Prima pagină > arts&roll, Poezie > Cîntece pentru Jusa

Cîntece pentru Jusa

Nu peste multă vreme o să apară al doilea volum de poezie semnat de mine, Cîntece pentru Jusa, la editura Charmides. Ca să nu mai fie o surpriză, iată coperta (Mara Graur – foto, Mugur Grosu – DTP) și cîteva impresii ale primilor cititori.

Chiar dacă scrie despre tot felul de grozăvii – iar moartea şi singurătatea sunt două, deşi nu chiar cele mai… grozave, dintre ele –, Leonard Ancuţa o face fără ostentaţie, grandilocvenţă, epatare, trăirisme, ci cu naturaleţea celui care chiar e înăuntrul poveştii. Nu e fals fiindcă ştie despre ce este vorba, inclusiv când „vorba” e şoptită de Imaginaţie. Cartea aceasta, Cântece pentru Jusa, constituie un argument al faptului că vigurosul debut al lui Leonard Ancuţa în poezie, cu volumul Iubirea e amintirea unui viol, nu a fost o… plesneală. Sau dacă a fost, atunci şi aceasta este încă una. Două cărţi ca o pereche de palme pe obrajii palizi şi subţiri ai căutătorului de poezie. – Robert Şerban

Volumul „Cântece pentru Jusa” se remarcă prin sensibilitate şi fantezie, printr-un mod delicat de a configura viziuni îndrăzneţe: „o linişte din aia când înălţarea până la dumnezeu/ se face mergând pe pământ,/ ca dintr-un sat în altul.”; „perdelele nu mişcă îmi dau senzaţia că sunt locuitorul/ unei fotografii”; „înfige seringa asta/ adânc/ la rădăcina fericirii” etc. E o plăcere să ai în bibliotecă o asemenea carte, ştiind că (aproape) oriunde ai deschide-o dai peste poezie bună. – Alex Ștefănescu

Când am început să ascult/citesc poemele „Cântece pentru Jusa” am crezut că mi se intonează un imn adresat iubirii. Mai apoi am înţeles că eroina principală era singurătatea, nu iubirea. Singurătatea poetică e în 2, 3, 1000 sau în unicitate. Singurătatea de aici este de cele mai multe ori una de cuplu, flancată, însă de o mulţime de fiinţe şi lucruri. Iar când ai curajul să-ţi trăieşti singurătatea, atunci abia auzi timpul ronţăind la speranţele noastre nebuneşti. Poezia aceasta măsoară praful rămas în urma pasiunilor – şi o face fără isterii, fără teribilisme, cu seriozitate melancolică, uneori disperată. Cam cum se încolăceşte muzica celor de la Sopor Aeternus, eterna aţipeală, intens absorbită de poet. Noul romantism este când cinic, când şfichiuitor. Singura lui ambiţie e aceea de a seduce pe ritmuri de jazz sau blues. Arătându-se fragil, el îşi ascunde puterile. Dacă îl crezi, rişti, dacă nu-l crezi, viaţa nu are niciun farmec. – Felix Nicolau

Poemele lui Leonard Ancuţa abundă de imagini puternice, într-o curgere nestăpânită ce traversează paradisuri şi infernuri virtuale. Asistăm la tragedia unui „supraom” învins, inevitabil, de propria lume golemică, de neantul propriului său vis, de violenţa erotică ce sfârşeşte prin a-şi aneantiza propria lume. Poezia însăşi pare o proliferare menită să acopere ruptura între dragoste şi adevăr, reflectată în imaginea lui Dumnezeu, gândită, pe alocuri, caricatural. Şi totuşi, (supra)firescul sacralităţii întrupate irumpe, surprinzător, în liniştea în care „înălţarea pînă la dumnezeu/ se face mergînd pe pămînt,/ ca dintr-un sat în altul”, sau în care întrepătrunderea erotică are loc „ca un vis printr-o rugăciune”. – Florin Caragiu

Aș putea să scriu doar o frază la modă, gen ”ieșit din comun și nu procedează ca la carte”. Nu ajunge. Nici măcar ”orgoliu rănit în căutarea unui scop nobil” sau ”furia conștiinței despică maladiv autorul”. Nu sunt suficiente pentru o poezie (pe care am descoperit-o cu mare plăcere online!) ca a unui Hefaistos îndrăgostit de frumusețea unei Afrodite. Nu de femeia însăși. De aici natura alterată, singurătatea perpetuă, ”durerea ca un plic netrimis”, încărcătura erotică dură a unui caz poetic dificil. Dar dincolo de toate și fără a cita versuri, (mai bine citiți-le!) uneori autorul ascunde într-o lirică, pe care paradoxal și-o refuză, o fragilă copilărie revoltată în fața maturizării. ”Mama e un spital unde merg de bună-voie să mă vindec de orice”, spune, deși scrisul mi se pare a-i fi acel tovarăș de viață, plin de cele lumești, ca o cană legată cu lanț la ciutura unei fîntîni. – Olga Delia Mateescu

Remarcabilă la poezia lui Leonard Ancuța este puterea ei de abstragere a adevărului din tot galimatiasul înconjurător înecat în ceaţa venalităţii ce sufocă tot mediul lui înconjurător, autorul nefiind un utopist liric, ci un protestatar frustrat de durităţile vieţii, care refuză o lume impasibilă ce se degradează vizibil, fizic şi moral, impunându-ne convingerile lui de adevăr obiectiv sau subiectiv. Autorul dispune de abilităţi de strateg al limbajului şocant, creator de diorame lirice coagulate într-o voce coerentă, generatoare de imagini care ne ameţesc prin zig-zagul lor efervescent, fiindcă ideile se telescopează dintr-una într-alta, semănând puţin cu tehnica folosită de James Joyce în romanul său „Ulise”. Leonard Ancuţa a creat, în Cîntece pentru Jusa, un mic univers, spiralele galaxiei lui prozodice acoperind o impresionantă pluritate tematică – poezia filosofică (sau, cel puţin, frizând filosofia existenţei), poezii ale setei de puritate, poezii ale neliniştii sufleteşti, poezii ale vieţii boeme, ale fericirii evanescente, dar cred că cele mai temperamentoase rămân totuşi versurile lui de dragoste, fiindcă, da: L.A. este un maestru al versurilor erotice. – Cristian Petru Bălan

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: