Prima pagină > arts&roll, eveniment literar, Proză > Sunt un curv – un nou roman de Leonard Ancuța

Sunt un curv – un nou roman de Leonard Ancuța

”Sunt un curv” este un roman scris de Leonard Ancuța. Apare în curînd la editura Herg Benet. Mai jos, coperta și cîteva fragmente din carte.

sunt un curv coperta***

Dacă ar fi să ajung statuie, cred că mi-aș dori să ajung o statuie celebră, aceea a băiețandrului, a îngerașului nevinovat care se pișă cu jet, fie sub formă de fîntînă arteziană, fie în chip de marcaj pentru budă. Planurile mele au fost de la bun început să-l fac pe dumnezeu să plîngă de nervi, în timp ce eu îmi iau libertatea să dau jet pe planurile lui. Să fiu liber să trăiesc după scripturile mele, liber la nepăsare, la futai, la dragoste, la vicii, remușcări, iertare, împăcare și regăsire. Mi-am dorit să fiu în centrul atenției și să mă piș pe tot, de sus și cu boltă, cu mîndrie. Să am imprimată pe față satisfacția de caolin a îngerașilor pișăcioși și să nu mă doară nici în vîrful jetului de tot ce înseamnă destin, ordine prestabilită, cauzalitate și alte muisme d-astea. La asta s-a rezumat libertatea mea, asta a fost pasărea mea cu aripi de cîrpă.

Toată viaţa am trăit în numele a doi zei: Bachus și Eros. Ei mi-au dat tot ce-mi puteam dori și au scurs din mine tot ce-am reușit să am. Aș putea spune că inima a început să-mi bată de-adevăratelea odată cu prima beție și că mi-am dorit să nu mor niciodată după ce-am trăit minunatele tripuri clare, lucide ca niște filme tridimensionale, provocate de sexul oral. Acești zei mi-au dat frumusețea vieții, mi-au ordonat gîndurile, visele, speranțele, îndîrjirea, m-au învățat tot ce știu, adică să trăiesc impetuos și cu nerușinare. Nu mi-a păsat vreodată că ficatul meu o să arate ca un dalmațian și inima ca un doberman, am vrut să țin tot timpul pedala apăsată pînă la fund și să închid ochii în timp ce-mi aprind cel mai mare joint, ăla din care tragi și nu se mai termină. M-am visat cu coaie grele ca pietrele de moară și-o pulă ce-ntunecă pămîntul. Am fost cel mai iubit și adorat nemernic, am fost pumnul care-a spart zidurile. Am fost dorința în starea ei pură, care face lumina stelelor să copuleze gurile de canal. Am fost secetă și arșiță în gîtul bărbaților, uragan și zefir în patul femeilor. Am fost zeul desfrîului. Acum viaţa mea e un teatru gol, o piesă cu un singur spectator. Eu şi moartea potrivindu-şi ceasul după al meu.

***
Fericirea ? Am căutat ani la rînd răspunsul acestei întrebări. La început am avut impresia că fericirea e o certitudine, un adevăr întemeietor, un răspuns final, desăvîrșit al tuturor întrebărilor, inclusiv al celor kantiene. Fericirea ? Răspuns: Fericirea. Ca în bancul cu Bulă care aude bătăi în ușă și întreabă: Cine e acolo ? Eu!, se aude de partea cealaltă a ușii. Eeeu ?, se întreabă contrariat Bulă. Da, așa se întîmplă și în cazul acesta – o tautologie simplă, banală, eficace. Și un mister care o face și mai atrăgătoare, mai fermecătoare. Dar înainte de toate, întrebarea mea avea un răspuns, avea un final, avea care va să zică un sens. Pentru că ce rost ar mai avea să inițiezi întrebări fără răspuns ? Toate întrebările construite logic au un răspuns, chiar dacă e mai greu de intuit sau de descoperit. Fericirea nu poate fi ilogică, dimpotrivă, pare mai degrabă o întrebare cu răspuns dirijat. Răspunsul întrebării este conținut în corpul întrebării, adică fericirea se află în interiorul fericirii. Logic dar atît de stupid totodată. Ca o metafizică a nimicului, în care te întrebi dacă nimicul este conținut în interiorul nimicului.

Nu, fericirea nu putea fi altceva decît căutarea unui răspuns plauzibil, dar nu în planul gîndirii, al filosofiei, al cunoștinței teoretice. Și nu în planul solitudinii, al izolării onirice sau reflexive, al meditației sau propagandei mentale pentru liniște și pace, împăcare cu sine și cu natura sau divinitatea. Fericira nu poate fi autosatisfacere, o labă tristă în ograda înțelepciunii sau a revelației. Demersul căutării răspunsului trebuie să fie activ, nesolipsist, trebuie să implice toate nivelurile de cunoaștere și trebuie să le satisfacă. Fericirea, deși pare atît de neatins și fuge de noi ca dracul de tămîie, nu poate fi o nesimțită atît de extraterestră. Nu poate fi atît de inumană cu noi. Ea trebuie să fie la îndemînă, învăluită într-o taină revelatoare, ca formarea universului din nimic. Ca iubirea, al cărei principiu e același, apare tot din nimic, capătă existență și volum cu timpul, are un moment T zero, ca universul, și apoi e numărabilă. Cumva, cînd am plecat în lume în căutarea fericirii, așa m-am gîndit. Iubirea poate da un răspuns, unul mai complet decît oricare știință și oricare meditație transcendentală.

Cîte lucruri nu ne îndepărtează de durere și, cu toate astea, nu sînt fericirea ? Cîte cianuri nu ne curăță sufletul și nu ne omoară, dimpotrivă, ne albesc inima ca pe un ecran pe care acum se poate proiecta cel mai sensibil și mișcător film! Sîntem făcuți să spălăm picioarele celor care ne calcă pe cap, să fim curați la gînduri chiar și cînd suferim. Sîntem gata să împărțim pînă și cea mai tainică bucurie, din dorința de a scăpa de închisoarea singurătății. Sîntem pregătiți să ne-o luăm încontinuu, din toate părțile, pe toate frecvențele, cu o lașitate care ar mira și un zeu, numai pentru că există speranța că într-o zi situația se va schimba. Fericirea se comportă ca în bancul acela în care ești osîndit să iei ciocane în coaie. Bine, bine, și care e fericirea ? Păi, fericirea e cînd se întîmplă să dea pe lîngă.
***
Am mințit. Am furat. Am înșelat, am curvit, am preacurvit, am lovit, am fost indiferent, am fost egoist, am fost mîndru, am fost tot ce-a vrut bastîrca mea. Am făcut ploaia să cadă cu încetinitorul. Toate acestea n-au însemnat nimic pentru mine. Da, am iubit, am iubit prefăcut și mi-am bătut joc de propriile sentimente și toate astea n-au însemnat nimic pentru mine. Nu m-am judecat niciodată prea aspru, nu m-am căit vreodată prea mult, nu am suferit niciodată cît aș fi meritat, pentru că cel mai adesea n-am fost lucid și toate acestea n-au însemnat nimic pentru mine. Am fost uman și mi-am dorit să fiu și mai uman, renunțînd la umanitate în favoarea erorilor care te construiesc. Am fost un ateu într-o lume locuită de dumnezei. Nu sînt însă un indiferent. Am făcut oameni să sufere și m-am bucurat, pentru că le-am spus cel mai important secret al vieții lor, cum e cu adevărat să fii om – dar asta n-a însemnat nimic pentru mine. Orice om are o hiroșimă personală. Eu am trăit de parc-aș fi avut zilnic astfel de hiroșime, am trăit într-un război în care nu există reguli, doar că prea tîrziu am aflat că războiul ăsta se numește dragoste și că niciodată n-am să-l cîștig. Oare l-a cîștigat cineva vreodată ?

Prima mea fericire adevărată a fost la finalul clasei întîi cînd, după un an întreg de bilețele puse în bancă, în penar sau în ghiozdan, fata care îmi plăcea în sfîrșit mi-a răspuns. Și mi-a spus că mă iubește și ea și că e fericită. Pe vremea aia nici nu conștientizam acest sentiment. Entitatea acestei trăiri era pentru mine ca un om fără chip. Îl vedeam fără să-l recunosc și nu-l deosebeam sub nici un fel de celelalte lucruri care mi se întîmplau. Era acolo, la îndemînă și nu-i dădeam atenție, la fel ca timpului. Micile mele bucurii se rezumau la faptul că mă jucam cu ceilalți copii de la școală sau de la bloc și atunci cînd făceam tîmpenii sau ignoram regulile celor mari nu eram pedepsit. Asta era starea de beatitudine a vîrstei, să nu fiu prins, să nu intru în colimatorul celor mari și să nu trebuiască să suport consecințele. Astfel eram atunci, nu înghițeam regulile și fugeam de răspundere. N-am scăpat niciodată de acest lucru, încă mai fug, și azi, de urmările faptelor mele, deși acum am, de cele mai multe ori, și bărbăția și demnitatea să le înfrunt.

O chema Alexandra. Ne știam de la grădiniță, dar cît am fost preșcolar nu-mi prea păsa de ea. Pe vremea aia căzusem în mrejele unei fetițe tupeiste, de la țară, Felicia, de care mă leagă prima mea amintire de natură sexuală. Nu e ceva ieșit din comun, însă dup-amiezele acelea petrecute în timpul programului obligatoriu de somn de după prînz îmi provoacă și acum furnicături. A început cu o rază de soare care a scăpat prizonieratului impus de perdelele groase, opace, care acopereau ferestrele pe durata programului de odihnă impusă. Afară era cald și frumos, o vreme numai potrivită pentru joaca în aer liber, dar noi eram trimiși la somn, trebuia să ispășim pedeapsa asta de a dormi orele acelea cînd în curtea din spate ne așteptau toate acele minunății și momente destinate fericirii noastre. Iar eu și Felicia, așezați în pătuțuri de bebeluși, cu gratii de fier, stăteam ca doi deținuți.

Ca să fie mai rău, raza aceea de lumină își găsise de joacă exact acolo unde paturile noaste se întîlneau, cap la cap. Am întins mîna, din dorința de-a o avea, să fie a mea, să fie prietena mea, tovarășul meu de joacă. Felicia m-a văzut și a întins și ea mîna, fie din dorința de a se juca și ea, fie cu răutatea specifică vîrstei, de a-și dori pentru sine această nouă tentație apărută ca prin farmec. Nu-mi aduc aminte exact care-i erau intențiile, dar știu că am început să ne certăm pe înfundate, să nu fim auziți de scorpiile bătrîne de educatoare, care patrulau ca niște gardieni în căutarea neastîmpăraților care ignoră ordinele directe de somn. I-am prins mîna și i-am mușcat degetele, lucru pe care l-a făcut și ea, să mi-o plătească. Această luptă tacită mi-a dezvăluit însă o senzație pe care încă n-o știam. Gura ei fierbinte, umedă, limba ei vioaie peste degetele mele mi-au creat o senzație necunoscută, specială, care în loc să fie asociată durerii îmi producea o euforie pe care abia atunci o conștientizam. Și cînd am mușcat-o, la rîndul meu, mai încet, plimbîndu-mi degetul ei prin gură, umezindu-l tandru cu limba, a constatat și ea că e plăcut.

Ca doi părtași la rele, în fiece după-amiază conspiram la plăcerea asta a noastră inedită, alintîndu-ne reciproc mîinile cu buzele, sugîndu-ne degetele unul cîte unul, cu infinită răbdare și plăcere, folosindu-ne limbile pentru a răci și a înfierbînta pielea, pînă simțeam cum se strînge pielea și ni se ridică părul pe brațe. Era secretul nostru și-l împărtășeam cu delicatețe și abnegație, cu devotament și filotimie. Și totul pînă cînd Alexandra, fata pe care pînă atunci o ignorasem și care dormea în patul vecin, ne-a descoperit taina și a făcut un tîrg cu noi: ori o includem în joc, ori dă alarma zbirilor nemiloși care stăteau de veghe păzindu-ne somnul. Nu voiam să ratez acea plăcere, deja curtea cu leagăne și tiribombă nu mă mai interesa, așteptam cu nerăbdare orele de odihnă, nici nu-mi trecea prin cap să renunț la obiceiurile mele cu Felicia. Așa că am acceptat imediat propunerea ei, mai mult, mă și bucuram, devenea mai complicat, mai interesant, plus că eram pentru prima oară acolo unde voiam să fiu, în centrul atenției.

O perioadă a fost prea bine în trei, ne distram de minune, iar eu mă simțeam ca un sultan cu propriul lui harem. Dar n-a durat foarte mult, nici nu cred că avea cum, că doar se ciocniseră două spirite feminine, orgolioase, chiar și la acea vîrstă. Fiecare dintre cele două domnițe își dorea locul primadonei. Nici una nu putea renunța în favoarea celeilalte, fiecare voia mai mult, plus reversul, fiecare dintre ele se simțea marginalizată, avea impresia că o preferam pe cealaltă și d-astea. Viața, așa cum e ea, imperfectă, începe de timpuriu și tot așa o ține. Descoperisem un univers și pînă să-i cunosc regulile, eram dus de val. În mod normal, dacă aș fi înțeles ce se întîmplă, aș fi putut face să funcționeze în trei, așa însă se întîmpla să pun eu însumi paie pe foc. Mă prefăceam că îmi pasă numai de una, însă la masă stăteam lîngă și vorbeam numai cu cealaltă, îi dădeam cele mai tari jucării, chestii d-astea. În scurtă vreme plăcerea noastră secretă, micul nostru menage à trois se transformase în război.

Cele două mimoze au început să se șicaneze, să se urască reciproc, în loc să se împrietenească, să conlucreze și să mențină micul exercițiu de plăcere și erotism infantil la un nivel care să ne fericească pe toți. Și cînd sentimentul de rivalitate dintre cele două a crescut în intensitate, au început momentele de șantaj îndreptate către mine: dacă te joci cu ea, nu te mai joci cu mine. Puțin cîte puțin, plăcerea asta nouă nu mai era la fel de puternică și la un moment dat a dispărut de la sine. Nici măcar nu am realizat cît sînt de furios pe Alexandra că mi-a stricat primul meu joc de natură sexuală. Mai ales că venise vara și abia așteptam să ieșim în curte, unde copacii răspîndeau un parfum care s-a amestecat indisolubil cu acela al copilăriei și toți miroseam atît de frumos că uitam repede ce ne durea.
***

Mă uit pe stradă și văd lume de toate felurile, mulțumiți și nemulțumiți și dintr-o singură privire îmi dau seama că sînt ratați, că și-au pierdut demult umanitatea și că sînt acele frumoase exemplare cărora e prea tîrziu să le deșurubezi capul ca să pui ceva eminamente uman în ei. Oamenii deștepți se cunosc de timpuriu, și încă din copilărie sau tinerețe își formează mintea să rezoneze cu gîndirea liberă, cu ideile cele mai pure, mai extravagante sau cumplite ale omenirii și de-acolo să culeagă, pentru ei, doar informație pură, lăsînd deoparte canoanele gîndirii, frustrările moralei, toate capcanele logice sau de altă natură inventate de omenire de-a lungul vremii, ca să țină o mare masă de manevră, clasa muncitoare, în frîu.

I-am văzut pe părinții mei, oameni onești, simpli, cum s-au dus vieții de suflet, căutînd un trai mai bun pentru mine, copilul lor. I-am văzut cum au înghițit toată scîrna sistemului ceaușist, i-am văzut înecați cu căcatul regimurilor care au urmat, i-am văzut îmbătrînind și pierind încă din timpul vieții lor, pentru că lumea în care trăiau le-a fost refuzată de timpuriu, din copilărie. I-am văzut cînd au ales să se aplece pentru portocale și banane de crăciun, pentru o bucată de carne de vită și o roată de cașcaval, i-am văzut cum au ales să-și îndoaie spatele ca alții să se ridice pe umilința lor, doar ca eu să cresc și să ajung să-mi ridic umbra în picioare ca pe un nou Lazăr, învățîndu-l ce-i viața.

V-am văzut pe toți dorindu-vă o viață decentă, îndestulată. Cum oare ați ajuns la concluzia că asta e o viață bună, să muncești cîte 10-12 ore pe zi ca să plătești creditele ce-ți permit să te urci într-o mașină, sperînd că va fi cîndva a ta, cînd nu va mai valora nici măcar cît dobînda ? Cum să-ți rupi spatele ca să ajungi acasă să pui pe masa copiilor cîteva produse de la promoție și cîteva bunătăți sau specialități încărcate de înlocuitori, cu gust deformat sau atent studiat, cum să-ți hrănești familia cu propria boală, care te mănîncă încet, carne și suflet ? Cum să te bucuri că locuiești într-o casă care poate o să fie cîndva a ta, dar atunci vei fi oricum prea bătrîn să-ți mai pese, de creditele care îți permit să te uiți o oră la televizorul de ultimă generație, care mîine va fi deja depășit și la care oricum n-ai mare lucru de văzut, aceleași bășini de cînd lumea, creditele care te fac să răspunzi la acel telefon deștept, mai deștept poate decît tine, fiindcă el nu și-a dorit niciodată nimic, iar tu da ? Cum să te vinzi pentru fantoma numită bunăstare, cînd mintea ta e înrobită, trupul la fel, cum să crezi că mai ai libertate cînd ți-ai vîndut dumnezeul tău interior pentru un confort pe care îl numești viață decentă, o viață pe care o consideri bună și te face și pe tine să crezi că ești un om bun, care pune umărul să fie bine, tu și cu alte cîteva miliarde de oameni buni care puneți osul la tot atîtea nefericiri, pentru că tot ce ai tu își doresc și cei care n-au, la fel cum vrei și tu ceea ce n-ai încă, mai mult și mai mult în fiecare zi ? Iată iluzia fericirii – sursa nefericirii tale.

V-am văzut pe voi toți, oameni trecuți asemenea clipelor, cum puneți mușchiul la bătaie ca să-i ajutați pe cîțiva să intre în cărțile de istorie, nimeni alții decît artizanii războaielor, artizanii foametei și sclaviei, dumnezeii propriei voastre ratări și nefericiri, singurii care văd lumea cu ochii deschiși, fără să vadă ce-i important și nepăsători, voi, carne de tun, forță de muncă, proletariat murdar și înșelat cu iluzia acestei decențe meschine la care visați. Planeta are suficiente resurse să ne îndestuleze pe toți, dacă le-am împărți între noi, în loc să le împartă corporațiile. Dar proștii încă mai visează că banii aduc fericirea și se bat și se omoară pentru ei, fără să realizeze că un simplu țăran, care trăiește de pe urma ogorului său și a gospodăriei sale, hrănindu-se cu adevărat din sudoarea frunții și a avutului său, are sufletul mai curat și trăiește în dreapta credință fără a fi sclavul nimănui și lui i se arată adevărata fericire.

Mă veți judeca și veți spune da, nici tu n-ai făcut nimic, și tu ți-ai încălcat valorile și virtuțile și tu ai fost robul muncii, și tu te-ai vîndut, ți-ai dat chiar gratis sufletul și mintea celor care ți-au promis ceva. Aveți dreptate, și eu am vrut să înțeleg lumea, și eu am trăit asemenea celorlalți oameni, pentru că am vrut să văd adevărul. Nu, nici eu nu-s mai breaz, și nu fiindcă nu înțeleg ce se petrece, ci pentru că eu mi-am ales un singur scop în lumea asta, fericirea mea. La fel ca voi toți, am avut de ales și am ales, am ales să fiu fericit așa cum mi-am propus și am visat. Am vrut să mă descoper și să mă formez dincolo de toate lanțurile trofice ale societății de consum, dincolo de alegerile celorlalți, eu, spirit liber, capabil să facă alegeri fără să țină cont de părerea celorlalți, de morala altora, de legile pulii și aventurii, de nimic altceva în afară de ce poate produce mintea mea, formată și eliberată prin propriile mijloace, prin propria evoluție.

Am vrut să fiu liber și fericit la fel ca artiști anonimi cu fesurile trase pe ochi care au scris pe zidurile orașului, oamenii în care fericiri pasagere au țâșnit scurt și intermitent ca apa din fântânile arteziene. Am fost în extaz ca firavii studenți de la arte sau golanii tavernelor și birturilor gen Argentin, Adio Mamă sau La Mitică, la fel ca bețivii din Mai Bine Lasă, la fel ca vamaioții chetari, la fel ca toți cei care au înțeles libertatea nopților lungi când luminile corporațiilor sînt stinse și nepăsarea dimineților lungi în care mahmureala se tratează cu berem sau tărie, fără cafea. I-am admirat pe cei care au inventat hyper-textul, graffiti-ul nesfârșit imprimat pe ziduri, în mințile seci, în dorințele copiilor de la țară, și am luptat să obțin hyper-libertatea și hyper-fericirea să-mi simt creierul viu și strălucitor de parcă părul mi-ar fi conectat la instalații electrice clandestine.

***

Apoi, fără să mai aştept pe nimeni, am urcat pe dîra albă ca pe o sfoară întinsă pînă la porţile cerului şi le-am găsit deschise. Le-am spus asta şi au început să rîdă. Ştef, care deja rămăsese în urmă, a fost cel care m-a urmat. Două minute mai tîrziu eram toţi patru în braţele muzicii. Atunci m-am apropiat de Mela şi am început să-i vorbesc.

Cu lamă ţi-aş decupa faţa ca să tatuez cu ea pereţii camerei mele. Îmi voi chema toate celelalte iubite să vină să-ţi vadă expresia şi toate vor merge la budă să îmbrăţişeze vasul closetului. Sînt zile prin care am trecut şi nu s-a întîmplat nimic, acum ai apărut tu. Ce pot face, eu un om, să te opresc alături de mine. Pot să te omor, să te jupoi de piele, să-mi fac o haină din ea, să o port peste tot, ca să te am cu mine peste tot.

În fiecare dimineaţă ceva negru ţîşneşte din mine, e un fel de un lichid monstruos ca şi cum ar fi murit în mine tot, amintirile, părinţii mei, motanul meu gri, dragostea, tăcerea. Tot viul curge din mine, mă golesc de toate ca să-ţi primesc moartea în mine, moartea ta, o durere atît de imensă,de completă în mine încît abia cînd pot să plîng pentru ea, pot să plîng pentru mine, abia atunci pot spune că am cunoscut iubirea cu adevărat.

Moartea, dispariţia, lipsa, uitarea – lucrurile astea sînt doar o formă de întuneric. Închide ochii, încearcă să intri pe frecvenţa somnului, cel mai la îndemînă dintre toate. Simţi cum fiinţa umbrei umbrei iese din tine, îi vezi mişcările de abur ? Uită de corpul tău, corpul nu este fiinţa ta, fi propriul călău, îndepărtează din tine picioarele, mîinile capul, inima.

Crezi oare că fără trup nu există durere ? Există, ai putea să o simţi cum creşte în tine, cum se naşte în eterul tău o nouă perspectivă despre presiune, ceva care seamănă cu măruntaiele unei locomotive în care fochistul aruncă maniacal celule cocsate iar fiinţa de tăciune pictată pe tabloul lumii plînge. Sîntem fiinţele care plîng la propria lor naştere, oare aşa se începe o viaţă adevărată ?

Chiar viaţa în sine nu e altceva decît o formă de întuneric. Uită-te la mine. Nu m-am spălat de o săptămînă şi pentru prima oară cînd emanaţia acră pe care o simt la mine îmi place. Sînt aici lîngă tine, vreau să mori în mine, vreau să te omor cu mine, vreau să-ţi simt viaţa cum îmi vindecă bătăturile de la picioare, vreau să mă bucur de mirosul tău de om. Să mă bucur de suferinţa ta, da, de ce să sufăr alături de tine cînd iubesc, mai bine îţi iau durerea şi te iubesc în bucurie. O să-mi aprind ţigări nenumărate, o să fac cancer şi cînd o să-mi aud hîrîitul din piept, o să ştiu că eşti aproape, că ne bucurăm de aceiaşi moarte.

Anunțuri
  1. Iulie 31, 2014 la 7:25 pm

    Să ne bucurăm aşadar de aceeaşi moarte, dacă altceva nu ne e dat. Până să ajungem însă aici, aştept cartea.

  2. August 8, 2014 la 11:04 pm

    de abia aștept să îți apară cartea leo, m-au atras foarte mult fragmentele de aici, deci poți să mă numeri și pe mine salutări și multă baftă în continuare

  3. August 8, 2014 la 11:44 pm

    *er abia aătept

    • August 8, 2014 la 11:45 pm

      multumesc, cartea o sa apara intr-o saptamana, cu aproximatie, vb atunci

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: