Prima pagină > arts&roll > Am 38 de ani și sunt poet

Am 38 de ani și sunt poet

Am 38 de ani și sunt poet. Scriu poezii. Uneori și proză. Unii spun că o fac destul de bine, cîțiva cred că sunt genial. Unii mă numesc poet, alții, dimpotrivă, nu apreciază decît proza. Sunt și dintre cei care cred că scriu prost, însă cred că numărul lor nu e grăitor. Mai important e faptul că sunt destule nume cu greutate care spun că că fac literatură, ceea ce e suficient. Dar și mai important e faptul că am reușit în ultimii 5 ani să public 5 cărți – două romane, două volume de poezie și un volum de povestiri – destul de bine primite de public. Primul meu roman nici nu se mai gasește pe piață. Primul meu volum de versuri a fost în anul lansării pe locul al treilea în topul vînzărilor editurii; se poate spune că nu sunt chiar o pierdere. Dimpotrivă, editura a acceptat să îmi publice un nou volum de versuri, care va apărea în acest an. Dar de ce vă spun eu toate acestea?

Pentru că am 38 de ani, sunt poet, nu am job și de curînd nu mai am bani să îmi plătesc întreținerea, curentul electric, gazele, telefonul mobil. Nu mai am bani să îmi cumpăr pîine. Nu mai am bani să plătesc internetul. Prietena mea m-a părăsit pentru că nu mai am bani. Pentru că s-a săturat să îmi cumpere mîncare. Colegul de apartament să plătească regia în locul meu. În curînd și proprietarul se va sătura să mă țină fără chirie, chiar dacă mi-e prieten bun. Dar e de înțeles de vreme ce în trei ani, am plătit chiria integral doar vreo 6-7 luni.

Nu vreau să vi se facă milă de mine. Vreau să înțelegeți un lucru. Am 38 de ani. Scriu. Unii zic că-s poet. Nu pot trăi din asta. Am încercat să mă angajez dar n-am găsit nimic care să mă ajute să trăiesc. Nu sunt programator. Nu sunt inginer, nu sunt specialist în piețe financiare, n-am terminat nici dreptul, nici medicina, nici ASE, nici studii politice. Am făcut filosofia, pentru că mi-a plăcut dar faptul că gîndesc și scriu nu-mi ajută să pun pîine pe masă. Nu m-ajută să-mi văd copilul care trăiește la Iași. Nu m-ajută să ies din cartierul în care trăiesc ca să merg la diferite evenimente literare.

Nu exagerez. Acum patru ani am fost nevoit să-mi dau demisia dintr-un post foarte bun, consilier comunicare și PR la o multinațională afectată de criză. Aveam un trai decent și o balanță financiară avantajoasă. Acum, după ce am lucrat în două edituri mici, care nici acelea nu și-au permis luxul de a mă ține mai mult de cîteva luni fiecare, cît a fost nevoie de mine, după ce am vîndut vise pe degeaba la două companii de asigurări, iată că sunt și îndatorat și fără un job. Sunt în situația de a da faliment. Nu din punt de vedere psihic, și nici ca intelect. Faliment social. Nu mai am posibilitatea să mă încadrez în această societate, în această Românie, nu mai pot plăti pentru a trăi. Nu am cu ce să îmi plătesc traiul.

Nu găsesc un job în care să fac o muncă plăcută, la care am aptitudini reale și pentru care să fiu plătit. Nu se mai dă, vorba lui Marx, fiecăruia după nevoi, ci doar după posibilități. Ai nevoie de bani, trebuie să fii dispus să faci orice. Să fii dispus să te sacrifici, să renunți la principii, onoare, să renunți la statutul tău de om și să fii sclav sau animal de închiriat. Nu mai poți avea o demnitate cînd nu mai poți fii ceea ce ești sau măcar speri să fii. Am 38 de ani și sunt poet. GREȘIT. Am doar 38 de ani și sunt un animal prea bătrîn ca să mai fiu pus la căruță, prea bătrîn ca să pot fi învățat la buiestru, prea bătrîn ca să fiu învățat cu bătaia, prea bătrîn ca să învăț figuri de circ. Prea inteligent ca să nu fiu considerat un element de neprimit în companiile în care o mulțime de tineri lucrează cîteva luni și apoi sunt înlocuiți cu alții – fie pentru că au prins șmecheria, fie pentru că sunt nemulțumiți de sistemul de plată.

Am 38 de ani și nu mă pot angaja în domeniile în care am experiență. Poate prea mare experiență, care e nefolositoare celor mai mulți, fiidcă ei au nevoie de carne proaspătă, fără pretenții, care să lucreze pe sume mici. Nu că eu aș avea pretenții foarte mari. Nu. Doar că pentru ce pot face eu bine, pot face alții zece prost, dar pe mai puțini bani. Și merge și așa, că e normal în Ro-mânia. Am conturi pe 4 site-uri de job-uri, unde am aplicat constant, aproape zilnic, în ultimii 3 ani. Degeaba. Numărul inteviurilor la care am fost este irelevant, ca să nu mai spun de ce sisteme de sclavagism am descoperit în plin secol XXI.

Realitatea e că în prezent, în România, nu te angajezi decât pe pile. Altfel, singurele joburi disponibile sunt în asigurări, unde ești plătit doar cu comision, dar pe o piață inexistentă, din care nu reușesti nici să încasezi cît plătești întretinerea, sau alte activități plătite asemenea, cu afaceri care vînd tot soiul de produse scumpe și nefolositoare, pe care și le permit extrem de puțini și pe care nu reușesti să le vinzi astfel încît să poți trăi din asta. Oale, filtre de apă, echipamente medicale, energoterapii, aspiratoare, planuri de investiții, suplimente alimentare, iată numai cîteva dintre categoriile de produse pe care unii oameni le vînd și au succes. De fapt cam asta e ideea – să vinzi dar nu suficient de mult încît angajatorul să îți plătească bonusurile. Să vîndă cît mai mulți, că sunt destui fără pîine, dar fără să ia premiul cel mare. Premiul îl ia cel care te angajează, cel care te vrăjește și te păcălește că ai putea cîștiga la fel ca el. Poate chiar ai să cîștigi, dacă ai suficientă răbdare să plece el. Dacă ai suficienți bani de acasă pînă el se duce într-o lume mai bună, în care poate nu mai trebuie să-și vîndă sufletul. Treaba aia că trebuie să vindem cît mai mult ca să cîștigăm, nu prea mai e valabilă. Vă dau două exemple pe care le-am descoperit personal.

Agent de vînzări produse alimentare: salariu minim, fară mașină pînă la realizarea targetului. Și un target imposibil de realizat. Produse pe care să le distribui la chioșcuri și magazine mici de carter, care nu au vînzări fenomenale. Și care au de asemenea distribuitori tradiționali cărora trebuie să le faci față cu oferta ta. Cine ar putea în condițiile astea să facă un target de 300 de milioane pe lună, cît zicea angajatorul? Chioșcarul din cartierul meu zicea că îmi cumpără produse de un milion- două (produsele sunt ieftine, paste fainoase, napolitane, biscuiți, bomboane, alte dulciuri), dar asta pentru că mă cunoaște și vrea să mă ajute. Dar cîți sunt dispuși să facă asemenea. Găsești 300 de binevoitori într-o lună, mergînd pe jos din magazin în magazin? Nu prea cred. Adică tot ce primești e amărîtul ăla de salariu minim, după ce ai alergat ca un cîine o lună întreagă.

Fără bonusuri, asta e noua politică. Bonusurile le încasează compania pentru neperformanțele tale. Iei bonus dacă închei 2 asigurari de viață pe o piață în care lumea se vaietă de foame. Sau ți se promite o finanțare lunară de 200 de euro, și după 3 luni de promisiuni și întîrzieri și amînări și exerciții de pisat nervii ți se trage o țeapă de zile mari. Să o simți tocmai de sărbători, așa cum mi s-a întîmplat cu cei de la Grawe Romania, cînd de Paști nu am avut bani să cumpăr o pîine, darămite cozonac. Acum bonusurile, finanțările, targetul te pacălesc ceva în felul măgarului momit cu morcovul în undiță, care trage dar nu prinde morcovul. Dacă nu-ți convine, zic ei sau te hotărăști tu. Nici nu contează, munca ta e făcută, ei au încasat banii din vînzările făcute de tine, ție ți-au dat un mizilic. Ai fost păcălit, bucură-te, pentru că imediat vine alt fraier care o încasează la fel ca tine – vinde dar nu ia bonus, apoi vine altul și tot așa. Compania încasează bani, tu frustrări și datorii la lumină, la întreținere, la telefon – ei nu oferă nimic – a, oferă training de vînzări gratuit, în fapt un mic exercițiu de mesmerizare și spălare de creier.

Am 38 de ani și nu știu cine sunt. Lumea m-a transformat din cine eram într-un om care caută un job. Un post care să spună despre mine ceva de genul ”am 38 de ani și trebuie să mint alți oameni ca să îmi cîștig pîinea”, ca să nu mai fiu eu fraierul ăla care aleargă după morcov, după bonus, după finanțări promise și neonorate. Aș vrea să spun din nou, ca la început, că am 38 de ani și sunt poet. Dar NU mai pot fi poet dacă pentru a-mi cîștiga dreptul de a trăi trebuie să mă mint pe mine, trebuie să-i mint pe alții ca să pot cîștiga o pîine.

Am 38 de ani și sunt o simplă frunză în bătaia vîntului. Un obiect atît de fragil și atît de ușor de manipulat de o societate care îl anihilează ca personalitate, ca valoare, ca ființă vie.

Am 38 de ani și sunt un obiect.

De vînzare.

  1. andra
    Iunie 13, 2013 la 7:36 pm

    foarte frumos scris, dar nu pot sa nu ma intreb…s-a castigat vreodata din filosofie? e chiar asa un soc ca un poet/scriitor/filosof.. nu se descurca? si vorbesc acum strict despre Romania, nu stiu daca v-ati propus vreodata sa plecati de aici atunci cand v-ati ales drumul asta. Nu vreau sa sune deloc ironic, dar e conditia ganditorului sa fie mereu deceptionat si sa creada ca se vinde daca nu face musai exact ce si-a dorit..

  2. Iunie 13, 2013 la 8:10 pm

    premisa dvs este gresita: adica daca nu se castiga dinntr-un anumit domeniu inseamna ca trebuie sa ne ferim de el? daca nu se castiga din filosofie, poezie, pictură înseamna ca meseriile astea sunt pentru ratați sau masochiști? e poezia de vină că nu se cîștigă din poezie? e filosofia de vină că sunt atît de puțini oameni care citesc carți de acest fel?
    si mai e una: daca m-am nascut in România și am văzut ce se întîmplă atunci obligația mea morala fața de mine e sa plec? Dacă îmi doresc binele, atunci e musai să-l caut în altă parte și nu țara de obîrșie?
    cred că modul acesta de gîndire care vă caracterizeaza domnișoară andra (cred că sunteți domnișoară, adică tînără, cineva matur n-ar fi gîndit așa) este eminamente eronat. am ales să fiu poet și am ales să nu ma dezradacinez. vreau sa fiu respectat și vreau sa am o viață în țara mea. că mi-e aproape imposibil însă, cred că nu-i numai vina mea. speram să fi înțeles ce am scris.

  3. andra
    Iunie 13, 2013 la 8:44 pm

    nu am zis ca trebuie sa ne ferim de acel domeniu, am spus ca nu ar trebui sa fie o surpriza pentru nimeni ca in unele domenii se castiga putin, sau e greu de ajuns intr-un punct in care sa fii multumit. eu am inteles ( vreau sa cred) ce vrea textul asta sa spuna, dar am ramas cu impresia ca sunteti un visator care nu realizeaza ca e un visator, si da vina pe sistem. un medic rezident castiga pana in 10 mil/luna, si munceste mult, face si garzi, sta la cheremul tuturor, nu toti pleaca din tara, zic asta ca sa va arat ca stiu ce inseamna sa nu fi apreciat si sa suferi din cauza societatii in care traiesc. pana la urma, cred ca dvs. nu ati inteles ce am vrut sa zic eu. este o zicala care imi vine in minte, ‘degeaba mori cu dreptatea in mana’… am evoluat ca specie pentru ca ne-am adaptat, doar pentru ca dvs. vreti ceva, nu inseamna ca veti si obtine doar pentru ca aveti o dorinta. va asigur ca modul meu de a gandi este departe de a fi eronat, este doar diferit. trebuie de multe ori in viata sa faci si lucruri care nu iti plac, daca vrei sa reusesti. repet, stiu prea bine ce inseamna frustrarea, de aia mi-e usor sa o recunosc..

  4. Iunie 13, 2013 la 9:18 pm

    nu vreau sa intru intr-o polemica, mai ales ca am atatea de facut. dar un lucru imi e clar: stiu ca ai dreptate, viata nu implică implinirea tuturor dorintelor, viata nu inseamna sa facem doar ce dorim, viata nu are numai castigatori. sunt unii care pleaca din start cu un handicap sau cu avantaje majore (ma refer la intelect si la suportul financiar al parintilor) si sunt altii care surmonteaza pe parcurs dificultătile, fie pentru ca sunt mai adaptabili, fie ca nu pun pret pe anumite valori, fie ca isi aleg domenii in care succesul are o rata de reusita mai mare, fie pentru că efectiv li se arata sansa si nu o rateaza. dar nu toti oamenii sunt la fel, si unii aleg cai mai anevoioase, indiferent ca e vorba de medicina cu rezidentiate prost platite si invatat pe rupte, fie că sunt doar niste scornitori de vorbe mai mult sau mai putin rasunatoare, care de multe ori ii transforma in taietori de lemne, distrugand hartia degeaba. eu sunt un visator, eu din clasa a 8-a am visat sa ajung scriitor si sa am carti publicate. pe de o parte sunt fericit, ca o parte a visului e frumoasă. dar dincolo de acest vis este ceea ce a trebuit sa sacrific pentru asta, mai mult decat atat, nu sacrificiul ma doare, ci faptul că eu, un oarecare cetatean cu anumite calitati intampin mai multe probleme in ce priveste integrarea mea in mecanismul complicat al societatii decat cineva care a ales sa nu ofere nimănui nimic in afara de sine insăși. nu că mi-e greu să fac lucruri care nu îmi plac pentru că nu mi se potrivesc, de pildă să vînd asigurări deși mi-ar place mai degrabă să scriu la un ziar sau să fac PR pentru o companie, ci mi-e greu să mă transform într-o unealtă în care sunt nevoit să mă mint, să-mi spun las că o să fie bine, o să trecem și peste asta, atunci cînd îmi dau seama că asta e singura atitudine pe care o pot avea ca să cîștig bani. mai precis să încerc să ung mecanismul cu unsoarea docilității mele, să îmi mint semenii că și ei la rîndul lor vor avea de cîștigat dacă se supun nevoilor hotărîte de marile corporații, de cei care standardizează viața pînă la robotizare completă. în fond nu eu sunt visătorul, ci cei care cred că standardizarea vieții, planificarea ei și automatismul ciclic de zi cu zi înseamnă confort, inseamnă bogăție. ei sunt visătorii, pentru că dorm cu ochii deschisi, sunt automatoanele, robotii cui Karel Capek, unitatile matriciale din Matrix. eu vreau să trăiesc cumva, sa reusesc să imi castig banii de pe o zi pe alta fara să fiu o arma impotriva principiilor mele. ce-i drept, nu cred că aș fi tampit sa refuz postul de director de marketing la coca cola, dar stiu sigur că nici nu o să fiu vreodata si nici nu merita sa visez la asta. merită să visez la faptul ca voi mai scrie carti, ca vor fi bune, ca vor incanta mii de oameni si că în timpul acesta nu va trebui sa imi vand sufletul. că voi putea eventual face promovare de carte ca sa castig bani, ca voi fi editor de carte sau jurnalist sau coordonator de editura sau cine stie ce alta activitate lucrativa cat de cat placuta din care sa imi castig painea. Nu m-ar deranja sa lucrez nici in asigurari daca as putea trai bine dintr-asta, pentru ca toata lumea o duce bine, stie ca are nevoie de asigurari si vine si le face la mine si ne merge bine la toti. asta ar fi un compromis gata sa-l fac pentru arta mea in cazul in care nu gasesc alte solutii. as putea să vand aspiratoare, sa bat covoare, să spăl vase să ucid pentru arta mea. as fi in stare de orice, insa nu cred că asta ar mai insemna evolutie, asta nu ar mai insemna umanitate.

  5. Iunie 13, 2013 la 9:21 pm

    Sincer, te admir. Stiu ca admiratia mea nu te ajuta sa pui paine pe masa, dar tot iti spun ca te admir. Eu am 25 de ani si sunt scriitoare.Am scris 4 volume de poezii, 4 romane si o nuvela.(cititorii online spun ca ar fi bune.) Nu stie nimeni, pentru ca nu m-a publicat nimeni. Am fost prea ocupata cu…supravietuirea. Am fost furioasa cand mama mi-a zis „nu da la filosofie, cu filosofia se moare de foame!”, dar am ascultat-o si am ales altceva. Nu spun ca am facut bine, pentru ca in adancul meu exista acea neimplinire, acea dorinta si intrebare „ce-ar fi daca-ar fi?…” Intr-un fel, situatia mea este inversul alei tale.
    Te admir pentru curajul de a urma acele drumuri care te cheama, dar nu iti asigura nimic; nimic, in afara de implinire sufleteasca;

    • Iunie 13, 2013 la 9:52 pm

      ma bucur ca scrisul te preocupa. pentru mine insa a scrie nu mai este de ceva vreme un hobby, este parte din prcesul meu de supravietuire. ca mai public, asta e avantajul meu, ca am transformat scrisul in ceva care sa nu-mi mai apartina doar mie. ca o hrana pe care o semeni si-o culegi la momentul potrivit. daca ai finalizat ceva nu lasa lucrurile asa. du-le pana la capat. publica. trimite textele la edituri. lupta-te pentru munca ta, pentru satisfactia ta.merita.

  6. Iunie 14, 2013 la 12:41 am

    Stimate poet ! Sunt actor si am nevoie de competarea unui tablou artistic. Cum putem sa ne intalnim, sa dialogam ?
    Cu stima,
    Victor

    • Iunie 14, 2013 la 12:45 am

      oricand la o bere. pe care nu pot ca sa o platesc🙂
      O757 809 401

  7. Anonim
    Iunie 14, 2013 la 12:46 am

    „Tara are prea multi filozofi si prea putini tinichigii” ,spunea Basescu ,intr-o tara condusa de oameni fara valoare oamenii valorosi nu mai au valoare.

  8. alexandru sabau
    Iunie 14, 2013 la 5:39 am

    te salut!..reprezinti suma a cea ce face ,,new age,, cu noi.dar stau si ma inteb daca la valoarea ta nu ai putea (ai putea ptr ca …poti) sa faci o alta specializare.si inca o alta si cate s-ar cere.exista burse ,exista o multitudine de..oportunitati.ptr ca filosofia se afla in varful trairilor si tu o stapanesti ma gandesc ca ai putea face orice.cu tine sau cu exteriorul.asta ti-ar da puterea,sa faci ce iti place cel mai mult.sa scrii.adica ar pune paine pe masa si ar plati chiria ptr amicul tau.38???am 45 si gandesc ca pot face ce vreau cu viata mea.crede-ma!aveam 30 cand am simtit inutilitatea si mizeria societatii.si eram in varf.e al naibii de greu picajul.stiu exact ce simti…ptr a face ce iubesti mai mult fa niste compromisuri??..zambesc e atat de usor sa dai sfaturi sau sa bati pe umar pe cineva ,,hei bro”” v-a fi bine,,multi vor spune..,,boemul,,..si tu vrei doar sa muncesti.atat.stima mare pentru cei care isi respecta principiile.pacat ca nu vrei sa ,,iesi,,.suntem multi care iubim Romania,desi suntem departe de ea.pana la urma sistemul este conceput sa infranga principiile.sau…fa ca mine.o anarhie totala.

  9. sebastianbrestin
    Iunie 14, 2013 la 10:48 am

    leonard eu zic sa-ti futi 3 palmi si sa-ti revi. sincer. acum 3 zile am citit asta http://www.andreichira.ro/de-ce-oamenii-inteligenti-esueaza-si-prostii-reusesc-in-viata/. se putea scrie mai bine decat a facut-o tipul ala. totusi are dreptate de ici pe colo.

    dar. cel mai mult ma intristeaza ca la 38 de ani inca te mai deranjeaza sistemul. recunosc pe mine inca ma deranjeaza asa putin. mi-am dat seama ca nu am ce face. ba daca toata ziua mergi si freci farfurii ca sa poti manca o paine, dar apoi cand ajungi acasa poti scrie, pentru ca asta iti place, atunci fa asta. cred ca altceva nu conteaza. dar aici intervine si partea de snobism intelectual.

    ca sa rezum. aduna-te.

    acum pentru ca sunt destul de sceptic in ceea ce priveste intentia acestui text mi se pare un articol interesant care merita lungit putin, poate cu evenimente mai concrete. mai mult accent pe fapte mai putin pe sentimente.

    cheers!

  10. Iunie 14, 2013 la 12:58 pm

    Inteleg mare parte din frustrarile tale. La mine, povestea ar suna cam asa:
    Am aproape 40 de ani, si de vreo 15 sunt ziarist. Inca am nevoie de ajutorul mamei ca sa traiesc, fiindca salariul meu nu mi-ar permite sa si mananc, sa si achit facturile. Unii ar spune ca sunt un prozator de science fiction apreciat. Am publicat un roman si povestiri in mai multe antologii, am castigat si mai multe premii literare. M-am ales din asta cu cativa firfirei si ceva mangaieri la orgoliul personal.
    Am avut o perioada destul de intensa de revolta existentiala, dar mi-am revenit. Am inteles ca asta sunt eu. Nu ma pricep la invarteli existentiale, dar nu mi-e frica sa-i cer hotului sa-mi dea portofelul inapoi. Si, pentru ca-l iau prin surprindere, chiar mi-l da! Scriu despre babe violate ca sa am ce manca. Istorisesc despre alte lumi fiindca ideile ma chinuie noaptea si, daca nu le astern pe hartie, nu pot adormi. Stirile ca la ora cinci m-au modelat, ca om si ca scriitor deopotriva, si nu-mi pare rau pentru asta. Nu mai sper ca voi trai vreodata din literatura. In fond, nici chiar toti scriitorii americani nu ajung la succesul lui King. Dar as vrea sa pot supravietui din leafa de ziarist.
    Deocamdata, nu ma mai gandesc la viitor. E prea depresant. Doar scriu.

    • Iunie 14, 2013 la 3:04 pm

      am fost aproape 9 ani ziarist si cu greu, am ajuns sa traiesc din leafa aia. cand m-am angajat la Mediafax, primul meu salariu era de 100 de dolari, cînd am plecat din presa cîștigam cca 750 de euro/ lună, la Business Standard. Ce-i drept, la Mediafax am fost angajat pe ochi frumoși, pe vremea aceea vindeam CD-uri ca sa traiesc si castigam de 10 ori mai bine, insa stiam ca piata asta o sa cada si voiam sa invat o meserie. Asa ca am renuntat la bani si la traiul bun si plecand de la 0, am ajuns și ziarist. Nu vreau sa ma laud, nu vreau sa spun ca sunt bun in ceea ce fac – altii care au plecat la drum impreuna cu mine sunt mult mai sus si acum se fac ca nu ma mai cunosc, dar important e sa evoluezi. Nici eu nu-mi puteam plati chiria din primele salarii la Mediafax, dar cu timpul am evoluat. Sper sa intelegi exact ce vreau sa spun.

      • Iunie 14, 2013 la 4:00 pm

        Din pacate, e o diferenta majora intre piata media din Bucuresti si cea din provincie. De altfel, si eu as fi putut castiga ceva mai mult, daca-mi sacrificam de tot viata personala, lasandu-mi doar timp pentru somn si munca. Pana la urma, a fost o alegere de viata. Pentru confort platesti, in fond. Intre timp, salariile au scazut si la ziarul a carui oferta am refuzat-o. Programul lor a ramas insa acelasi.🙂

  11. Iunie 14, 2013 la 2:50 pm

    Mey da uni scritori a facut ceva bani. Uitate la Sergiu Nicolaescu ca juns si senator.

    • Iunie 14, 2013 la 2:57 pm

      unii, cu doi i, scriitori, iar cu doi i, uita-te, cu cratima, și ajuns, nu juns. ca sa nu mai spun că Sergiu a fost regizor, nu scriitor, ca a ajuns senator e o discutie in care nu vreau sa ma bag, legaturile sunt prea adinci si poarta in vremuri cu securitatem turnatorie si alte asemenea si nu e treaba mea. parerea mea e ca mai intai invata limba romana si apoi sa-ti dai cu parerea despre scritori (zic si eu ca tine, ca despre scriitori nici nu poate fi vorba).

      • Iunie 14, 2013 la 6:33 pm

        Mey vorba la Crin Antonescu cand canta la Paserea Colibri ca nu conteaza cum scriiu ca conteaza ce scriiu. Cacuma la bac se pune acentu mai mult pe ce scri adica daca esti original nu pe reguli sialte nazbati din astea.

  12. bunultaufrate
    Iunie 14, 2013 la 3:11 pm

    Leo, tampitule, esti varza ca de obicei. Hai sa ne auzim saptamana viitoare, sa vedem ce ai de vanzare. Nu-mi spune ca ai carti, ca mi le-ai dat gratis. Dar hai sa stabilim clar ce e de facut inainte sa ne imbatam si/sau sa dam verde gandurilor..

    • Iunie 14, 2013 la 3:13 pm

      pai de ce sa asteptam pana saptamana viitoare🙂

      • bunultaufrate
        Iunie 14, 2013 la 3:18 pm

        finca (sic!) nu-s aproape.. Viu marti, negresit.

    • Iunie 23, 2013 la 3:56 pm

      ziceai ca dai un semn, am tot asteptat. eu nu mai am nr tau de telefon ca mi-am pierdut telefonul. asa ca suna-ma tu la 0757 809 401.

  13. Iunie 14, 2013 la 3:21 pm

    pai sa dai un semn marti. sper sa mai traiesc pana atunci🙂

  14. Iunie 14, 2013 la 5:15 pm

    Reblogged this on Solutii and commented:
    Ce solutii ar mai fi in afara de agricultura de subzistenta si reintoarcerea la scoala pentru a studia ce se cere?

  15. dan
    Iunie 14, 2013 la 9:03 pm

    am dat like pentru emotiile produse de citirea acestui text… nu pentru ca mi-ar place ceea ce am citit. nu vreau raspuns. sper sa reusesti sa te vinzi, batrane supravietuitor.

  16. Iunie 14, 2013 la 11:05 pm

    De ce ai fost obligat sa-ti dai demisia, atragatorule? ca eu iar am citit pe diagonala…si nu-mi dau seama daca ai specificat

  17. Iunie 16, 2013 la 7:59 pm

    ai incercat sa dai meditatii de romana, engleza sau filosofie?

  18. Anca
    Iunie 17, 2013 la 5:13 pm

    Sunt ocupatii (nu profesii) care pot pleca de la ceea ce ai terminat tu sau in care sa poti folosi ceea ce ai invatat/stii/stapanesti. Una care imi vine in cap este de trainer, probabil daca mai scormonim mai gasim. Exista o lucrare foarte buna scrisa de un sociolog brasovean – Gheorghe Onut care surprinde un subiect apropiat: ocupatiile profesiei de sociolog..si i-au iesit vreo 100. Nu cred in capitulari de genul articolului de mai sus!

  19. cuvintetacute
    August 16, 2013 la 5:47 am

    Mass culture- Max Horkheimer and Theodor Adorno

    http://www.mariabuszek.com/kcai/PoMoSeminar/Readings/AdornoHork.pdf

    Bine ca asta nu te ajuta cu nimic de la mine dar nici eu nu am nimic inteligent de zis pe tema asta. Iti doresc tot norocul din lume.

  20. August 16, 2013 la 4:55 pm

    putin cate putin, lucrurile se asaza. poate nu chiar asa cum imi doresc dar tot e un punct de plecare. multa lume m-a acuzat ca ma vaiet. dar nu e asa, pentru ca putini stiu cu adevarat cat de mare a fost suferinta, si cat de mult m-am abtinut sa nu o las sa ma darame.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: