii de întrebări ca o ultimă nisoare ce acoperă
pe toți cei care-au luptat pentru noi
pe cei care ne-au iubit
pe tine
pe mine

și e atît de ger încît aerul a înghețat deasupra orașului
și ninge doar în mine cînd mă lovesc ritmic
și trist cu pumnul în piept
ca un puls

  1. Martie 4, 2012 la 1:43 am

    cu picuri entuziasti din soare scuturati in „luna lui marte”, pot empatiza intorcand privirea spre-napoi cu..
    „….pielea timpului
    și se întoarce la sine ca un trotuar moebius
    pe care pietonii îl străbat mai întîi pe o față apoi pe cealaltă
    și ne împărțeam liniștea și singurătatea cu zgomotul părului
    cînd albește” .. sublime metafore si idei subtile pe care numai un plimbator prin nostalgie le poate intelege… pielea timpului..” o sa-mi ramana multa vreme in minte, faina ideea… Felicitari😉

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: