Arhiva

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Sindromul Irukandji

Iulie 12, 2017 1 comentariu

Am început campania de crowdfunding pentru romanul Sindromul Irukandji! 🙂 Implică-te, precomandă cartea și susține astfel apariția ei. Fii printre primii cititori care o va primi, proaspătă ieșită din tipar, cu autograf (și mai sunt nenumărate surprize pe care ți le-am pregătit).

http://hyperliteratura.crestemidei.ro/SindromulIrukandji

Anunțuri

poem viitoarei mele iubite

51

cînd nu ești lîngă mine parcă am o aripă ruptă
mă simt de pe acum ca peste 51 de ani în viitor
cînd mi-ai spus că vei pleca și voi rămîne un moment
sau două singur în dragostea mea, zuzo

de fapt în toți anii ăștia trupul mi se va împuțina
să fac loc iubirii iar cînd nu vei mai fi  nici eu nu voi mai fi
altceva decît iubire pură și cenușă din care copii tembeli
vor face cerneală și vor scrie cu mine pe pereți
singurele cuvinte demne de a fi spuse vreodată

peste 51 de ani vom fi trăit amîndoi 102 ani de fericire
2 miliarde de momente în care gîndurile noastre
se ciocnesc și formează stele sisteme solare universuri
populate cu omuleți asemenea nouă și animăluțe
hainele ne vor fi mult prea mari peste 51 de ani
încălțările asemenea de aceea eu te voi îmbrăca pe tine
tu pe mine și vom fuma norii cu dragoste

în toți anii ăștia vom împărți ploile în număr egal
de picături jumătate ție jumătate mie și cerul
de acum va fi același peste 51 de ani
doar păsările vor face diferit viraje în aer să citești clar
te iubesc

pansamente

femeie, ți-a trimis pansamente pline de sînge
în loc de scrisori.
femeie, cu cine te-ai măritat,
cu trecutul lui plin de vînătăi sau cu viitorul
în care fericirea îl găsește întotdeauna
mult prea beat
ca s-o recunoască,
 
cu vorbele lui în care te oglindești ca împărăteasa cea rea
sau cu visele în care oglindește sfîrșitul lumii,
cu frumusețea lui indestructibilă precum visul narcomanului
sau cu demența în care se pierde adeseori
marinar rătăcit în bordelurile din port
 
femeie, înainte ca speranțele tale să-și taie degetul mare
ca să încapă în pantofii lui
nu uita că frumusețea poate fi tandră & plină
de dragoste, chiar
& în momentele dinaintea zorilor cînd florile se murdăresc
de culoarea nopții & se pișă pe ele
 
femeie, el ți-a trimis scrisorile de dragoste de la pieptul
camarazilor morți lîngă care a tremurat de frică iar
în oglinda în care le-a cules aburul ultimei suflări
îl va culege & pe al tău,
în el va scrie cu degetul mijlociu te iubesc
apoi va șterge asta cu o singură suflare
ca toamna prin grădini
 
femeie, să nu te îndrăgostești de bărbatul acesta
el ți-a trimis pansamente pline cu sînge
& ți-a schimbat luna cu mere galbene
să nu care cumva să-l iubești pe bărbatul acesta
e nebun, e nebun complet, nebun ca vîrtejul de aer
care face frunzele moarte să zboare
pînă sub tălpile celor ce nu se mai întorc
 
e nebun ca un flutur de-o zi, complet nebun
asemeni trecutului tău cînd se adună în gură & nu
nu-l mai poți ține & cîtă vreme va fi el
nu vei mai încăpea în trupul tău
te vei muta în al lui
 
iar el e complet nebun
îți spală goliciunea de sînge & te umple de pansament
ca ploaia ce astupă gropile adînci & deschide lalele negre
la miezul nopții
 
femeie să nu care cumva să-l iubești pe bărbatul acesta
îți va albi tîmplele sub palmele lui aspre
îți va usca buzele ca fierul înroșit & lumină de stele
în vîlcelele ochilor îți va vărsa lin ca mierea
de furnici zburătoare

& dacă iubirea e vanitate

iubim cu furie cu îndîrjire cu disperare cu ură
doar pentru a primi puțină dragoste în schimb
cum n-ar conta prețul plătit iubim
pentru satisfacție pînă arde totul în noi & ne risipim
suntem pulovăre de lînă în alergare
prin mărăcini dacă iubirea nu e
vanitate de ce toată lumea strigă în loc să tacă
de ce iubitele au nume de parcă ar fi gări în care cobori
& uneori rămîi o țigară alteori un pachet de cele mai multe ori
pleci după alte țigări de ce iubirea nu e vanitate
dacă nu te duci să-ți strigi dragostea în prăpastie
pînă vomiți plămînii ficații inima o vomiți la fiecare bătaie
de ce dintr-o dragoste moartă răsare o dragoste vie
de ce dragostea nu e vanitate cînd dragostea se schimbă
& culoarea ochilor tăi rămîne aceeași de ce dragostea
nu e vanitate dacă dragostea se schimbă în timp
ce inima ta se face tot
mai neagră

ochelari de eclipsă

chirurgul are bisturiele, portarul are cheile, muzicianul notele și portativele

țăranul – pămîntul, vitele și cerul suficient de aproape să dea cu mîna prin el

ca prin izvorul tămăduirii să-și spele obrajii și fruntea, groparul are hîrlețul

tîrnăcopăul și lopata și mai are pămîntul cu viața de sub pămînt și moartea

care lovește la fix, mai precis decît orice campion la tir, mai puternic decît

orice armă, orice război sau molimă, fără greș, mai exact decît gravitația și mai

pătrunzător decît lumina soarelui prin ferestrele proaspăt spălate, doar eu,

eu nu am nimic, nimic în afară de încălțările care alunecă mai rău decît patinele

noi și echilibrul ăsta precar și mortul lîngă care mă trezesc în fiecare dimineață

și trebuie să-l car cu mine toată ziua, mortul ăsta desfigurat, mă tot întreb cine e

și de ce poartă la rîndu-i patine, la fel ca ale mele, de ce trebuie să pășesc și să

alunec dezechilibrat la fiecare pas și mortul se lasă tot mai greu, mai apăsător

mai desfigurat, încît prin ochii lui privesc întocmai ca prin ochelarii de eclipsă

o flacără timidă de lumînare, de ce eu nu am pensule ca pictorul, de ce nu am

o menghină în care să-mi zdrobesc oasele mîinii, de ce nu am un pian pe care

să-mi întind falangele ca un colier de prele rupt și deșirat, de ce nu am voce să

strig foc atunci cînd prin ochelarii de eclipsă văd crematoriul stins al nopții, de ce

chirurgul se poate opera singur de apendicită și eu nu-mi pot smulge limba rece

uscată, mută, de ce nu-mi pot amputa degetele unul cîte unul de parcă aș vorbi

despre mîngîiere, de ce eu nu am decît un mort desfigurat pe care-l duc în spate,

el îmi arată drumul, el îmi știe cuvintele, doar el vorbește în voie despre mine.

sătul

sătul e ultimul cuvînt rămas

dintr-o poezie scrisă în cuvinte canibale.

 

cuvintele înțelegere

dreptate, dragoste,

toleranță, tandrețe chiar

& mîndrie

 

n-au făcut față.

 

 

sătul.

ultimul cuvînt care trebuie să rămînă

din poezie.

 

chiar și o poezie de dragoste

tipărită

într-un ziar slinos cules de pe jos

încă mirosind a slănină

pe care grăsimea a topit cerneala

și-a mestecat cuvintele

nemailăsînd altceva

decît mirosul gras

de untură & mirodenii &

cuvîntul sătul

ultimul cuvînt după ce poezia

și-a devorat tentaculele

ca o caracatiță

în disperarea foamei

în disperarea formei

în disperarea autocunoașterii

în disperarea poeziei

în disperarea unei cauze.

 

cauza

poeziei.

 

cauza lumii.

cauza care face friptura de vită & sfoara de cînepă

să-ți dea aceeași senzație.

sătul.

 

%d blogeri au apreciat asta: