Prima pagină > arts&roll, Poezie > cîntece pentru Jusa în Eter

cîntece pentru Jusa în Eter

Dragi prieteni, duşmani, cititori, colegi într-ale scrisului sau doar căutători de adevăr și frumos, am plăcerea să vă anunț apariția unui nou volum de versuri – cîntece pentru Jusa, semnat de Leonard Ancuța și publicat de Editura Charmides.

cîntece pentru Jusa este al doilea volum de versuri pe care l-am publicat pînă în prezent, la un an şi jumătate după ce cartea mea de debut în poezie, Iubirea e amintirea unui viol, a apărut la Editura Herg Benet, reușind să urce pe podiumul vînzărilor editurii.

Pentru cei care nu mă cunosc de mai demult ar trebui să mai spun că sunt și autorul romanelor Control (ed. Tritonic, 2009) și !NFERNUL(ed. Tracus Arte, 2010), precum și al volumului de povestiri join’t (ed. ATU, 2012).

N-am să vă zic nimic despre cîntece pentru Jusa, nu pentru că aș fi subiectiv, ci pentru că doresc să-mi aleg cititorii, ca orice nume care se respectă. Așa că voi lăsa în continuare cîteva din versurile mele să vă vorbească în numele meu.

Ca o precizare de ultima oră, lansarea volumului va fi pe 26 oct, ora 20.00 în Club A, alături de Paul Vinicius, Răzvan Țupa, Ștefan Mardale și Comandorul Hoisan. Voi reveni cu detalii.

***

la un moment dat toate științele se vor numi iubire

țineam în mînă o prună zemoasă și
aveam stomacul gol
mă gîndeam că peste o vreme o să fie
uscată scofîlcită dar luminînd o frumusețe tot mai stranie
ca un secret care devine din ce în ce mai adînc
odată cu timpul

și-o vedeam pe ea
înfrumusețată în fiecare zi de un pictor invizibil
ale cărui mîini înfig pensule în culoarea zilelor
și-o imprimă-n obraji
în ochi –
lumea oglindită pe cer la fiecare intersecție
un copil murdar o șterge
cu racleta de parbrize

nu ştii ce zi e azi
din cînd în cînd sînt zile care se nasc fără nume
dumnezeu coboară pe pămînt
se îmbată se bate mai înjunghie pe cîte unul

mă gîndesc la ea cînd scutură cearșafurile
și dragostea noastră se împrăștie peste oraș

atunci îți dai seama că sînt zile
cînd bunul dumnezeu îți dă de băut și
în beție perfecțiunea
înseamnă că nu-ți mai cresc
unghiile
părul
că nu mai ieși din tine și căutările au luat sfîrșit
plin pînă la buză locuitorul unui pahar ce stă să se verse
dar ferit de orice cutremur

și atunci te întrebi cu vocea femeii lui dumnezeu:
oare în afară de iubire
cîte promisiuni de fericire mai rămîn disponibile?

frica nelămurită că lumea vrea să fure cărămizi
din gardul grădinii unde ne sărutam
ca să le pună sub picioarele mai scurte ale meselor
se scurge pe străzi
mici șiroaie sub tălpile trecătorilor
și ei par mai înalți
tot mai înalți și încearcă să vadă dincolo
peste piepturi în sufletele celorlalți

noi vom rămîne împreună
ultimii oameni pe o planetă care se prăbușește în soare
înainte s-adormi
purtînd pe buze un zîmbet nedezlegat încă
de la facerea omului
îți voi șopti cu glas rece

înfige seringa asta
adînc
la rădăcina fericirii

pentru moarte aleg întotdeauna Jack Daniel’s

venise la mine pentru că voia să-și schimbe anturajul și eu aveam cîteva cărți
publicate și un volum de poezie gata de lansare
și-n capul meu a pătruns izul fantastic al crimei
o și vedeam cuprinsă de spasme cu pieptul cabrat de un fulger care-i chiureta pîntecul
aveam o sticlă de bourbon și gheață în creier
mîna ei caldă-o topea și buzele sorbeau aburii cruzi de pe umerii mei în timp ce turnam
și rîdeam rîdeam și nu știa ce-o să fie

cu mîna printre coapse aveam să-i smulg inima s-o îmbăt în paharul cu gust de fum
și să-i scuip osul iubirii ca pe-o sămînță stricată

și-am intrat în ea ca o sticlă de Jack Daniel’s care vrea să-i rupă vaginul să-i omoare
copiii nenăscuți iar ea gemea și spunea tatăl nostru
ca să termine i-am turnat whiskey în gură și-am băut săruturile care-i mai rămăseseră
apoi m-am trîntit pe spate și mi-am aprins o țigară
era atît de firavă încît o dărîma fumul și zîmbetul ei făcea rotocoale prin cameră iar ochii
ochii-i plîngeau mărunt ca o ploaie interminabilă de noiembrie
cînd lumea pare că se pregătește pentru și nu știi ce parfum să alegi pentru moarte

după ce-ai aruncat în mine cîinele mort

îți spuneam că mă doare orice trăiesc,
că sînt atît de gol încît nu-mi mai știu marginile; dar nu te puteam scoate
din încăpățînare, doar urîțeam aerul în jurul meu ca și cum supliciul
mi se răsfrînge-mprejur;

un cîmp întins de rapiță înflorită și maci
în mijlocul căruia o cisternă imensă, ruginită. dintr-o dată
o adiere face apusul să pară mai fad ca de obicei iar macii mai vii
de parcă metalul s-ar descompune în lacrimi.

nu-i suficient că între noi cuvintele își lasă umbra în cercuri
iar aerul se umple de funingine; inima-mi alungă sîngele
cum lepezi cățeii pe hududoaie și-o unghie de oțel crește
prin ea.

acum fiecare secundă-i un an, cățeii s-au întors dulăi;
mă las mușcat pînă carnea mi-e toată o suferință. și chiar dacă tac
cerul se umple de pescăruși. și-n loc de piept, țipătul lor –
peștele cînd se transformă în piatră.

în mine viața-și aruncă singurul pui, născut mort.
nici nu știi cît doare să-ți spună cineva nu ești
ceea ce îmi doresc.

singurătatea, Jusa

și o liniște din aia cînd înălțarea pînă la dumnezeu
se face mergînd pe pămînt,
ca dintr-un sat în altul.

eram singur. uneam singurătatea cu ea însăși
și respiram un măr stricat
în interiorul altui măr.

eram singur și de singurătate
am vomitat odată
un dig.

și la un moment dat singurătatea a dispărut.
în loc a rămas ceva mai trist decît un om
ce trăiește într-o ființă
care și-a pierdut deja genul.

noi o să coasem

nasturii lipsă pe uniforma condamnaților
la moarte. o să legăm trompele
pisicilor din casă cu mult prea multă dragoste;
cu o înspăimîntătoare dragoste care intră în noi
asemenea unui personaj
ce se sinucide pe scenă și o mie de alte personaje
rămîn pe dinafară.

și ce putere va fi între noi:
forța firului de-abia încolțit care dislocă umărul brazdei
să iasă la lumină și –
zgomotul cîmpului unde iarba izbește aerul
asurzește soarele vorbind spre pămînt –
iar condamnații zîmbesc cu fălcile descleștate

și lumina le plouă în gură; nasturii strălucesc
de parcă scînteia vieții ar curge din ei ca laptele
din sîni mult prea plini,
hainele lor subțiri, spălate de prea multe ori,
vor deveni transparente și abia atunci
le vom vedea mecanismele; taina.

așa ne vom iubi:
cu mîinile înfipte în carnea animalului sacrificat
pentru viața noastră,
cu amintirile culese din căldura inimii aburind a moarte
peste moartea noastră și viața tremurînd
între noi ca o făptură chinuită de frig
și înghețată de frică;

iar cînd vom fi terminat de iubit animalul
o să visez cerul ca pe-o imensă mașină de spălat
pe care-o dezasamblez piesă cu piesă și o înghit
piesă cu piesă:
să-mi spele hainele care mă îmbracă pe dinăuntru.

lesa

și așa am ieșit cu lesa din casă, la plimbare cu un cîine
invizibil, ca și cum aș umbla alături de o femeie extraordinară
pe care o iubesc atît de adînc în ființa ei încît o împart
continuu în bucăți din ce în ce mai mici iar cînd ajung
la părți indivizibile, ea e încă acolo, întreagă, zîmbitoare
o frîntură dintr-o reflexie în care, dacă privești cumva anume
vezi cel mai intim secret al universului
în toată desăvîrșirea sa.

mîna îmi îngheța pe lesă și frigul se varsă în mine
în loc de oase am țurțuri și tot ce ating se preface
în ninsoare, chiar și respirația, și mă urmează ca o umbră
de parcă iarna și frigul ei m-au scos la plimbare afară
un bărbat îndrăgostit și iubit de femeia ce nu se vede acolo,
femeia închisă atît de adînc în moleculele de aer că, dacă
știi cum să tragi adînc în piept, îți e dintr-o dată suficient
să ieși singur pe stradă cu o lesă goală în mînă.

va veni ziua cînd voi cunoaște toți viermii

și va fi măreț. coșciugul se va face dintr-o dată o sală imensă de bal unde voi întîlni multă lume;
toți mă vor aprecia pentru hainele mele noi, pentru pielea proaspătă, pentru mirosul de parfum
încă lipit de mine, uitat de vreo femeie plînsă. și toată lumea bună va veni să mă salute
să-mi prezinte pe unul pe altul, iar eu îi voi înghiți în ochii mei ca de sticlă.

voi fi cel mai tînăr și mai arătos mort și toate femeile se vor lipi de mine și nu peste multă vreme
vor face dragoste cu mine, așa ca de bun venit. apoi voi rămîne singur, gustînd din vinul așezat la cap
și voi încerca să mă transform într-o amintire. poate chiar într-una cu răsărit, briză și apă de mare-n picioare.
și viermii vor povesti din generație în generație cum bucățele din mine au ajuns prin marile orașe
pentru că eram cel mai proaspăt și mai frumos cadavru. și viermii lui baudelaire mă invidiau pentru asta.

Photobucket

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: