Prima pagină > Poezie > o tristețe care te face invizibil

o tristețe care te face invizibil

cîteva lucruri se fut în capul meu.
n-am știut și nici acum nu știu cum
să le opresc.

e o seara de toamnă așa
de să cînte toți preoții în cinstea ei. și o lumină
în biserica fără nume
încît zidurile se văd descărnate iar
picturilor li se vede osatura.

ziua a început ca o felație
minunat însă cîteva lucruri o
buzele crăpat degetele îngălbenite de la tutun
și nopțile strînse în jurul ochilor de cînd nu
nici văzut
nici atins.

eu beau ca oamenii să mi se arate
mai frumoși
mai aproape de mine și din biserică
se ivește o preafrumoasă
lumină de toamnă
reflectată de toate frunzele din cartier. cîteva

lucruri se avortează în capul meu. mai întîi
o tristețe
ca și cum ți-ai bea banii de chirie cu individul soios cu față de
navetist întîlnit în bodega
din autogară.
o tristețe a-ntîia, nemaivăzută, nemaiauzită
să-ți bagi pula, trist, nu altceva.

atît de trist că-mi vine s-o sun pe mama să-i spun că mă urc
în primul autobuz și mă duc să mor departe, departe,
poate chiar pe altă planetă.
atît de trist că-mi vine să iau primul cîine în brațe
să-l mîngîi să-l rog
să mă muște de gît.

eu beau
de cîteva zile cu poftă
cum faci praf ultimul salariu înainte să te-arunci
înainte să-ți plătești
datoriile.

mintea mea e un compas care calculează cu precizie
căderea meteoriților. iar ei sunt atît de mulți
încît cerul pare un munte
care se prăbușește asupra mea
cu toate că nimeni nu știe
cine sunt
unde sunt
și de ce

am băut
pînă la invizibilitate. pot să trec printr-o coală albă
fără să las nici un semn.
pot să mă ridic pe țipetele celor care spuneau să nu.
pot.
doar că de la atîta toamnă ochii mei sunt două
puncte de frontieră
între două universuri paralele.

cînd mă piș îmi strig și iubitele
pe orificiul tubului de la ghenă.
poate le alung. le spun numele cu dispreț și le-njur să li se coasă labiile
și amigdalele
eu am o bărbăție irosită
în singurătate.

aș vrea să plîng
ca un privilegiu de a oferi un sens tristeții
aș vrea să pot îmbrățișa un pom iar el să-și scuture polenul
peste mine.

aș vrea să mă acopăr cu frunze moarte.
să le revendic însingurarea să fac un număr
de magie prin care toamna dispare
ca o baltă de sînge
trimisă la loc
în trupul celui sacrificat.

dar toamna asta e mai neagră
decît inima unui condamnat la moarte pe rug
și infinită ca întunericul
dinlăuntru.
nimic nu se mai mișcă. doar un scurt impuls electric
pune la cale un atentat.
o toamnă anormal de tristă. iar tristețea asta mă face
invizibil.

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: