disorder

în mintea mea se joacă unul
de-a lars von trier
& mai nasol e că atunci cînd mă bărbieresc mă tai
de fiecare dată de parcă abia mă împotrivesc
impulsului

& cînd interiorul iese la suprafață eu nu mai sunt
în oglindă doar tulburările anxietatea socială
stresul post traumatic depresia & obsesiile compulsive
visele bipolare ale personalității borderline sindromul
paranoid schizoid & depersonalizarea disocierea
identității & maniile

de obicei dai cu puțin alcool apoi lipești
o bucățică de hîrtie igienică
dar niciodată nu se oprește așa
nici o mie de suluri nu-s îndeajuns să pui capăt
sîngerării mentale & nici o cisternă de dublu rafinat
ești conștient că trebuie să aștepți să se oprească
de la sine

de parcă ai face infarct & avc în același timp
ochii tăi ca două celule incomunicando
în care sunt închiși cel din afara ta & cel dinlăuntru
& niciodată nu-l vei putea atinge să-i oprești sîngerarea
celui din oglindă

spuneam cîndva că tot ce se întîmplă în afara mea
are loc & înăuntru
abia acum realizez că e invers
pot dezbăca o femeie din priviri
pînă-i văd sufletul & cînd mă uit în ochii
mei privesc direct în moarte

Morfină, vă rog!

Septembrie 20, 2016 Lasă un comentariu

Eu sunt cancerul. Tu ești cancerul. Oamenii, ei te lasă primii să mori. Direct sau indirect, cu intervenție sau fără. Ei sunt cancerul. Și nu necunoscuții, nu cei care trec pe lîngă tine pe stradă. Cancerul sunt oamenii care ar trebui să te ajute, să îți ofere sprijin. De obicei apropiații, cei care te privesc, te înțeleg, îți oferă sau nu, cei care te consolează.

Dar ce consolare!!! Ce măreț lucru să privești declinul unui om, să-l vezi cum se prăbușește iar tu, tu să te simți puternic, în siguranță, salvat.

Ce măreție a privitorului de box, a eruditului de lupte care suferă sau se bucură, care se agită sau bufnește, în timp ce favoritul o încasează sau reușește să se ridice pentru înc-o rundă! Ce angoasă să plîngi sau să rîzi la un meci în care altcineva luptă iar tu privești și spargi semințe.

Ce frumusețe să vezi lupta pentru supraviețuire a cuiva, prieten sau doar cunoscut, meciul lui cu lumea în care te implici de pe margine ca un antrenor care n-a primit niciodată o lovitură. Ce bătălie, băi băiatule, cînd, aproape că i-ai oferit sprijinul sau chiar l-ai ajutat să se ridice o dată, pentru o cadere fatală. Magistrală.

Îl ajuți pe om. Îi oferi ce crede ca are nevoie, bani, băutură, femei, încredere, o poziție mai bună, dar fără să-l avertizezi de pericolul care îl paște. Fără să-i spui că luptă singur, împotriva lui. Fără să-l avertizezi că oricare bine îl poate distruge. Că binele e pericolul cel mai mare al binelui, și nu doar uneori. Că un șut un cur e un pas înainte și o mînă de ajutor un pahar cu otravă. Că binele e un rău involuntar. Sau nu.

Omul e cancerul omului. Eu sunt cancerul. Tu ești cancerul. Eu sunt cancerul tău, tu ești cancerul meu. Un fel de fault în atac. Ai mingea vrei să dai la poartă. Fault. Ia el mingea, dă el la poartă. Ești bine mersi? Hai la o bere, las că dau eu. Ce dacă ai treabă mîine, ce dacă te așteaptă nevasta acasă. E o bere, doar nu-ți refuzi prietenul. Fault.

Pentru asta sunt prietenii. Să te ajute cînd ești singur, să te consoleze la necaz, să te binedispună și să te facă să uiți. Să uiți de lucrurile importante, de gol. Meciul, tactica, strategia. Frumusețea fazei. Lasă golul, prietene, e un joc de echipă. Tu dai pasa, ei golul. Golul tău, golul de care ai uitat, cel mai frumos gol din toate timpurile. Golul din pieptul tău, golul din carcasa pieptului, locul unde ar trebui să fie plămîni, inimă suflet și nu sunt decît urme de fault. Nu foc, bucurie, bucurie, lacrimi sau frig.

