Prima pagină > Proză > Alcool. început de roman

Alcool. început de roman

Nathaniel

Eu beau. Asta e teza existențialismului meu. Adevărul ultim, primul mișcător. Geneza  începe cu acest enunț simplu: eu beau. Acesta este spectrul care-mi hrănește mintea, care îmi bîntuie existența și forța mea vitală. Fără acest adevăr aș fi la fel de umil și de anonim ca restul întregii umanități. Eu beau și dincolo de forța incomesurabilă a acestei dovezi a prezenței mele pe acest pămînt nu mai există nimic altceva care să-mi poată măsura puterea de a exista. Nici măcar cei cinci prieteni ai mei, tovarăși de beție, care se mîndresc la fel ca și mine cu această calitate. Eu beau și ei își datorează existența acestui lucru și nu faptului că există băutură sau capacitatea de a bea. Sunt cool, sunt plin de fantasme, sunt îndrăgostit de propria-mi ființă, sunt înconjurat de prieteni, am datorii, sunt realizat din punct de vedere mental și ratat din celelalte puncte de vedere dar beau. Pentru asta exist, pentru asta continui să exist și pentru asta istoria îmi va păstra un loc de referință chiar în centrul ei. Sunt înaintea papilor, înaintea filosofilor, înaintea vedetelor de cinema, înaintea marilor războinici. Pentru că realizările mele sunt mai bogate și mai importante decît mintea umană poate înțelege. Einstein și teoria relativității sunt gunoaie sub unghia degetului meu mic de la mîna cu care țin paharul. Daca totul e relativ în univers atunci eu sunt primul lucru stabil, sunt punctul de referință pentru tot. Pentru că eu beau.

Am început să beau pe la șase ani, cînd am descoperit gustul dulce-înțepător al mustului fermentat cîteva zile.  Părinții îmi ofereau o cana două de must dulce și nu-mi dădeau voie mai mult ca să nu mă doară burta. După cîteva zile am descoperit o metodă să deschid pivnița, să mă furișez înăuntri și să beau pe săturate din licoarea aia magnifică. Să beau pînă se încețoșază privirea și o amețeală dulce și călduță îți cuprinde corpul și mîini nevăzute te cuprind te îmbrățișează și o iubire nevăzută te sărută cu limba. Își vîră limba dulce și molicea în gura ta, în trupul tău și o excitare plăcută îți face fiecare moleculă să vibreze. Ești într-unj dans periculos de sexy cu tine însuți, iar mișcarea din univers începe se se alinieze, să coincidă gesturilor tale. Nimic nu mai are valoarea, pînă și urletele părinților care te gasesc în starea aia și disperă de parcă te-ai fi spînzurat te fac să rîzi, te fac fericit. Și o pasăre albă mare cît un înger și ușoară ca un păcat nevinovat ți se așază pe umăr și tu știi atunci că ea nu va mai zbura niciodată pentru că tu i-ai luat zborul și fiecare zbatere a ta din mîini e un zbor pe care nu-l vede nimeni și nimeni nu-l va înțelege în veci. Te înalți tăcut și zîmbind deasupra lor, ieși din corpul tău și te arunci deasupra tuturor ca o ploaie cu picături de fericire și din pieptul tău imaterial o energie îi face pe toți să simtă pentru o clipă ceea ce tu simți. Doar că ei sunt prea proști să înțeleagă beatitudinea ta, sunt prea preocupați de starea ta aparentă de moleșeală, sunt prea limitați să vadă ce cred ei că trebuie și-ți dau palme ca sa îți revii, ba unul îți bagă două degete pe gît ca să te forțeze să vomezi. Oamenii ăștia sunt incurabili. Nu știu să se bucure, sunt plați. Nu-și pot curba sufletul ca o strachină în care să curgă harul divin. Nu gîndeam astea la șase ani dar n-a durat o veșnicie ca să-mi dau seama că atunci am fost pentru prima dată beat și extrem de fericit.

Pînă la paișpe ani viața mi-a fost un iad. M-am prefăcut față de ai mei că alcoolul mi-e dușmanul de moarte. Cînd a uitat faza cu beciul, taică-miu, care de altfel era un alcoolist de viță veche, mă tot îmbia cu vin negru, puterea ursului, cică ia și tu o gură două să prinzi putere, să-ți îngroși sîngele și alte porcării d-astea. Eu mă sclifoseam, luam o gură-două ca să-i fac pe plac și cînd nu erau atenți, mă fofilam în bucătărie și dădeam cu sticla pe gît. Nici mult, nici puțin dar suficient pentru trupul meu încă firav ca o floare înaintea crivățului. Apoi am descoperit țuica în butoi de dud, adusese ăl bătrîn un butoiaș pe care-l ținea în cămară și se tot servea cu spînzuratul, un țoi de 50 pe care-l legase cu o sfoară și-l cobora ca o ciutură în fîntîna cu apă vie. Aveam grijă să mă spăl pe dinți de cîteva ori pe zi ca să nu mă miroasă, mama chiar se înciudase puțin că nu mă mai las pupat așa des, deși tot îi spuneam că de-acum sunt mare și că nu mai e cazul să mă alinte ca pe-un sugaci. De la bere mă alegeam doar cu spuma, cînd ieșeam cu tata prin piață la cumpărături și ne opream cică să ne tragem sufletele la doi mici și halbă. Înghițeam cu greu mizeria aia de cola prost făcută și abia așteptam să-l treacă pișarea ca să profit cum trebuie de halbă, să iau două guri mai sănătoase ca să-mi liniștesc inima ce bătea cu putere ca un păcătos în poarta bisericii. Uneori trebuia să mă prefac obosit și să acuz că mă dor picioarele doar ca să-l fac pe ăl bătrîn să-și mai ia o halbă ca să mă pot bucura pe deplin de satisfacția gustului amărui.

Vodcă n-am prea gustat în anii ăia, tata nu se prea omora cu ea, dar am aflat ce gust are coniacul, romul și fără știrea alor mei am dat gata o sticlă de Havana Club cu lichior de banane, pe care l-am înlocuit cu un preparat din apă și vopsea de ouă. A trebuit să sparg sticla ca să-mi ascund pofta mea de fericire și mama era chiar tristă că n-a apucat să-l guste. Dar știam că îi va trece și cu o îmbrățișare caldă nimeni nu s-a supărat că sunt atît de neîndemînatic. În orice caz, profiturile mele pe vremea aia erau mici și rar, chiar foarte rar reușeam să-mi bucur trupul și mințile cu cîte-o stare de melancolie pură dată de cîte-o licoare șterpelită de pe la ai mei sau din butoaiele de la țară. Dar vremurile acelea au trecut și iată-mă un tînăr cu ambiții și cu o dorință nedisimulată de a atinge fericirea, una mai puternică decît munții care se cațără spre cer sau oceanul scobind în adîncuri către miezul pămîntului.

Sunt cel mai fericit om de pe pămînt. Am zece litri de vin de Drăgășani, două sticlă de votcă și 36 de beri în frigider. Și prietenii mei vin la mine să bem, să vorbim și să ascultăm muzică. Cînd am venit în Capitală, abia dacă învățasem să beau. La liceu nimeni nu te învață să bei, așa că trebuie să te descurci singur. De zeci de ori cădeam rupt în pat și universul începea să se învîrtă cu mine. Elicopterele, îi auzeam pe tovarășii mei de atunci și îmi venea să le fut una-n moacă. Rîdeau de mine dar nici unul nu era mai breaz. Și nici măcar Mașina de Băut, Mașină, cum îi spuneam noi nu-mi explicase niciodată cum să bei fără să te îmbeți. De fapt cum să bei pînă ajungi în mîinile alea fantastice și moi ale unei stări de nebunie și fericire incontrolabile, pînă cînd ești gata să-ți vinzi sufletul pentru un gram de fericire pe care s-o tragi pe nas ca pe-o liniuță și chestia aia să te pocnească în moalele capului și să evadezi dintr-o dată. Să rupi pereții realității și să intri dincolo, în sala mașinilor și aparatelor care mențin realitatea asta de căcat și să te apuci să butonezi să setezi noi date și coordonate pînă faci totul să fie perfect. Să-i scuipi mașinistului de serviciu direct în barbă și să mergi mai departe pînă la postul și să iei o curbă atît de strînsă pînă auzi cum pereții plesnesc și toată mașinăria se lasă într-o parte. Să te strecori înapoi în realitate și să vezi fețele mirate și terminate ale ălora împăștiați pe jos și speriați de întorsătura asta bruscă și să le rîzi în nas ca și cum le-ai spune dobitocilor, habar n-aveți pe ce lume trăiți. Apoi să-ți aprinzi tacticos o țigară.

Am băut cu mii de oameni. Am împărtășit cu ei clipe frumoase, am trăit aventuri care mai de care mai trase de păr, am ajuns în cele mai abjecte sau mai speciale bodegi, am vizitat cele mai fantomatice locuri. Dar niciodată nu mi-am trădat secretul. Eu beau și prin asta exist. Oamenii au milioane de motivații pentru a bea, fie că sunt necazuri, fie că surogate de fericire. Beau ca să uite, beau ca să viseze la lucruri de neatins. Beau din frustrare sau pentru că au atins scopuri așa zis mărețe pe scara inutilei lor existențe. Pe scara umilinței lor, ar fi trebuit să spună, dar nimeni, niciodată, n-a zis așa ceva. Niște pulifrici infatuați de rezultatele lor mărunte sau dărîmați de greutățile invizibile în care cred. Nu de asta bem. Nu pentru că ne așteaptă dureri, tristeți, fericiri ieftine sau orgii în care carnea se face de rîs. Nu pentru că depășim probleme sau pentru că surmontăm necazuri. Oamenii beau din disperare fără să vadă adevărul. Bem pentru că existăm și existăm ca să bem. Renaștem cînd bem și suntem cine suntem noi cu adevărat atunci cînd bem. Ei nu vor să fie nimic, aa, de fapt vor să fie ăia care se plîng, sau aia care se bucură că au făcut cutare și cutare. Nimic mai fals. A bea impune o sobrietate totală față de tine și față de lumea in care trăiești. Cînd bei ești tu însuți și-ți vezi clar scopul pe acest pămînt. Îți atingi limitele, îți atingi viitorul cu mîna. Te împlinești cînd bei și într-o secundă de beție trăiești cît a trăit omenirea în toată istoria ei. Cînd beau eu pot să-mi văd cu precizie viitorul. Să-mi pipăi cu lux de amănunte trupul meu mort, din momentul în care-a încetat să respire și pînă va fi lăsat să fie înghițit de pămînt sau de flăcări. Preferabil de flăcări. Pot merge dincolo de trup și de momentul asimilării lui în natură, pot merge în viitor să mă asigur că numele meu va exista pe toate buzele, că toți mă vor slăvi pentru ceea ce am fost și voi fi. Pentru că mă voi întoarce, mă voi reîncarna într-un al trup, sub un alt nume și voi coborî din nou pe acest pămînt să le arăt oamenilor adevărul.

Coșmarul omului care bea: așa ne vede societatea pe noi, ăștia care bem. Bîntuiți de o pacoste, de o boală, de un spectru care ne hăituiește pînă ne distruge. Da, există o fantomă în capul celui care bea și aceasta e alcoolul. Alcoolul este simbolul eliberării, este simbolul curățirii de toate cele lumești. Fericiți ce-i săraci cu duhul, așa începe Isus predica de pe munte. Da, el care a transformat apa în vin, el a fost unul dintre inițiați. Și știa ce am aflat și eu, două mii de ani mai tîrziu, după mii de pahare de vin. Fericirea vine cînd te golești de cele lumești, cînd te eliberezi de greutatea realității, cînd te purifici și te golești pe dinăuntru și te transfori într-un vas, într-o strachină, cum îmi place mie să spun, în care va curge divinitatea din tine. Da, din tine pentru că nu există altundeva. Și chiar dacă există în altă parte, tot din tine este pentru că după chipul și asemănarea ta este. Așadar tot ce trebuie e să te transformi în vasul în care se toarnă divinitatea. Fericirea. Totul. Universul își deschide supapele și pune în tine un adevăr pe care odată știut de nimic nu-ți mai poate fi frică. Asta înseamnă să te înstrăchinezi și în secretul acestei înstrăchinări stă toată filosofia omului. Paharul cel plin îl umple pe cel gol, spunea aparent banal, Socrate. Și Socrate știa fiindcă lui nu-i era frică de nimeni și de nimic. Un alt inițiat care a băut cucuta fără să clipească. Tocmai pentru că nu se temea, pentru că știa că are să se întoarcă și are să bea împreună cu noi. Dar nu toți cei care beau îl pot vedea. Trebuie să ai un talent special pentru a bea și a înțelege lucrurile. Cîți dintre voi ați băut cu Socrate?

N-am făcut niciodată dragoste. Și nici nu voi face. Cum pula mea să mă dedic unei femei atîta vreme cît sunt dedicat trup mși suflet, pe viață, alcoolului. Doar el poate să-mi ofere acele orgasme în care pereții, podeaua, copacii, străzile, oamenii din jur, cerul se transformă în lichide, în nepenthe, în arome din care doar zeii au gustat și și-au săvîrșit sămînța înlăuntru lor. Cum să dăruiești din tine esența și puritatea existenței, cum să împărtășești secretul fericirii tale cu altcineva? Am întîlnit destule femei, unele dintre ele chiar meritau o partidă de sex și-am avut-o. Dar a fost doar sex, doar copulații finalizate cu fascicole liniare de umbre. Am împărtășit experiențe ale trupului și nu ale minții, am degajat căldură și nu iluminare, am primit mîngîieri și nu vindecare. Am întîlnit femei care, ca și mine, beau și beau dar erau departe de orice sursă de adevăr. Femei care-și iroseau frumusețea în pahar, femei care-și consumau trupul în aventuri pe care le credeau de neuitat dar de o importanță atît de mică încît n-ar fi schimbat nici măcar traseul zilnic al unei furnici. Am crăcănat pizde dulci ca o dulceață de trandafiri sau de nuci verzi dar n-am găsit în niciuna savoarea unui milimetru de euforie, ca atunci după ce termini două sticle de Absolut și universul își debracă hainele și te lasă să-i atingi țîțele, vaginul, te lasă să-ți înfigi scula în curul lui și țipă cu plăcerea unui copil care primește halviță. Femeile pe care le-am avut nu le-am dorit niciodată. Le-am posedat așa cum primești o bere, o singură bere amărîtă din partea unui necunoscut care vrea să-și spele păcate iaftine și umflate cu pompa de ego-ul lui amărît. Femeile pe care le-am futut le-am futut ca să-mi descarc acea încordare prezentă uneori în trup și nu te lasă să te concentrezi la lucrurile importante, esențiale. Au fost femei care au stat lîngă mine ani, care au locuit lîngă mine și care atunci cînd au înțeles că scopul și dorința mea vizează sferele înalte ale beției, că inima mea se înroșește doar cînd mă gîndesc la coapsele voluptoase ale realității care capătă chip uman și-o pot poseda în toate fracturile sale, în toate rupturile numai ca să mi-o însușesc asemenea unui hoț de frumusețe, atunci femeile au plecat și nu m-au mai căutat vreodată. Eu n-aș putea iubi o femeie care-și oferă trupul la schimb pentru o fărîmă de iluminare. Dă-mi iluminarea ta femeie și atunci o vei avea pe a mea!

Sunt 23 de grade în apartament, frigiderul funcționează normal și e plin. Eu am două beri în față, o sticlă de votcă și un pahar de vin. Ascult Klaus Schulze, sunt un bărbat încă tînăr, cu o virilitate care v-ar face să roșiți ca vinul din pahar. Trăiesc momentul acesta altfel decît voi v-ați putea imagina vreodată. Universul se curbează și mă atinge pe frunte, fumul expirat din plămînii mei desenează opere de artă în aer. Sunt un sculptor în clipe și oxigenul din camera asta se albăstrește de plăcere cînd formele pe care le fac cu mîinile prind viață și mor în secunda următoare, nu înainte de a-mi lăsa imprimat în memorie secretul existenței lor. Sunetele se rostogolesc spre mine ca niște bile de apă în imponderabilitate și eu le șutez și le distrug nu inainte de a le absorbi zestrea genetică, nu înainte de a le curăța de sublima formă de aryă din care sunt compuse. Cărțile din bibliotecă își flutură paginile prin fața mea și rîndurile negre se rescriu se recompun arătîndu-mi adevărul despre mine și lumea pe care o compun și-o trăiesc cu mintea. Căci eu beau și nimic nu mă poate împiedica să fac asta. Cele două spoturi aprinse – erau patru, dar am păstrat doar două pentru economie – sunt ochii alter-egoului meu din neant care ma privește, mă înțelege și mă iubește. Paharul își dă duhul în gura mea și vinul se izbește de papilele gustative ca valurile unei mări care desenează o faleză infinită. Sunt viu, trăiesc şi experienţa mea de viaţă este această combinaţie de radicali care, în simplitatea ei, îmi revelează absolutul. În fața mea se deschide o fereastră care naște mii de ferestre și mii de universuri pătrund aici, mii de mări cu bizele lor, cu aromele lor își descarcă aici istoria și eu trag în nări toată frumusețea aștrilor de pe cerul acelor mări, de pe coamele acelor faleze în care valurile își sting lămpile lor albe și se întor goale și satisfăcute ca niște fecioare care tocmai și-au lăsat virginitatea în ochii mei. Eu beau și deși nu e un secret în asta, tocmai în asta constă secretul meu.

Au venit. Sunt aici și în următoarea clipă or să intre pe ușă. Sunt toți. Amos, care e un tip venit din viitor și rămas aici pentru că și-a descoperit vocația, la fel și Jacob, care este dintr-un univers paralel. Luca, ajuns în vremea noastră printr-un șir destul de lung de reîncarnări, Gaspar, care face bani din marketing și publicitate și care uneori ne spune că e fantoma propriului său trup, și Marya, care are doar 15 ani dar și-o trage cu toți și e fericită să bea cu noi, deși părinții ei știu că doar și-o trage. În fruntea mesei sunt eu, Nathaniel, cel care împarte darul său cu singurii lui prieteni. Fără a trăda secretul său, deși nici nu e nevoie, pentru că și eu au același dar. Și ei beau, și ei există. De aproape doi ani ne întîlnim și bem și ne păstrăm intacte secretele noastre, ni le păzim deși știm că nu e nevoie. Pînă la urmă fiecare variantă a secretului nu e decît un mod personal de a asimila, de a înțelege că secretul pînă la urmă este unul singur și toți ne hrănim din el. Dar există o onoare și-o demnitate și chiar dacă e mai mult ca sigur că ceilalți îți cunosc secretul, măcar nu-l știu din gura ta. Rămîne doar să-l bănuiască, să și-l imagineze și va fi un dezastru pentru cel care se înșeală. Pentru că nu există decît o singură pedeapsă pentru asta și asta însemamnă să nu mai ai niciodată acces la propriul tău secret. Toți cei de față știu asta și toți respectă acest cod firesc al tăcerii pentru că nici unul dintre noi nu vrea să-și piardă definitiv unicul lucru care ne ține în viață: adevărul despre sine. Cine pierde acest dar celest este condamnat definitiv la uitare. Cine ar vrea să fie surghiunit pentru totdeauna în uitare? Nimeni, nici măcar voi, dar voi sunteți încă prea departe de propriul vostru adevăr.

Amos

Amos a fost primul pe care l-am cunoscut. La intrarea într-un bar, căutîndu-se de țigări. N-ai o țigară, îmi zice. Eu mi le-am pierdut pe-ale mele. Îi întind pachetul, extrage cu un gest cam școlăresc una, o aprinde ca un nefumător, trage un fum adînc în piept, încercînd să fure din el maximum de satisfacție, se îneacă, tușește de cîteva ori, scuipă apoi trage din nou. De data asta îi iese. Îmi mulțumește și dă să intre dar se întoarce spre mine ca și cum uitase ceva. Nu-mi mulțumește ci pur și simplu zice hai să bem ceva. Fac cinste. Normal că nu refuz așa ceva, băutura nu se refuză niciodată, mai ales dacă e într-un bar. Am băut eu și de la greci și n-am pățit nimic, așa că e cît se poate de clar. Nu băutura mă va omorî. Poate doar lipsa ei.

Amos, zice el și-mi întinde mîna. Are o strîngere fermă, nobilă. Îmi place. Palma nici prea caldă, nici prea rece. O atingere deloc umedă, însă nici uscată. O frîntură de sănătate. Și în ochii lui, pentru că m-a privit direct și indecent, fără nici o rușine, jucau luminițele unui carusel. Îmi place genul ăsta de om, m-am gîndit eu și am uitat aproape imediat stîngăcia cu care își aprinsese țigara. Uneori oamenilor le ia puțin timp pînă să se simtă confortabil, în largul lor, în prezența mea. Nu că aș fi o apariție intimidantă. Dar pe chipul meu plutește acea nepăsare care lasă de înțeles că nu fac lucruri deosebite decît pentru oamenii care îmi plac. Și mie de obicei nu-mi plac oamenii, cum nu-mi plac nici poveștile lor obosite sau lamentările lor cretine. Nu-mi plac oamenii fiindcă oamenii sunt pe o treaptă mai jos a evoluției. Cum spunea Nietzsche, așa cum maimuța este pentru om, tot așa este și omul pentru supraom. Eu nu sunt supraom, dar nu sunt nici un om obișnuit. Pentru că eu beau și am o conștiință superioară. Oamenii se amăgesc, oamenii se iluzionează, își fac speranțe, chiar și atunci cînd beau. Pentru că nu știu ce înseamnă să bei. Eu nu cred în nimic. Eu doar beau și asta îmi consumă orice frîntură de speranță. De fapt e chiar rușinos să speri, să aștepți lucruri care și dacă au să vină nu te vor ajuta cu nimic. Pentru că ceea ce e de așteptat se întîmplă în noi deja și oamenii nu știu asta. Oamenii nu beau ca să vadă ce se întîmplă în ei. Beau ca să se ascundă, beau ca să vadă ce se va întîmpla cu ei. Un căcat, aia se va întîmpla. Vor muri ignoranți și ignorați fără să știe nimic despre ei și despre puterile pe care le au. Ca niște păsări care n-au zburat niciodată pentru că n-au știut la ce le folosesc aripile. Nathaniel, îi răspund lui Amos. Sau Nat, că e mai scurt.

După ce ne-am amețit la bar, Amos a decis că trebuie să mergem mai departe. Am ieșit și am căutat un magazin de băuturi de unde a cumpărat două sticle de Jack. Ține, mi-a întins mie una, asta e pentru tine. Ai ocazia să te plimbi cu mine pe străzi pînă le golim sau poți alege să o bei singur unde te taie capul. Mergem undeva anume sau doar bîntuim aiurea pe străzi. Aiurea pe străzi. Atunci vin, m-am decis eu și-am apucat-o de gît și-am desfăcut-o chiar acolo în magazin, bînd sub ochii bulbucați ai vînzătorului. N-aveți voie să beți aici, a strigat el. Stai liniștit, în căcatul tău împuțit n-aș bea nici dacă m-ai plăti cash. Mergem să bem acolo unde-a înțărcat mă-ta, l-am repezit eu și-am plecat înainte să-i aud înjurăturile. Oricum nu-mi păsa, cuvintele oamenilor nu mă ating. Se izbesc de mine ca păsările de geamurile zgîrie-norilor, în care se reflectă cerul, și apoi cad amețite și se prăbușesc pe trotuare. Mute pentru totdeauna.

Amos a deschis și el sticla lui și mi-a făcut un semn cu ochiul. Să trăim amice, orașul acesta a murit de mult. Pînă și cîinii sunt mai vii decît acest neam de zombați care ne înconjoară. Așa e, îi dau eu dreptate și pășesc agale pe dalele care ne poartă spre centrul vechi. Ne dăm seama de asta și dintr-o dată îi zic că mie nu-mi place aglomerația. Prea multă stupiditate pe metrul pătrat. E de acord cu mine și zice hai într-un parc. La ora asta numai noi și homleșii. Numai noi și gardienii publici care vor saliva la sticlele noastre și vor încerca să ni le confiște. Am chef de scandal zic eu, hai să mergem să le tragem una. Hai!

Pe la 6 dimineața, cu sticlele aproape goale, cu pumnii înroșiți în moacele a doi idioți care chiar credeau că ne pot convinge să le dăm comorile noastre, stăteam pe o bancă la adăpostul unui castan cu crengile plecate pînă aproape de pămînt. Ca doi îndrăgostiți sau ca doi bețivi care s-au recunoscut din priviri într-o metropolă locuită de orbi. Ca doi dulăi bătrîni care au ajuns suficient de înțelepți încît să nu se mai bată pentru pișatul pe același pom și acceptă orice dintr-o mîndrie superioară. Amos pare cu vreo cinci, șase ani mai bătrîn decît mine, arată pe undeva pe la 43-44 de ani. Are trăsături nordice, chiar dacă nu e blond, însă are tenul deschis la culoare și părul șaten cu reflexe roșiatice. În schimb ochii lui sunt de o nuanță pe care n-am mai văzut-o la nimenea. Un verde ca al fînului proaspăt cosit, îți vine să te întinzi în ei și să privești firele de înaltă tensiune cum se pierd în depărtare. Pare plin de bani, poartă țoale scumpe și are un ceas care face pe puțin cîteva mii de parai.

Aș vrea să-ți spun ceva, zice el la un moment dat, dar mie teamă că n-ai să mă crezi. Ai vreun motiv să mă minți, zic eu. Deloc, ce interes aș avea? Ce avantaj subtil aș putea avea? Poate unul tactic, îi răspund. Poate încerci efectiv să mă cîștigi, să mă extragi ca pe-un as de rezervă pentru chinta ta royală. Pula mea, știu eu ce interese meschine sau superioare se ascund în spatele ochilor ăia? Nu, nu vreau nimic de la tine. Nici măcar să mă crezi, dacă ți se pare prea tras de păr. Dar de acolo de unde vin eu am văzut momentul acesta de acum. Am văzut și am auzit această discuție de aici și știu că o să mă crezi. Nu acum, poate, gîndurile nu le pot citi, dar știu că într-un final vei accepta spusele mele și valoarea lor de adevăr. Bă nene, nu mă lua cu d-astea ca în cărți. Sunt un tip normal, nu-i nevoie să faci pe deșteptul. Mai bine zii ce ai de zis. Ok, Nat, eu am văzut discuția asta peste 109 de ani în viitor. Înțelegi ce zic? Eu de acolo vin, din viitor, dintr-un viitor care pînă și mie mi se pare imposibil așa cum este. Un viitor în care omenirea pare că și-a ratat scopul și oamenii au ajuns să-și trădeze propriile scopuri. Un viitor în care nimic nu mai e permis, nici cel mai mic viciu. Un viitor în care fiecare este obligat să fie fericit și unde nefericiții sunt trimiși într-un fel de închisoare pentru a fi reeducați, pentru a învăța să fie fericiți. Și unde cei care nu se adaptează sunt purificați. Hai mă lași, zic eu. Și cum ai ajuns aici? Pe tobogan sau cu tiribomba? Sau ai folosit vreun tunel secret. Nat, e important să mă crezi. Vezi tu, noi doi vom face ca viitorul din care vin eu să nu mai fie posibil. Noi doi trebuie să mișcăm acele pîrghii prin care dezastrul care va cuprinde planeta peste 40-50 de ani să nu se mai întîmple. Am ajuns aici prin intermediul unui jurnal. Jurnalul lui Philip K Dick. Ahahaha, una mai gogonată ca asta n-am auzit. Te-ai îmbătat man? Mergem la o cafea? De fapt nu sunt încă beat, Nat. Hai să mai luăm ceva de clătit gura și după aia îți zic în amănunt povestea vieții mele. Oo, ce palpitant. Hai, bagă!

Închisoarea lui Amos

M-am întors în timp pentru că îmi place alcoolul. Dintotdeauna mi-a plăcut. Am crezut ca dacă o să beau o să fiu fericit și o să uit că acolo, în 2131 totul e un căcat. Am venit aici pentru alcool și cîțiva ani m-am bucurat de el. De fapt din cauza lui am și fost condamnat la reeducare, am fost trimis să mă convertesc la fericirea obligatorie într-o instituție numită acolo, în timpul meu, Închisoarea fericirii. Sunt de mai bine de patru ani în timpul acesta și nici nu știi cît sunt de fericit.  Am băut cît pentru o mie de vieți în timpul meu și încă nu mi-a ajuns. Sunt vremuri decadente, sunt momente în care simt că am puterea să fac totul praf. Mai ales cînd mă îmbăt. Dar mi-am dat seama că asta nu e totul. Cu puțină inteligență și cu niște bani aș putea să fac praf toată lumea din care vin eu. Numai că nu vreau asta. Nu vreau să mai beau doar pentru mine, pentru mulțumirea mea. Eu știu că sunt cel mai important dintre toți însă și că nu-s dator cu nimic nimănui. Știu că nimănui nu-i pasă cu adevărat de mine și că inclusiv atunci cînd vor să te-ajute oamenii se ajută mai întîi pe ei. Și chiar dacă n-am obligații și sunt egoist la fel ca toată lumea tot aș vrea însă să-i ajut și pe cei de acasă. Au și ei dreptul să se bucure de viața lor. Au dreptul să se trezească sau să fie mahmuri toată viața. Au dreptul să aleagă între binele propriu sau binele comun. Nu vreau decît să le ofer posibilitatea, libertatea de a alege, fiindcă în lumea de acolo omul și-a pierdut acest drept și altcineva hotărăște în locul tău. D-aia am venit aici și d-aia mi-am dat seama că trebuie să fac ceva. Nu mare lucru, nu să dărîm morile de vînt. Vreau doar să schimb puțin pe aici, puțin pe acolo, astfel încît oamenii să nu mai ajungă să dea importanță fericirilor surogat. Nu o casă, nu o nevastă, nu o mașină de fițe te face fericit. Nu o vacanță exotică, nu o croazieră, nu un purcoi de bani sunt scopurile de urmat într-o viață.

Interesant, zic. Deci tu vrei să faci pe salvatorul omenirii. Te-ai întors în timp ca să bei și acum nu-ți mai ajunge băutura. Acum vrei să fii Superman, Batman, pula mea. Poate ar trebui să le tai mai puțin gogonate, parcă nu-ți șade așa bine în postura de Pinocchio. Mai bine ai lăsa de o parte glumele nesărate și m-ai asculta mai departe, îmi zice Amos. E o poveste deosebită, nu neapărat pentru că e povestea mea, dar s-ar putea să găsești lucruri mult mai interesante decît la Discovery. Cum zici tu man, tu dai băutura, eu te ascult. Și beau. Sau beau și te ascult. dar tot nu înțeleg cum de-ai ajuns tu prin părțile noastre dacă zici că vii de acolo de unde zici că vii. Nat, o să afli cît de curînd cum am ajuns eu aici. Pînă la urmă lumea asta a ta e și lumea mea acum, pentru că că mai am posibilitatea să mă întorc. Și să-ți mai zic una bună. Ai auzit sau ai citit ceva de Philip K. Dick? Normal că da, ce crezi că-s vreun prost?, zic eu. Am citit Omul din Castelul Înalt, am citit Visează Androizii Oi Electrice, am citit Timpul Dezarticulat, am citit… Lasă, lasă, e bine, e ok. Ei bine, ține-te, eu am fost coleg în Închisoare cu tipul ăsta. El a evadat primul și a venit înaintea mea aici. L-am cunoscut în viitor, mă-nțelegi? Hai că m-ai omorît!, zic eu. Puiule, dar tipul ăsta nu s-a născut prin o mie nouă sute toamna? Nu e american? A scris niște cărți, ce căcat îmi spui acum? Îți spun că era un tip uns cu toate alifiile. Sunt sigur că a știut cum să-și ascundă, cum să-și falsifice toate chestiile, de la numărul de asigurare socială pînă la diplome și tot așa. Nu uita că noi venim din viitor. Să vii într-o lume înapoiata, scuză-mă, nu e greu pentru noi să ștergem toate urmele și să ne creăm un CV și-o biografie de moare calul. Mi se pare că te-ai prăjit rău. Și nici măcar n-ai fumat iarbă. Ai luat ceva pe ascuns? Hai, las-o baltă Nat. Poate că nu e cazul să-ți povestesc acum, deja îmi pare că te-ai luat. Cine mă, eu? Eu? Uite cine vorbește, extraterestrul pulii, unul care-mi vinde gogoși că vine dintr-o închisoare din viitor unde a fost coleg de celulă cu unul dintre autorii mei preferați. Las-o că pute! Dar hai, mai bine spune mai departe, deja chiar sunt curios cum se leagă toate astea. Și vreau să știu dacă de acolo din viitor m-ai văzut vreodată cum îmi fac laba sau cum i-o trag lu stră-stră-străbunicăta!

Nat, ai niște glume de tot rahatul. Uite cum stă treaba. Ascultă și lasă intervențiile lipsite de haz să putrezească pe limbă-ți. Deci. Cînd m-au luat, nici eu nu știam prea bine ce-i cu fericirea obligatorie. Era un concept nou, mai vorbea lumea, însă nimeni nu știa nimic clar. Nu se spunea în buletinele de știri, nu primeai prospecte acasă, nu te chemau la seminarii despre așa ceva. Erau numai niște zvonuri despre fericirea obligatorie, lumea povestea tot felul de istorii și deja se crease un folclor care circula și se înmulțea an de an, mai ales de cînd apăruseră instituțiile.  Se șușotea că mai mulți fuseseră luați însă nimeni nu știa prea multe și oricum nimănu-i nu-i păsa. Oamenii preferau să-și vadă de ale lor decît să-și bata capul cu alții. Nu întîlnisem pe nimeni de încredere și nici nu aveam vreo sursă care să prezinte garanții. De fapt nimeni nu știa ce se întîmplă și chiar dacă se întîmpla să întîlnești pe cîte unul care să-ți spună ceva, n-aveai de unde să știi cît e adevăr și cît sunt imaginația bolnavă a vreunuia căruia îi place să lanseze zvonuri. Singura mea certitudine a fost cînd eu însumi am fost luat și trimis acolo. Pînă atunci nu aflasem decît că sunt oameni ca și mine care nu s-au adaptat normelor impuse și ăia au fost duși în instituțiile alea de reeducare. Și din cîte se mai spunea, nimeni nu se mai întorsese de acolo. Ca să înțelegi mai bine, închipuieți că ăștia ca mine sunt un fel de rebuturi pe care societatea le retrage de pe piață, niște mere stricate scoase din ladă ca să nu le strice pe celelalte.  cred că le repară, alții vin cu tot felul de alte scenarii. Dar nu se știe, adică eu nu știam și nici nu cunoscusem pe nimeni care să știe exact.

Nici Jim nu știa. Pe Jim l-am cunoscut în duba care ne ducea la Închisoare și părea că se pișă pe el de frică. Avea pînă-n 30 de ani, era înalt, subțirel, cu dred-uri și un început de barbă care vorbește despre neglijență sau nepăsare însă nu e chiar așa. Îl luaseră  prentru droguri, era drogangiu, mic traficant și umblacu gagici multe și duse. La vremea aia, deși e impropriu spus pentru lucrurile astea ar urma de fapt să se întîmple, eu aveam 36 de ani de nefericire. Din cauza asta asta am fost ales. De fapt n-aș putea spune că am fost ales, eu eram condamnatul perfect. Într-un fel înțelegeam eu fericirea dar vezi, ei n-o gîndeau la fel ca mine. În felul meu eram cel mai mulțumit om de pe planetă, fericit tocmai pentru că eram nefericit. Îmi făceam de cap și dap peste tot felul de belele, la fel ca Jim, dar nouă nu ne păsa de asta. treceam peste ele, mergeam mai departe. Numai că tipii ăia din comisia de evaluare aveau cu totul altă părere. Într-un fel și în mod paradoxal nici măcar eu nu-i pot contrazice pe deplin. Adică am încercat, am adus cele mai puternice argumente de care dispuneam însă în fața probelor toată pledoaria mea era extrem de șubredă. Născut la țară, din părinți obișnuiți, fără o situație financiară bună, cu posibilități reduse de a crește într-un mediu care să permită o educație solidă, atentă. Cu o evoluție bună, ascendentă pînă la finalizarea studiilor liceale, marcată în special de ambiția de acumulare a cunoștințelor, pentru că în rest era destul de dificil. Nici Jim nu era cu mult diferit față de mine. Crescuse pe stradă, se educase pe stradă, provenea dintr-o familie dezorganizată și toate alea. Probabil că te întrebi de ce povestesc atît de mult despre el. Pentru că tot timpul cît am stat în Închisoare el a fost oglinda mea. În el am văzut cum evoluam.

Pe scurt, ne-au recrutat din cauza vieții noastre dezlînate și lipsite de viitor. Pentru că așa-i spune, recrutare, nu condamnare, cu toate că nu prea-ți vine să crezi asta atîta vreme cît totul se desfășoară ca la tribunal, în fața unora care par că-s jurați dar le spune comisie de evaluare. Niște fețe insipide care îți pun viața în balanță și cred despre tine că ești un paria, un atentat la societate, un virus pentru cei din jur. Pac, dau cu ciocanul ăla de lemn și pac, te trezești dus să primești fericire pe pîine. De fapt nu primești nimic, ești învățat să ți-o pui singur, să ți-o faci singur, ca un puțoi care e învățat să-și procure singur satisfacția. Te duci să înveți din codul bunelor maniere ale fericirii, ce trebuie să faci, după regulile lor, ca să atingi o viață mulțumitoare și împlinită. Cum să-ți vinzi inteligența sau forța fizică în schimbul unor avantaje pe care nu le dorești, cum să-ți vinzi viața pe niște credite de care nu ai nevoie, asta pentru că nu vrei să cumperi nimic, însă ei cred că ai nevoie de casă, de nevastă, de copii, de cățel sau iguană, de vacanță în Hawai sau Thailanda, de programe teve sau de diverse gadgeturi inutile. Ei cred că trebuie să te trezești dimineața să mănînci cereale și nu bacon, să bei suc de portocale și nu bere, să mergi la serviciu și nu în bar, să te întorci seara și să-ți fuți nevasta și nu o curvă nenorocită agățată într-o cîrciumă obosită. Ei cred că un stil de viață sănătos și ecologic este menirea ta, fericirea ta și tot ce vrei tu de fapt este o erezie. Și nu poți să-i păcălești, nu poți să înșeli regulile. Pentru că au o putere de coerciție infinită, și, cel mai important lucru, dacă nu te prezinți de bună voie la reeducare, ești considerat în afara legii și vînat de Miliție ca atare.

În lumea din care vin nimeni n-are voie să dea greș. Există o singură cale către fericire încît tu cu siguranță ieși în evidență dacă apuci alta. Eu am mizat pe alcool. Eu am dat greș din cauza alcoolului. Pentru că îmi plăcea să beau pentru că satisfacțiile mele, neuronii mei, se simțeau ca acasă îmbibați în etilic. Eeee, aici parcă mai vii de-acasă, zic, aici deja aproape că-mi vine să plîng. Ești de-al meu la faza asta, continui, și-i dau un ghiont în umăr. Știam eu că o să spui asta, dar acum taci și ascultă mai departe. Și mai dă-mi o țigară că iar am rămas fără. Îi dau, ce pula să fac?! Ce tre să știi despre mine e că locuiam de jumătate de viațăani în Metropolis, cel mai mare oraș de pe planetă la momentul ăla. Nu mă născusem acolo, dar cînd împlinești 18, ai dreptul să te duci într-un oraș mare să-ți continui studiile și să-ți faci un viitor. Eu am trișat. M-am înscris la cursurile unei universități dar m-am apucat serios de băut. Nu făceam nimic altceva decît să-mi ofer diferite prilejuri să beau. Dacă am muncit, am făcut-o ca să am suficienți bani să beau. Dacă am cerșit, tot pentru băutură am făcut-o. Dacă m-am împrumutat a fost ori pentru consum, ori pentru restituirea datoriilor acumulate în urma bețiilor prelungite. Și chiar dacă uneori am băut mai puțin, am făcut-o pentru ca după aceea să pot să beau pînă cădeam lat. Nu cred să fi avut prea multe limite în ce privește dorința de a petrece timp cu diverși cunoscuți sau străini, ciocnind cu ei pahar după pahar, sticlă după sticlă, uneori cîte două, trei zile la rînd pînă să ajung în patul meu. În week-end sau cînd nu lucram, chefurile se țineau lanț de parcă era zilnic ziua mea.

Cred că am intrat în atenția lor imediat ce am renunțat la studii după primii doi ani la o facultate cu profil economic. Nu că aș fi fost un prost, dar nu-mi permiteam să irosesc o grămadă de timp cu învățatul cînd era atîta băutură afară. Am picat teste peste teste și după mai multe reexaminări au considerat că nu sunt capabil să finalizez acele cursuri. Nu aveam voință, nu acordam seriozitate procesului de învățare și mai și arătam ca un boschetar care doarme prin parcuri. Nu că nu era adevărat, însă aveam și cîteva note mari la niște materii la care mă mai pricepeam. Marketing, de exemplu. Dar nu le păsa, atîta vreme cît numărul absențelor mele era mai mare decît cel al prezențelor la cursuri. Mai au trimis o comisie la părinții mei, care cheltuiseră o avere ca să-mi plătească studiile. După discuția cu ei, mi-am dat seama că trebuie să-mi schimb nițel comportamentul. Săracii, ei se chinuiau ca eu să-mi fac un viitor și eu pur și simplu le aruncam banii pe fereastră. De fapt pe băutură. Am hotărît că nu trebuie să abandonez școala, că trebuie să-mi schimb atitudinea. Nu și obiceiurile. Timp de vreo șase ani am tot frecventat diverse cursuri pe la diferite facultăți, încercînd să arăt evaluatorilor că sunt perspective de reabilitare și că sunt capabil să-mi construiesc un viitor. În același timp m-am și angajat, oferind încă un motiv în plus comisiei de a mă lăsa o vreme în pace, de fapt oferindu-mi, între timp, confortul necesar și liniștea de a putea bea în voie, fără teama de a fi acuzat direct de nepăsare, egoism, ambiție sau de lipsa de maturitate a unui om care vrea să realizeze ceva în viață. Cum s-ar spune, m-am ascuns, și e perfect adevărat, vreme de zece ani am fost un fugar, un alergător din calea răspunderilor pe care trebuie să le aibă un cetățean.

Dar ca orice profeție care se împlinește, alcoolul mi-a adus un eșec plenar. Mi-a alungat toate șansele de a fi un cetățean onest al unei țări care așteaptă să fie servită. Care are niște conducători care vor să beneficieze de pe urma rezultatelor tale. Care are investitori care vor să se îmbogățească de pe urma muncii tale. Care are femei care vor să se bronzeze și să bea în cluburi de fițe din portofelul unor îmbogățiți de pe urma efortului tău. Am eșuat? Ei spun că da. Am eșuat în carieră, în dragoste, în împlinirea spirituală. N-am reușit să-mi întemeiez o familie, să-mi cumpăr o casă, să am măcar o relație constantă și nici măcar una de lungă durată. Păream un soi de parazit, așa-mi spunea majoritatea femeilor cu care mă culcam și trăgeam nădejdea să păstrez o legătură care să nu se risipească în două-trei săptămîni, cum se întîmpla în cele mai multe cazuri. Eram sfătuit să fac lucruri constructive pentru mine, să mă las de băutură și să încerc să-mi găsesc un rost al meu, care-ar fi fost el, numai să nu mai continui cu anturaje și beții fiindcă nu mi se prevedea deloc un viitor strălucit. Și-au avut dreptate femeile alea, uite cum fără să fie nevoie să-mi dau silința, a dat fericirea peste mine.  Iar împărțitorii de fericire spun despre mine că-s un individ care nu reușește să renunțe la viciu, fără nici o responsabilitate clară dar și incapabil să-și asume vreuna. Un terminat.  În același timp societatea pedepsește astfel de oameni, fiindcă este clar că aceste creaturi sunt incompatibile cu traiul alături de ceilalți; dacă nu reușesc să-și dorească și să-și ofere singure binele, este evident că nu vor fi în stare să-l obțină pe-al altora. Mai mult, ei chiar contribuie în mod negativ la realizarea scopurilor altora, atîrnînd de ei ca o greutate, oferind un exemplu rău sau chiar împiedicîndu-i pe alții în mod direct în drumul către propriul succes în momentul în care au o influență puternică asupra lor sau recurg la ilegalități direct condamnabile, cum sunt furtul, șantajul, violența sau chiar crima. Pentru că acești indivizi în tagma cărora tocmai am fost și eu recent catalogat sunt sursa principală de proveniență a delicvenților, a hoților și a ucigașilor. Iar Statul nu dorește mai mult decît să ofere tuturor șanse egale, dorește ca fiecare dintre copiii săi să aibă acces la fericire. Iar cei ca mine care dovedesc în mod repetat că nu știu sau refuză să și-o procure, trebuie să fie ajutați să o obțină. În mod direct, nemijlocit, fără crîcneli, în închisorile fericirii.

Pentru mine fericirea forțată a început într-o zi de toamnă caldă, în care un vînticel destul de susținut îmi rostogolea amintirile asemenea unor bulgări de arbuști ghimpați. Căutam să nu mă gîndesc la nimic, încercam să vorbesc anapoda cu Jim, despre care ți-am spus că fusese trimis spre fericizare în același van cu mine, însă nu reușeam să mă feresc și o usturime continuă îmi făcea creierii să urle atît de groaznic încît îi simțeam în tot corpul. Jim tremura destul de vizibil, dar mă îndoiam că e numai teama, sigur era efectul compus cu lipsa drogului. Îi era frică și credea că n-o să mai scăpăm vreodată de acolo, tot spunea că auzise el că nimeni, dar nimeni, nu se mai întorsese vreodată. Și mie îmi era teamă. Îmi era teamă că nu voi mai bea niciodată și lucrul ăsta mi se părea cu adevărat dureros. După ce am trecut de porți, ne-am trezit la marginea unui oraș înconjurat de un zid. Nu-mi dădeam seama cît era de mare, însă vedeam oasele gălbui ale zidului pierzîndu-se în zare, atît de departe că nu mai puteam să văd unde se întorc să înconjoare acea localitate ascunsă în interior. Înainte să intrăm în oraș am mai traversat niște porți și-am văzut un al doilea perimetru, un gard metalic, de maxim trei metri, care avea din loc în loc cîte-o gheretă pentru gardieni. Jim nu prea știa dacă să tremure sau să se bucure, adevărul e că în momentul în care văzusem pereții uriași din exterior îmi închipuiam o fortăreață (și aici chiar aveam dreptate), dar mă așteptam să semene mai degrabă cu o închisoare normală. Adică potrivit zvonurilor, toți nefericiții mergeau să-și primească porția și în categoria celor nefericiți intrau și cei cu adevărat răi. Eu și Jim nu ne făceam vinovați de altă crimă în afara lipsei de dorință sau a nereușitei în căutarea și obținerea minimului de fericire prevăzut pe cap de locuitor. Și nu mi se părea corect să fim tratați chiar atît de egal.

Ne-au preluat niște gardieni înarmați, care zîmbeau ca niște poponari infecți. Aveau niște fețe de porci satisfăcuți și mă întrebam ce mama dracului se bucură atît de necazul altuia. De fapt asta era problema, cu în acest loc nu se mai punea problema vreunei amărăciuni, a suferinței în general, aici fusesem aduși să cuprindem împlinirea cu brațele întinse. Am intrat într-o clădire mare, albă dar care avea niște reflexe albăstrii, de parcă scăpase cineva niște piatră vînătă în var. Mirosea a proaspăt, eram sigur că fusese renovată de curînd. După arhitectură, semăna a de secție de miliție care face dragoste cu un palat, adică era masivă, cu ferestre mici și cu o terasă mare cu margini crenelate. Ne-au băgat într-o cameră la capătul a două coridoare interminabile, populate cu tot soiul de funcționari, milițieni și secretare care plimbau hîrtii. N-am văzut nici urmă de criminali fioroși, dar fără am mai văzut un individ însoțit de gardieni, îmbrăcat într-un soi de salopetă portocalie și care părea că are mîinile încătușate și lipite de corp, dar n-am putut observa prea bine, mai ales că nu i se vedeau palmele; observasem că atunci cînd porți cătușe ai tendința să strîngi pumnul, tipul ăsta avea mîinile în buzunare.

Din cîte am înțeles, intram într-un fel de carantină, două săptămîni, în care se fac teste de aptitudini, se predau regulile de conduită, se fac vizitele medicale și se pregătește un dosar ce odată analizat, ne va trimite pe fiecare în spațiul destinat unde fericirea coboară din cer, răsare din pămînt sau se scurge din pereți. Habar n-aveam cît de în serios iau unii oameni chestia asta cu fericirea, cu dreptul de a o avea și cîtă abnegație depun ca să o ofere tuturor, indiferent de sex, culoarea pielii, religie sau pur și simplu opțiune. Pentru că aici nu se mai ținea cont nici de inteligență, nici de fizic, nici măcar de vise. În locul acesta căruia afară i se spunea închisoarea fericirii dar înăuntru se numea Orașul Zîmbetului, sau Smiley, cum mai era alintat și se permitea, altfel orice abatere era pedepsită, aici nimeni nu era mai puțin egal decît altul. Aici toată lumea are obligația de a fi mulțumită, de a-și atinge nivelul maxim de împlinire, aici oricine trebuie să fie fericit, fie că lucrează aici de bună voie sau a fost adus pentru a uita să fie trist.

În prima săptămînă am stat într-o aripă a clădirii, care semăna mai degrabă a spital decît a sediu de Miliție. O latură care împreună cu o altă latură și partea principală a clădirii făceau un triunghi amoros care închidea în el o grădină destul de îngrijită, cu o mulțime de parcuri decorative și prin care circula o grămadă de lume. Vedeam fețe de doctori, de profesori, de studenți, de responsabili cu menajarea și curățenia, milițieni grași și milițieni slabi, gardieni în uniforme apretate de un căcăniu ireproșabil, și, cel mai important, alți aspiranți la fericire; din nefericire pentru noi, nici un recidivist care să ne pună mai clar în temă cu ce avem de-a face. Jim rămăsese în continuare tovarășul meu de nădejde, nu ne despărțiseră pînă acum și părea că pe moment nu au nici o intenție. Dar dăduserăm o mulțime de teste și fusesem analizați pînă la firul de păr, ceea ce-mi spunea că șansele de a rămîne împreună și după ce termină cu noi nu vor fi pe măsura așteptărilor noastre.

Am aflat destul de repede că locul în care ne aflăm se numește Smiley. Nu se știe cine-i dăduse acest nume, însă în Smiley zîmbetul este obligatoriu și acest zîmbet trebuie să fie deplin și sincer, un rezultat al unei ascensiuni spre împlinire de care n-am fost în stare în viața anterioară. Smiley este șansa care ni se oferă pentru a accede către acel nivel de plenitudine spirituală pe care oamenii l-au denumit în mod generic și destul de echivoc, fericire. Aici vom avea ocazia de a ne face noi prieteni, de a ne reîmprospăta studiile, de a ne găsi noi slujbe, de a ne întemeia familii și a face copii. Totul după o regulă simplă și anume urmărind un singur țel, un scop foarte precis care nu este altul decît realizarea noastră ca persoane. Aici urma să învățăm încă o dată lucrurile importante care ne definesc, să ne regăsim valorile, bucuria, să ne cizelăm temperamentul, să ne adjustăm criteriilor cunoașterii, să învățăm să ne stăpînim satisfacțiile, viciile, poftele, să ne delectăm în compania simplității, să iubim oamenii pentru calitățile lor, pentru lucrurile frumoase pe care le fac, să ne aducem aminte doar lucrurile care ne bucură, să evităm orice ar putea avea înțeles, conotație, direcție, substrat negativ, să înlocuim tristețile trecute cu o nouă stare de relaxare a minții care la un moment dat se va transforma singură în mulțumire, în fericirea așa cum este cunoscută ea de cînd omenirea.

Simțeam nevoia să-l întrerup din povestit. Nu știu cît elucubra sau cît era de deranjat la cap, nu știu de unde atîta vervă și lux de amănunte în scornelile lui, dar cert e că n-aveam chef să-l ascult pînă la capăt. Mi-am aprins o țigară și i-am zis scurt, ca și cum nici n-aș fi dat atenție fantasmagoriilor lui. Hai să mergem la curve. De data asta plătesc eu. Îmi povestești restul altă dată. Fii pe pace, chiar mi-ai stîrnit curiozitatea, dar am nevoie să rumeg un timp ce mi-ai spus. Nu că nu te cred, dar mă întreb de ce-aș face-o. Și ce pula mea are sens să-mi povestești mie viața ta. Nici măcar nu ne cunoaștem, sunt doar un străin lîngă care te-ai matolit. Ce-a fost a fost, cred că e mai important ce facem de acum înainte. Așa că hai la curve. Nu mi-a vorbit imediat dar citeam în ochii lui de culoarea algelor uscate de soare că nu prea-i convine faptul că l-am întrerupt. A tras o duşcă, s-a şters cu dosul palmei la gură apoi mi-a zis ok, hai să dăm o muie. Dar să mă duci la niște pizde beton că nu mi se scoală la toate ștoarfele. Știam că suferă, știam că în sinea lui crede că și-a pierdut timpul de pomană cu mine și mi-a zis lucruri pe care probabil încercase să le mai spună cu același succes și altora. Îl dezamăgisem, picasem testul. Mi se rupea. Mă amețisem suficient de tare încît chiar nu-mi mai păsa de cît de deranjat e. Pînă la urmă în viața asta e vorba despre mine și nu despre el și poveștile sau visele lui idioate. Eu aveam chef să-mi împrăștii sămînța în laringele unei proaste, să mă piș pe niște bani și apoi să mă retrag la coteț, să dorm un somn cît ziua de lungă și apoi să o iau de la capăt. Era problema lui dacă îi convenea sau nu ce îmi doresc eu de la viață, în momentul acela.  M-am ridicat clătinîndu-mă de pe bancă. Îmi amorțiseră oasele și-n pula mea, parcă mă durea și spatele. Dar simțeam o gîdilitură în vintre și o fierbințeală sub piele și era clar că nu mă mai dădea nimic înapoi. Aveam să fac o partidă de zile mari, deja mă gîndeam ce distracție o să fie cînd o să-i privesc fața congestionată a muistei, ochii bulbucați, vocea dogită protestînd că o dor fălcile și că de ce nu-mi dau drumul mai repede. Pentru că așa am io chef, tîrfă, așa am io chef!

Luca

Pe Amos nu l-am mai văzut o vreme după aia. Știam că s-a supărat și în plus nici măcar la final nu i-am dat și nici nu i-am cerut un număr de telefon. Și nici o întîlnire n-am stabilit. L-am lăsat în voia sorții ca pe un cățel pe care-l ademenești, îl mîngîi, apoi pleci cînd îi e lumea mai dragă. Și dacă încearcă să se ia după tine eventual îi și fuți una. Știam că-l jignisem arătîndu-i că numi pasă nici de el nici de ce are de spus, dar pînă la urmă îl aruncasem hazardului. Așa e corect. Dacă ne mai întîlnim înseamnă că destinele noastre au ceva în comun, înseamnă că universul ne-a pregătit ceva. Dacă nu, atunci e clar că fiecare trebuie să-și ducă singur greutatea în spate. Cîți oameni a întîlnit Sisif în urcușul lui? Nici măcar unul. Asta înseamnă ceva. Că uneori problemele noastre sunt doar ale noastre și nu e nevoie de nimeni care să ne ajute să le putem duce.  Și pînă să-l întîlnesc din nou pe Amos, l-am cunoscut însă pe Luca. Un alt tîmpit, cu o altă poveste. Luca, un tip finuț și ferchezuit ca un poponar, cu părul lung și subțirel la trup, genul ala pe care îl adoră femeile. Tocmai îi cumpărasem o băutură unei gagici într-un bar și îmi făceam planuri să nu mai ajung pe la pești, cînd apare Luca, se freacă de cîteva ori pe lîngă ea și femeia proastă, răspunde pozitiv farmecelor lui. Ca și cum eu eram doar tipul care o ține de vorbă și-i cumpără băutură pînă apara făt-frumosul, masculul cu drepturi depline s-o întindă pe spate. N-aveam chef de scandal, însă deja îmi trebuia un nou partener de băut. Așa că m-am decis, din orgoliu, să nu-l las pe gogomanul ăsta cu față de playmate să plece cu gagica mea și să mi-l adjudec pentru mine. La urma urmei putea să mi-o sugă și el, poate chiar mai bine decît tipesa.

Am stat pentru o vreme să observ cum pămpălăul ăsta o vrăjește pe gagică. Eram atent la gesturi, la felul în care își mișcă buzele și sprîncenele, la modul în care își lasă din cînd în cînd capul pe spate ca un porumbel cocoș ce se-nfoaie în fața celorlalți dar mai ales a celorlalte. Îi studiam limbajul trupului, privirile și din cînd în cînd  trăgeam cu urechea și la ce inepții spunea. Avea o vrăjeală ieftină, zicea ceva de niște cluburi și își lăuda superioritatea în tot ceea ce-l privește. Bea mai mult decît toți prietenii săi la un loc da nu se îmbăta, făcea cinste, refuza cele mai tari gagici pentru a rămîne cu gașca și tot felul de prostii d-astea. Își comandase un pahar de bere din care abia dacă gusta iar pe gagic-o n-o întrebase ce vrea. Ce-i drept, aia încă sorbea din Manhattan-ul plătit de mine. M-am prefăcut că nu-s deloc preocupat de situație și am așteptat pînă cotoarba s-a dus să-și pudreze nasul. Apoi l-am luat direct pe jigodel. Vrei un herpes? Nu, mulțumesc zice el, am servit unul mai devreme. Mă uit la el și nu-mi vine să cred. Ăsta ori e tîmpit ori face mișto de mine, deși cred cu tărie în prima variantă. Un herpes genital, amice, vrei sau nu vrei? Mă privește ca și cum asta ar însemna o lovitură fatală în perimetrul bărbăției lui. Păi n-am făcut nimica, doar stăteam și io de vorbă cu duamna, zice el. Uite care-i treaba, îl pun în temă. ”Duamna” e gagica mea și e bolnavă, are herpes genital. Io n-o mai lucrez că mi-e frică să nu mă infectez. Chestia asta se poate lua și cu prezervativ, așa că prefer să-mi caut în altă parte. Dar din cînd în cînd ieșim prin baruri ca să agățe ea pe unul altul, știi, are și ea nevoie să și-o tragă. În seara asta ai putea fi tu, dacă vrei. Aaa, nu mulțumesc zice el, nu cred că mă interesează chestia asta. E așa grav? Chiar și cu prezervativ? Da, zic eu, și fac o față dintr-aia de-l bagă în boală. Îți apar tot felul de bube pe cocoșel, te doare și faci temperatură. Nu-i cool deloc. Eu zic că decît să te riști mai bine-o lași pe ”duamna” să-și vadă de-ale ei și să bem ceva. Dau eu un rînd, două. Ce zici? Îl privesc direct, îi sticlesc ochii. Poți să-ți iei ce vrei de la bar, plusez eu. E deja învins. Păi cred că-i mai cinstit așa, trage el concluzia. Oricum nu prea aveam chef de gagici în seara asta, fără supărare, adică să nu mă-nțelegi greșit. E ok, amice, zic eu și-i fac un semn barmanului.

Luca este un tip cu măști. Îi place băutura, ar bea-o și pe mă-sa, dacă ar putea. Nu prea are bani ca să-și întrețină viciul, d-aia face pe papagalul. Nu e deloc prost, însă face pe prostul, tocmai ca să-ți vadă punctele slabe. Într-un fel pot spune că m-a făcut la faza cu herpesul, de fapt știa foarte bine ce-i aia și în plus mai știa și că blufez, și-a dat seama din prima că îl vrăjesc în legătură cu ”duamna”. Venise acolo la produs, îl interesa mai mult faptul că pitzipoanca aia bea Manhattan, și nu o partidă de sex. Ce nu știa el și și-a dat seama abia mai tarziu e că cocktailul ăla îl plătisem eu, deci pe mine trebuia să mă vîneze, nu pe ea. Dar de, bad habitudes, el ochea gagici, le vrăjea și bea de pe urma lor. Cam asta era ocupația lui, asta cînd nu mergea la muncă. Avea o slujbă destul de ingrată, era vînzător într-un magazin de haine de damă, nu cîștiga cine știe ce, însă de cele mai multe ori își racola clientele de-acolo. ”Vai ce bine vă stă, o purtați diseară, ne vedem la un pahar?” cam așa ceva. Ne-am îmbătat de dracu ne-a luat, Luca ăsta parcă nu mai văzuse băutură de 100 de ani. Dă-i cu shot-uri de tequila, dă-i cu whiskey, dă-i cu vodka. Beam din toate spirtoasele, ăsta parcă era un copil scăpat într-o cofetărie. Așa distracție mai zic și eu, urla el spre dimineață, încercînd să acoperea vocea bășitului care urla în boxe If a plane were to fall from the sky/ How big a hole would it leave/ In the surface of the earth. Super-tare, se exhibiționează luca și face piruete pe ringul de dans printre tot felul de gagici îmbrăcate ciudat și cu mutre complicate, de neînțelese. Veneam destul de des în clubul asta, DJ-iul mai scăpa și cîte-o muzică bună, era populat cu tineret speranțe, codoși și lesbiene. Un amalgam heteroclit de ținute vestimentare și de priviri pierdute, bețivani ratați și corporatiști în plină ascensiune socială, beizadele și pizde cu aere de vampe. Perfect pentru cineva care vrea să bea în anonimat, perfect pentru cineva care vrea să-și încălzească patul cu altcineva. La un moment dat îi fac semn lui Luca, îi arăt spre baie, semn că mă piș. Ăsta se ia după mine și ne trezim unul lîngă altul gemînd satisfacuți de jeturile puternice care se izbeau cu furie în pisoare. Nat, trebuie să-ți spun ceva. Trebuie să mă asculți și să nu rîzi de mine. Mai ales să nu rîzi, nu sunt nebun. Am tot încercat să le spun multora dar se uită la mine ca la un tîmpit. Sunt de șase ani în lumea asta a ta, șase ani în care m-am distrat de m-am căcat pe mine. Nici nu știu și nici nu vreau să mă întorc acasă. Prietene, acasă pentru mine înseamnă într-un alt univers. Într-un univers paralel cu ăsta. Numai că acolo n-au alcool.

Îmi vine să rîd și chiar chicotesc nițel. Abia am scăpat de-un nebun și-am dat peste altul. Pula mea, parcă am magnet pentru dereglați. Problema e că apar tot mai des. La nici trei săptămîni după Amos, tîmpitul care venea din viitor, dau peste altul care-mi spune că vine dintr-un univers paralel în care nu se găsește pileală. Ăsta trebuie să fie un coșmar, îmi zic și dintr-o dată parcă mă mai îmbunez. N-ar strica să ascult puțin povestea astuia. Așa că după ce-o scutur îi zic să ne tirăm din club, că e de căcat și să mergem undeva unde să stăm liniștiți și să-mi spună povestea. Gagiul e de acord, în ochii lui se vede o umbră de recunoștință. Nici nu știi cît mă bucur să aud asta. Nici nu bănuiești, îi tot dă el înainte. Am încercat să vorbesc cu mai multă lume dar nimeni nu m-a ascultat. Nimeni nu m-a crezut. Cred și eu, zic în mintea mea, cine pula mea ar crede o poveste de genul ăsta care pare mai degrabă film de Hollywood? Și mai mult chiar. Am citit o grămadă de cărți sefe cînd eram puștan. Am aflat despre tot soiul de lumi care mai de care mai ciudate, apocaliptice, bîntuite de nori radioactivi, lipsite de surse de energie sau de hrană, infestate de viruși mortali, de mutanți sau zombi însă toate astea păreau sirop pe lîngă un univers în care nu există alcool, un univers în care nu te poți îmbăta. Un univers în care nu poți uita, nu te poți vindeca de durerile tale, un univers condamnat etern la nefericire. Asta da imaginație. Pînă și pe mine mă surprindea brusc mintea asta confuză a lui Luca. La toate m-aș fi gîndit, mai puțin la o lume condamnată să trăiască în durere, în scîrna propriei existențe, incapabilă să viseze, incapabilă să-și aline fie și cît durează o beție, povara păcatelor. Deja mă gîndeam la nefericitul de Amos, încarcerat pentru propria nefericire și pentru faptul că singura metodă prin care și-o putea procura era băutura. Cumva era ceva emoționant și-n povestea lui, dar cît de dureroasă trebuia să fie disperarea lui Luca într-o lume în care nu există nici un surogat pentru fericire? În lumea lui Amos alcoolul se găsea la liber, doar că nu putea face o pasiune pentru el, nu-l puteai pune înaintea scopurilor tale. Pentru Luca, alcoolul nu exista în pretinsa lui lume. Era ca un soldat care nu se putea ascunde nicăieri, într-un război fără tranșee, fără scuturi. Gol în bătaia puștilor.

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: