Prima pagină > arts&roll, Proză > Join’t – fragmente

Join’t – fragmente

„– o sticlă de coniac, d-aia la kil, două
pachete de carpate și de restul bere!
– de toți banii?
– de toți. a murit bunicu’!”

***

nu-i mai păsa de bani. nu-i mai păsa decît de el, dar și asta doar pentru moment. în situația asta îi trebuia timp să acumuleze durerea, să o înțeleagă, să o absoarbă, apoi să se desfete cu ea ca și cum ar fi plătit o curvă. nu reușea să se-adune, doar inima i se înnegrea și-i pompa în corp sînge plin de umbre, umbre care i se vedeau din ce în ce mai puternic pe față. dintr-o dată te trezești fără nimeni și nu știi, nu cunoști singurătatea. o vezi ca pe-un animal straniu, fără trăsături, un animal de plastilină care-ar putea fi orice. tristețea și singurătatea sunt asemenea unor pisici blînde, se tot gudură cerînd atenție și numai că odată se fac imense –pantere negre care sfîrtecă din tine. iar tu – adunat în jurul inimii făcute mici ca un înveliș care nu poate opune nici o rezistență. și d-aia cred că îi era mai bine să se îmbete, de fapt să ne îmbătăm cu toții.

***

pe bunicu’ poate îl respirase un pescăruș în zbor deasupra crematoriului. sau poate îl culesese un curent de aer făcînd parte dintr-un anticiclon care emigra spre est, în rusia, acolo unde-și pierduse tinerețea și își găsise bărbăția. acolo unde fusese pe jos și de unde venise tot per pedes, acum plecase în zbor. io n-apucasem să povestesc foarte multe cu el, dar în ultimii doi ani, cît o frecasem cu oleg și ne deschisesem o mică rețea de bizniță, avusesem parte alături de el de cîteva povești și ceva răchie de calitate. avea moșu’ pe unu’ la o bodegă d-astea cu vin și țuică la butoi iar ăla-i dădea marfă bună, d-aia nefăcută. nu-l iubeam și nu mă iubea, cel puțin așa lăsam să se creadă dar credeam și noi așijderea, însă era om, unul adevărat. era un bărbat strașnic și asta se vedea pe el, mă făcea s-o simt, în ciuda vîrstei sale destul de înaintate. și pe bărbații adevărați îi respecți chiar și-atunci cînd îți fut una-n moacă.

***

am vîndut de toate în viața mea, aur, vorbe, alcool, muzică, aer, femei, prieteni, casete, CD-uri, CD-rom-uri, parfumuri, bășini, frunze, iarbă, minciuni, dragoste, sufletul, pe dumnezeul meu şi pe al altora, și chiar și mințile. am vîndut pentru că am avut atîtea de vîndut, pentru că am știut cum, cui, am știut prețul am căzut la învoială, am vîndut pentru că n-am vrut să mi se ofere niciodată nimic gratis, nici măcar dragoste, întotdeauna am dat la schimb, atît cît m-am priceput și cît a fost să fie. am vîndut pietre pentru liniștea din ele și mi-am luat primul meu stereo dublu casetofon la care ascultam heavy metal. am vîndut dragostea părinților și mi-am luat de băut și ceva lăței. eram un proscris dar știam să vînd. și chiar cînd nu mai aveam altceva decît datorii, știam să vînd la fel de bine. și nici măcar nu doream să-mi cumpăr casă. pentru dragoste n-ai nevoie de casă, ai nevoie de o femeie. doar femeile cred invers.

***

nu mai am casă pentru că beau. vorbesc adică de o casă a mea, că așa m-am mai aciuat ca un cîine plouat pe ici-colo, unde s-a putut. pe de altă parte mai sunt și alții care beau și au și casă, dar ăștia nu beau la fel ca mine și nici nu cred să fie în stare vreodată. eu cînd beau, păi ori beau, ori nu mai beau: adică o garsonieră sau cum îi spuneam eu, o garsonerie de 26 mp, cofort 2, zonă bună, plus o rată la bancă și plus setea care mi s-a făcut după ce-a plecat proasta, în total 11 luni. cam atît mi-au ajuns banii și apoi toată lumea mă arăta cu degetul cît de bou am putut să fiu și nici măcar atît de bou încît să pară că a fost un accident sau măcar ceva tragic, o boală, un transplant ceva. nimic. pur și simplu am băut ca un pițiponc obosit, făcînd cinste în stînga și-n dreapta și urmărind ca un cîine alb, lățos și prost mirosul femeii care m-a pierdut. 10 luni am mai dormit și-n alte paturi decît acasă și de multe ori nu singur, dar dup-aia s-a schimbat treaba.

***

Viaţa e frumoasă. Viaţa e frumoasă ca un măr necules ce doarme-n plin soare. Pare atît de proaspăt încît dacă-l culegi mușcă el din tine. Iar dacă nu-l culegi, se umple de viermi. Pentru mine viaţa frumoasă a însemnat să trăiesc cu neruşinare. Aveam vise măreţe, speranțe. Aveam lucruri de oferit. Urcasem pe un piedestal și puteam culege cel mai de sus măr din pomul vieții. Acum viaţa mea e un teatru gol, o piesă cu un singur spectator. Eu şi moartea potrivindu-şi ceasul după al meu.

***

La Căţaua Leşinată era un adevărat paradis. În fond, eu fugisem de lume, mă ascunsesem, istovit de povara mea şi problemele mele. Fusesem alungat, blamat – acolo unde căutasem compasiune primisem doar vorbe uşoare – „nimeni nu te poate ajuta, ajută-te singur!”, aşa că bodega asta devenise noua mea casă, locuitorii ei, noua mea famile. Beam de dimineaţa pînă seara, uneori mai schimbam cîte o vorbă cu băieţii, alteori consumam pur şi simplu, sau mai încercam să citesc ceva sau să ascult o muzică. Aveam de toate acolo, băutură, măncare, sex – era un un ecosistem în toată regula. Melisa, curvă de stradă fără prea mare succes la cei aproape 40 de ani ai ei, era la început foarte bucuroasă să mi-o sugă pe băutură, apoi a început să şi gătească. „Eşti îngerul meu, ţie nu-ţi miroase pula a pişat!” spunea ea, se ruşina uşor – ca mai apoi să plîngă, aducîndu-şi aminte de iubitul ei din tinereţe. „M-a înşelat cu tîrîtura aia, pizda aia belită care nu ştia să lingă nici o îngheţată… Of, Doamne, cît l-am iubit, oh, încă-l iubesc, îl caut în toţi bărbaţii şi nu e… Măcar pe vaca aia am pedepsit-o, tîrfa dracu’, i-am turnat smoală fierbinte în cap!”.

***

Am clătinat din cap apoi am mers la bar să iau ceva pentru măsele, şi între două pahare am aflat şi povestea Terfelogului. Prin ’65 era pictor, nu avea de muncă şi mai făcea cîte o comandă. Falsuri, în general, pentru oamenii care vroiau pe acasă o copie după vreun tablou celebru. A intrat pe o filieră cu un polonez, ăia vroiau un Picasso, meşterul l-a făcut, tabloul a ajuns în Germania, s-au bunghit ăia că era fals şi au dat de urma lu’ Vlad, cum îl chema înainte să fie terfelog. L-au băgat la Canal, să muncească nu să mîzgălească. Chestia tare a fost că la proces, cînd i-au verificat livretul militar, au văzut că nu avea armata făcută – era daltonist. „Cum pictezi băh, dacă nu vezi culorile?”, s-a răstit Securitatea la el – „Le simt căldura cu mîna… culoarea are sufletul ei, e dincolo de ce vezi tu, tovarăşu’!”

***

urma nu e cea mai deșteaptă tipă de pe planetă, dar are ceva, o chestie specială care-o face să simtă și asta mi se pare mult mai atrăgător decît inteligența. pînă la urmă la ce i-ar folosi? zic unii că o femeie deșteaptă e ceva special, poți să comunici cu ea pînă în cele mai înalte sfere sau pînă în cele mai intime, adînci sau întunecoase hățișuri ale ființei. ok? ei bine, și urma poate face asta și nu trebuie să fie savantă de nobel. are un fel al ei prin care mă înțelege, mă percepe, ceva ca o abilitate extrasenzorială prin care știe dintr-o dată ce să-mi ofere. și cu asta pot să pun punct, pentru că cel puțin pînă acum n-am mai întîlnit o altă femeie care să fie în stare să mă intuiască și în același timp să poată să-mi ofere acel gram de fericire care odată pătruns în sînge își întide tentaculele și dintr-o dată te simți nemuritor și poți să dai din tine sute de vieți pentru încă un gram.

***

da, orașul nostru are cimitirul deasupra. după primul crack attack, crematoriul a funcționat aproape nonstop. oricum era ar fi fost nasol. atît descompunerea cadavrelor cît și fumul produs de incinerări făcea aerul irespirabil. cred că suntem singurii din univers cu cerul acoperit de moarte, suntem singurii care comunicăm cu morții, cînd respirăm, deși nu avem nimic să ne spunem. și mai suntem unici prin ceva. suntem cu toți convinși că ne putem elibera prin moarte. pentru că numai ajunși în cer putem scăpa din orașul acesta blestemat.

***

-visătorule, ce mi-ai adus din visele tale?
vocea ei mă umple, sunt atît de plin de viață, ca o gaură neagră plină cu viaţă şi tot ce este viaţă mă străbate ca o forţă care ordonează planetele într-o poveste nesfîrşită de dragoste. simt că sunt atît de plin de viață încît de fapt afară e noape dar e lumină ca ziua și soarele e de fapt luna arzînd ca viața din mine şi eu atît de plin de viaţă încît mii de insecte îşi aduc morţii la mine şi cred în minune. și simt cum din umăr viața curge în nisip și din nisip ies apoi chipuri de oameni care cîntă oda bucuriei, și eu sunt fericit și nu pot să-i spun nimic altceva.

***

”Nobody likes you when youre dead / This is the story of my life…” fredona în gînd și asta era tot ce putea să gîndească. Picioarele îl purtau singure aiurea pe străzile Babylonului și ploaia începuse deja să facă supă din tot orașul. Nu era îmbrăcat potrivit pentru vremea de-afară, dar nici nu-i păsa. Se simțea trist, incompatibil cu lumea, și avea impresia că tristețea lui se împrăștie ca o boală venerică.

***

”Știi prea bine ce vreau. Scoate-o afară”, îi spuse băiatul, aproape ordonîndu-i. Nu se mai întrebă de ce-o face și de unde băiatul avea atîta tupeu. Își desfăcu pantalonii și o lăsă atîrnată în aerul umed și rece al nopții. Puștiul aprinse țigara, trase două fumuri apoi i-o întinse. O luă, fără nici o părere de rău, trase din ea și suflă din plămîni, greu, încercînd să simtă inima gîndacului în inima sa.
Simți mîinile băiatului, apoi buzele umede, limba. Începu să se excite, oricît de încordat i se părea că e, gesturile lui îl făceau să se destindă. Se lăsă dus de mîngîieri și de sufletul țigării, și nici nu-ți dădu seama cînd o durere ascuțită îi săgetă organul. Ceva umed îi curse pe picior (oare ejaculase?) și apoi un aer rece, înghețat, îi fripse zona pelviană.

***

afară părea liniște și pace. aburul nopții prindea contur în luminile chioare, dar era destul de liniște. în depărtare se auzeau urlete și lătrături, dar suficient de departe încît să nu ne facem griji. doar o umbră printre picioarele noastre, o atingere… era ceva mic, dar nu putea fi șobolan, ăștia se ascundeau bine din cauza cîinilor.
hingherii începură să țipe, deși nu avea nici un rost. era o jigodie mică, un cățel nu mai mare de o lună sau două, care dădea vesel din coadă și avea chef de hîrjoană. cu o singură lovitură de bocanc unul dintre milițieni îi zdrobi țeasta de caldarîm. nici n-a apucat să scheune. am intrat și în cîteva minute lumea se mai relaxase. ne simțeam mai în siguranță.

***

ochii lui spălăciți și inexpresivi ca un marfar în trecere printr-o haltă nu s-au clintit. mi-am aprins o țigară și i-am zis că poate bem ceva altăDATĂ, apăsînd tare pe ultima parte a cuvîntului. mă privea sec, ca o sperietoare de ciori admirînd apusul într-un lan de porumb.

***

mi-a apucat-o strîns cu degetele, aproape că mă durea, și-a lipit pentru o secundă buzele, așa cum săruți un copil pe obraz, apoi s-a retras. avea un surîs demonic, însă privirea trăda o pisică abandonînd prada. și-a luat geanta cu lucruri și a închis ușa fără prea mult zgomot. aș fi vrut s-o trîntească să se crape ferestrele, să mi se crape inima. dar nu. a închis încet, fără să încuie. am mai auzit pentru o clipă zgomotul tocurilor și ușa liftului. apoi nimic. și dintr-o dată, liniștea s-a așezat ca praful.

Imagine

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: