poem pentru nimeni

în camera mea eu şi focul. îşi vede nepăsător de căldura lui –
eu cu frigul. cu degetele nemîngîiate desfac folia de aluminiu
ca un dependent.
mişcări precise sub care tremuratul mîinilor e imperceptibil
cum şi frigul din mine invizibil în culoarea vie a flăcărilor.

mintea mea închipuie o fereastră fix în mijlocul peretelui
acolo unde cîndva a fost un tablou. prin fereastra asta se vede ceea ce cîndva
locuia în tablou.
mintea mea
îmi zîmbeşte ca un retard la o portocală. rulez cu foiţă de împrumut într-o viaţă ce
nu-mi mai aparţine. 11 chiştoace în scrumieră, tot atîtea vieţi consumate
şi abia acum trag primul fum cu poftă. dar viaţa asta nu-i a mea
nu, viaţa asta nu-mi aparţine. atît de nimeni
împrejur că mîinile se lasă pe lîngă corp şi se sting.

am iubit o dată, am iubit într-o altă viaţă. atunci aveam un păianjen în baie
dimineaţa îl priveam şi ştiam
că la un moment dat o să port şi eu cruce.
e atît de grea că tot fumul se adună sub ea, cerul se adună sub ea şi
trag adînc în piept pînă crucea se lipeşte de pieptul meu.

îl pătrunde. se opreşte pe spate şi mă apasă greu
ca trupul lipsit de viaţă al credinţei mele
ca trupul lipsit de iubire
al iubirii mele.

acum porţi şosetele altuia şi visele mele vin peste mine vociferînd
ca o mulţime furioasă înşelată la cîntar. după ce fumez o să ies cu lanterna
să fac cîteva semne în noapte ca şi cum ţi-aş spune
noapte bună.

frigul meu se contopeşte cu cel de afară şi mi-e mai bine.
dacă vreodată o să regret ceva o să fie tocmai asta
că după ce fumez mi-e cîteva minute mai bine
şi în minutele astea îmi scot încet pantofii din picioare mă strecor
pe sub căldura din cameră şi las frigul din mine liber să zburde
să căţelească după voie. dimineaţa e din nou aici. bătut –
poate fericit. poate nu.