Nici o noimă. Prieteni îți vor binele. Cu tot dinadinsul. Te ascultă, te înțeleg, ticăie ca un ceas în singurătatea ta. Îți oferă băutură, multă băutură, droguri, femei, joburi. Îți controleaza viciile și puțin cîte puțin viața. Ticăie ca un ceas de bombă. Te mănînca de viu ca un cancer.

Sunt prea rari aceia care nu au cancer. Foarte puțini. Greu de găsit, pentru că de cele mai multe ori sunt singuri. Nu pentră că se păzesc de ceilalți. Ci de ei înșiși. Sunt aceia care realizează că, în afara de ceilalți, noi suntem propriul nostru cancer. Pentru că singuri ne îmbolnăvim de prieteni. Singuri ajungem să ne predăm cancerului mintea, sufletul, viața. Cancerul te cunoaște cel mai bine. Celulă cu celulă.

Ține-ți prietenii aproape și dușmanii și mai aproape. Dar cel mai aproape de tine ești tu. Cît îți poți rezista ție? Cît poți rezista dușmanului din tine? De cîte ori vrei ceva și-ți refuzi, tocmai pentru că binele pe care ți-l faci e de fapt răul pe care ți-l dorește dușmanul tău intim? Vrei să fii toată viața singur? Vrei să te înfrîngi pe tine prin sprijinul și consolarea celorlați? Vrei prieteni pe viață? Îi vei avea. Pe viață și pe moarte!

Sunt un om puternic? Sau sunt dintre acei oameni suferinzi, oameni cu o constituție firavă, a trupului sau a minții. Greu de spus. Am un trup care duce acest greu și prieteni care, voit sau nu, îmi dau de lucru cu acest greu. Oamenii sunt ființe frumoase iar frumusețea lor stă în cădere. De aceaa există oameni care se îmbolnavesc de cancerul medical, pentru că nu stiu a se feri de cancerul din oameni.

Hai să mai bem una mica. Să mai băgam o doză. Să mai tragem o linie. Să alunecăm de pe șine. Să deraiem. Să mai futem o noapte. Să facem bani, lovele, să avem să ne distram. Să ne distrugem.
Însă ne place asta. Nu ne ferim, ne aruncăm înainte cu brațele deschise și ochii închiși. Suntem săritorii în gol de pe stînci. Cît de bine poate să fie! Cîte momente mici, dar pline de măreție ascunsă! Cîte momente bolnave și decrepite de o frumusețe inegalabilă!

Bețiile interminabile, bețiile care te fac să trăiești în irealitate, într-o lume mai mult închipuită, făcută din extazee și plăceri ca visele de morfină. Morfina face cancerul suportabil, uneori chiar placut. Morfina ne ajută să ne suportăm mai ușor. Să ne uităm păcatele, să suportăm mai ușor înfrîngerea. Să suportăm mai bine victoria, victoria prin care ne-am ucis definitiv. Cancerul este o scuză demnă și plauzibilă pentru morfină. Propriul nostru cancer, pentru plăcerea proprie.

Ne place să fie bine fără să înțelegem răul. Cancerul ne știe cel mai bine, e prietenul nostru cel mai bun. Așadar, să facem sex. Sex cu propria inima, cu propriul creier. Să vîrîm organul în golul din noi ca să-l umplem. Așa e cancerul, plăcut ca iubirea, de fapt ca îndrăgosteala. Sexul cu moartea, sexul cu propria boala, sexul cu propria frumusețe. Să-ți fuți crunt frumusețea și să fie o frumusete și o candoare dumnezeiască. Ăsta da sport extrem!

Și nu e greu. Dar nu încercați asta acasă. Nici oriunde în altă parte. Nici măcar în visele cele mai intime. Morfina asta e puternică și toxică și dă dependență nasoală, ca de la mamă la făt. Și începe fain, jucăuș, sau banal, de obicei cu o mică pierdere. Poate fi o suma mica de bani. O mică pierdere a lucidității. O dragoste mică. Un jobuleț. Un pretenar nesimțit. O curvă. O ratare. Și apoi un cancer binevoitor care te scapă de toate astea cu morfina lui mieroasă.

Ce măreție să scapi de singurătate! Internetul a învins urbanizarea, singuratățile s-au accentuat. Nevoia de comunicare verbala, de interacțiune socială a sporit. Oamenii și-au învins singurătatea și s-au aruncat în malaxorul uriaș al consumului. Capitalismul prosperă, cancerul odată cu el. Și atunci, pac! Apare binele. Sprijinul amical, suporterul social al meciului tău de box cu lumea. Cu lumea reflectată de tine. Suporterul care sparge semințe și se consumă odată cu tine de pe margine. Moare împreună cu tine, e spectatorul perfect al dramei tale. A doua zi comentează cu prietenii: a fost o înfrîngere colosală! El a cîștigat. El, protectorul singurătații. Binele morphine child. Adevărata singuratate.

Irukandji este o meduză de mici dimensiuni din apele tropicale ale Australiei a cărei otravă te face să îți dorești moartea. Rare șanse pentru cei mai mulți dintre noi să o întîlnim. În realitate însă, toți avem o meduză irukandji în capul nostru care ne face să ne dorim moartea.
Să ne autodistrugem. Morfină, vă rog!

pansamente

femeie, ți-a trimis pansamente pline de sînge
în loc de scrisori.
femeie, cu cine te-ai măritat,
cu trecutul lui plin de vînătăi sau cu viitorul
în care fericirea îl găsește întotdeauna
mult prea beat
ca s-o recunoască,
 
cu vorbele lui în care te oglindești ca împărăteasa cea rea
sau cu visele în care oglindește sfîrșitul lumii,
cu frumusețea lui indestructibilă precum visul narcomanului
sau cu demența în care se pierde adeseori
marinar rătăcit în bordelurile din port
 
femeie, înainte ca speranțele tale să-și taie degetul mare
ca să încapă în pantofii lui
nu uita că frumusețea poate fi tandră & plină
de dragoste, chiar
& în momentele dinaintea zorilor cînd florile se murdăresc
de culoarea nopții & se pișă pe ele
 
femeie, el ți-a trimis scrisorile de dragoste de la pieptul
camarazilor morți lîngă care a tremurat de frică iar
în oglinda în care le-a cules aburul ultimei suflări
îl va culege & pe al tău,
în el va scrie cu degetul mijlociu te iubesc
apoi va șterge asta cu o singură suflare
ca toamna prin grădini
 
femeie, să nu te îndrăgostești de bărbatul acesta
el ți-a trimis pansamente pline cu sînge
& ți-a schimbat luna cu mere galbene
să nu care cumva să-l iubești pe bărbatul acesta
e nebun, e nebun complet, nebun ca vîrtejul de aer
care face frunzele moarte să zboare
pînă sub tălpile celor ce nu se mai întorc
 
e nebun ca un flutur de-o zi, complet nebun
asemeni trecutului tău cînd se adună în gură & nu
nu-l mai poți ține & cîtă vreme va fi el
nu vei mai încăpea în trupul tău
te vei muta în al lui
 
iar el e complet nebun
îți spală goliciunea de sînge & te umple de pansament
ca ploaia ce astupă gropile adînci & deschide lalele negre
la miezul nopții
 
femeie să nu care cumva să-l iubești pe bărbatul acesta
îți va albi tîmplele sub palmele lui aspre
îți va usca buzele ca fierul înroșit & lumină de stele
în vîlcelele ochilor îți va vărsa lin ca mierea
de furnici zburătoare

& dacă iubirea e vanitate

iubim cu furie cu îndîrjire cu disperare cu ură
doar pentru a primi puțină dragoste în schimb
cum n-ar conta prețul plătit iubim
pentru satisfacție pînă arde totul în noi & ne risipim
suntem pulovăre de lînă în alergare
prin mărăcini dacă iubirea nu e
vanitate de ce toată lumea strigă în loc să tacă
de ce iubitele au nume de parcă ar fi gări în care cobori
& uneori rămîi o țigară alteori un pachet de cele mai multe ori
pleci după alte țigări de ce iubirea nu e vanitate
dacă nu te duci să-ți strigi dragostea în prăpastie
pînă vomiți plămînii ficații inima o vomiți la fiecare bătaie
de ce dintr-o dragoste moartă răsare o dragoste vie
de ce dragostea nu e vanitate cînd dragostea se schimbă
& culoarea ochilor tăi rămîne aceeași de ce dragostea
nu e vanitate dacă dragostea se schimbă în timp
ce inima ta se face tot
mai neagră

ochelari de eclipsă

chirurgul are bisturiele, portarul are cheile, muzicianul notele și portativele

țăranul – pămîntul, vitele și cerul suficient de aproape să dea cu mîna prin el

ca prin izvorul tămăduirii să-și spele obrajii și fruntea, groparul are hîrlețul

tîrnăcopăul și lopata și mai are pămîntul cu viața de sub pămînt și moartea

care lovește la fix, mai precis decît orice campion la tir, mai puternic decît

orice armă, orice război sau molimă, fără greș, mai exact decît gravitația și mai

pătrunzător decît lumina soarelui prin ferestrele proaspăt spălate, doar eu,

eu nu am nimic, nimic în afară de încălțările care alunecă mai rău decît patinele

noi și echilibrul ăsta precar și mortul lîngă care mă trezesc în fiecare dimineață

și trebuie să-l car cu mine toată ziua, mortul ăsta desfigurat, mă tot întreb cine e

și de ce poartă la rîndu-i patine, la fel ca ale mele, de ce trebuie să pășesc și să

alunec dezechilibrat la fiecare pas și mortul se lasă tot mai greu, mai apăsător

mai desfigurat, încît prin ochii lui privesc întocmai ca prin ochelarii de eclipsă

o flacără timidă de lumînare, de ce eu nu am pensule ca pictorul, de ce nu am

o menghină în care să-mi zdrobesc oasele mîinii, de ce nu am un pian pe care

să-mi întind falangele ca un colier de prele rupt și deșirat, de ce nu am voce să

strig foc atunci cînd prin ochelarii de eclipsă văd crematoriul stins al nopții, de ce

chirurgul se poate opera singur de apendicită și eu nu-mi pot smulge limba rece

uscată, mută, de ce nu-mi pot amputa degetele unul cîte unul de parcă aș vorbi

despre mîngîiere, de ce eu nu am decît un mort desfigurat pe care-l duc în spate,

el îmi arată drumul, el îmi știe cuvintele, doar el vorbește în voie despre mine.

sătul

sătul e ultimul cuvînt rămas

dintr-o poezie scrisă în cuvinte canibale.

 

cuvintele înțelegere

dreptate, dragoste,

toleranță, tandrețe chiar

& mîndrie

 

n-au făcut față.

 

 

sătul.

ultimul cuvînt care trebuie să rămînă

din poezie.

 

chiar și o poezie de dragoste

tipărită

într-un ziar slinos cules de pe jos

încă mirosind a slănină

pe care grăsimea a topit cerneala

și-a mestecat cuvintele

nemailăsînd altceva

decît mirosul gras

de untură & mirodenii &

cuvîntul sătul

ultimul cuvînt după ce poezia

și-a devorat tentaculele

ca o caracatiță

în disperarea foamei

în disperarea formei

în disperarea autocunoașterii

în disperarea poeziei

în disperarea unei cauze.

 

cauza

poeziei.

 

cauza lumii.

cauza care face friptura de vită & sfoara de cînepă

să-ți dea aceeași senzație.

sătul.

 

Control 2.o – primul fragment

Cînd mă trezesc dimineața, primul lucru pe care îl realizez este singurătatea. Nu o singurătate apăsătoare, dureroasă, nici măcar una incomodă, ca o haină strîmtă, ori, de ce nu, mult prea largă. Nu. Doar singurătatea, starea aia comodă în care te învelești cînd lumea din jurul tău a devenit plictisitoare și obositoare. O singurătate comfortabilă ca un fotoliu și o măsuță pe care zac în devălmășie sticle și pahare, două scrumiere pline, o farfurie cu resturi de mîncare, un laptop cu tastele strălucitoare de la fina peliculă de grăsime lăsate de degetele grăsoase atunci cînd mănînci și tastezi în același timp și nici o voce care să țipe la tine să-ți impute toate astea. Ăsta e cel mai mișto lucru, liniștea, lipsa aia a vocii care țipă, care îți atrage atenția, care îți fute mojoul exact cînd ți-e lumea mai dragă.

De la o vîrstă singurătatea asta devine tot mai necesară, tot mai iubitoare și mai grijulie, ca o nevastă pururi îndrăgostită de tine. Și pentru că e mereu amabilă cu tine ai grijă de ea și-o iubești și tu, o întreții și-i oferi cele mai frumoase, calde și intime lucruri și secrete ale tale. Tot ceea ce nu îți vine să împărtășești cu nimeni altcineva, pentru că nu merită. Singurătatea merită. Singurătatea îți oferă virginitatea ei în fiecare zi, pentru că e mereu virgină. O începi, termini cu ea, o înșeli din cînd în cînd, nu contează cu cine, și cînd te întorci la ea, o găsești neschimbată, la fel de tînără, la fel de proaspătă, neatinsă de nimeni și de nimic. Pură ca o fecioară.

Poți face orice cu singurătatea ta pentru că nu comentează. Singurul lucru inconvenabil la ea este faptul că, uneori, animalul social din tine își arată colții, că normele sociale te obligă și că, futu-i, îți plac femeile frumoase, îți place să le ai prin preajmă, prin pat. Și de ce să n-o recunoști, îți place jocul, îți plac mecanismele seducției, îți place să-ți umilești singurătatea cu fel și fel de exemplare umane, fie că e vorba de sex, fie că doar pentru discuții interminabile, în locuri cu mult fum și băutură din belșug. Pentru că oricît de mult îți iubești singurătatea, oricît de dragă ți-e independența oferită de ea, ești un tip viciat și dependent de oameni. Ca să bei, ca să te arăți macho, ca să te tăvălești cu tot felul de paparude, ca să îți arăți ție că poți face orice, fără restricții, și că de fapt nimic nu te satisface. Nici singurătatea, nici oamenii. Trebuie s-o recunoști. Ești singur nu pentru că-ți iubești singurătatea, ești singur pentru că nu ești lîngă persoana potrivită. Știi că există, e undeva acolo, hărăzită ție, dar nu faci nimic altceva decît să aștepți. Aștepți ca forțele de coeziune din univers să acționeze în favoarea ta și universul să se contracte și să devină suficient de mic încît să nu mai poți trece nepăsător pe lîngă ea, să nu te mai faci că n-ai observat-o, să nu mai negi prezența ei, nevoia de a fi lîngă cineva de a aparține cuiva. Ei. Trăiești în singurătate pentru că de fapt trăiești în negare. Iar ea e acolo și nu trebuie decît s-o saluți.

Cam așa stau lucrurile. Nu trebuie să te îngrijoreze nimic. Uneori e chiar distractiv, cum a fost ultima oară cînd i-am dat papucii tipei cu care eram. Era trecut de miezul nopții, băusem din belșug, și mă sărutam cu o blondă, chiar pe canapeaua din livingul ei, la nu mai mult de 4-5 ore de cînd mă certasem cu femeia care apăruse ca să-mi pună ordine în singurătatea mea perfectă, proaspătă și virginală. Femeile asta apar și-ți strică filmul cînd încep ușor-ușor să se amestece în lumea ta și, cum place majorității, să mai deretice puțin pe ici-colo, să pună ordine în viața ta. Și uite așa încep să-ți coafeze singurătatea, s-o macheze și s-o pieptene, s-o înțolească și să-i corecteze mersul pînă seamănă leit cu ea, pînă se transformă în ea și vor să-i ia locul. Se transpun în ea, devin una cu ea și într-o dimineață te trezești că ești singur lîngă o femeie pe care n-o mai recunoști, pe care n-o mai iubești și n-o mai dorești, și îți vrei singurătatea înapoi. Ei bine, într-una din zilele astea eram cu o tipesă cu părul nordic și depășisem de mult perioada conversațiilor avansînd către limbajul atingerilor cînd sună telefonul.

  • E iubita ta, îmi spune asta.
  • Păi și ce să-i fac eu?
  • Păi vorbește cu ea.
  • Păi nu cred că e momentul acum, e jenant…
  • E prietena mea cea mai bună, probabil se așteaptă să fii aici, știi, tocmai v-ați certat, v-ați despărțit, e greu…
  • E greu o pulă! Răspunde-i, foarte bine și dacă întreabă de mine, măcar spune-i adevărul. Spune-i că sunt cu tine și ne e foarte bine.
  • A închis. Dar dacă suna iar, să știi că-i răspund și-i spun că ești cu mine.
  • Așa să faci!

Și așa a și făcut. Aia a sunat din nou, după ceva vreme, nimerind cînd fumam țigara de după.

  • Auzi fată, m-am certat cu dobitocul și a plecat. E cumva la tine?
  • Da fată, e aici, fumează o țigară. Mi-a zis că v-ați despățit. E adevărat?
  • Nu știu fată, mie mi-a spus că s-a săturat și se duce la curve!

Cred că am rîs vreo zece minute, atunci. Și a fost una dintre despărțirile alea care nu lasă decît lacrimi de rîs, așa cum ar trebui să fie toate despărțirile. Pentru că atunci cînd te desparți de cineva te desparți de substituta singurătății tale, care, pînă la urmă, e oricum ceva mai bun decît ea și e, în orcie caz, cea mai bună alegere pînă o întîlnești pe Ea, femeia visurilor tale, jumătatea ta perfectă, cea de care nu ai cum să te mai dezlipești fără să te rupi, fără să te sfîșii, fără să mori. Cea de care, dacă s-ar întîmpla să te desparți, să-ți fie rușine că ai mai rămas în viață.

%d blogeri au apreciat asta: