Draga mea Alice Doe,

Luna plină s-a arătat de două ori pînă acum şi fiecare din noi i-a văzut altă faţă. Tu pe cea luminoasă, eu pe cea mereu în întuneric, pe cea întotdeauna în lipsă. Cel mai plăcut este că întunericul a devenit pentru mine o cutie a milei. Mă acoperă ca să nu mă arate aşa cum am ajuns, o victimă a propriilor vise, mult prea mari ca realitatea să le poată fi temelie.

Sunt un fumător pe o stradă pustie. Sunetul paşilor mi-e cel mai bun prieten şi în el mi se pare că aud strigînd pe voci joase, ca un cor fantomatic, pe cel al paşilor tăi. Jalnică iluzie. Străzile mi se aştern la picioarele ca nişte covoare zburătoare lipsite de orice magie, lipsite de culoare, grele ca întrebările din capul meu, pustii ca răspunsurile din capul meu.

Viaţa atîrnă de mine asemenea unui pietroi de gîtul sinucigaşului. Degeaba îmi zbor creierii cu substanţe interzise, degeaba îmi ameţesc simţurile cu substitutele cele mai dragi morţii. Şi mort, corpul meu reacţionează la durere ca broasca disecată în experimentul cu electricitatea. Nu plîng, să ştii asta, rimelul tău a fost ultima mea lacrimă, ultima mea fericire.

Întind şi eu mîna prin întuneric şi nu te găsesc. Spre deosebire de tine, în întunericul acesta trăiesc doar eu, un şoarece cu spinarea ruptă, aruncat într-o scuipătoare. Cînd tu întinzi mîna prin întuneric nu mă mai atingi, pentru că întunericul tău nu-i altceva decît lumina mea, lumina care mă arată ca pe toţi nedoriţii, lumina care mă scuipă la loc în întunericul meu dulceag-amărui, ca mucegaiul.

Sunt zile întregi, săptămîni, în care nu-ţi aud vocea şi atunci vorbesc eu în locul tău, spunînd cuvinte pe care nu ştiu dacă în realitate le vei spune. Nu mă amăgesc, doar îmi verific din cînd în cînd inima, care stă să intre în cea mai curajoasă comă. Şi cînd nu-ţi vorbesc, şi cînd nu mă aud pe mine vorbind în locul tău, coma se întinde în mine ca o furtună devastatoare, ca o invazie extraterestră ce extermină viaţa.

Sunt şi clipe de luciditate. Atunci cînd prin somn am impresia că mă lipesc de propria-mi piele şi aş putea jura că eşti tu, lipindu-te de pereţii vizuinii. Atunci visele mă desfac în particule fine de lumină care se pierd una cîte una în întuneric, scîntei efemere într-o plasă de fum. Odată cu ele, gîndurile acestea, sentimentele care le însoţesc, se pierd.

Pe nesimţite se duc toate, dispar.