pansamente
& dacă iubirea e vanitate
iubim cu furie cu îndîrjire cu disperare cu ură
doar pentru a primi puțină dragoste în schimb
cum n-ar conta prețul plătit iubim
pentru satisfacție pînă arde totul în noi & ne risipim
suntem pulovăre de lînă în alergare
prin mărăcini dacă iubirea nu e
vanitate de ce toată lumea strigă în loc să tacă
de ce iubitele au nume de parcă ar fi gări în care cobori
& uneori rămîi o țigară alteori un pachet de cele mai multe ori
pleci după alte țigări de ce iubirea nu e vanitate
dacă nu te duci să-ți strigi dragostea în prăpastie
pînă vomiți plămînii ficații inima o vomiți la fiecare bătaie
de ce dintr-o dragoste moartă răsare o dragoste vie
de ce dragostea nu e vanitate cînd dragostea se schimbă
& culoarea ochilor tăi rămîne aceeași de ce dragostea
nu e vanitate dacă dragostea se schimbă în timp
ce inima ta se face tot
mai neagră
ochelari de eclipsă
chirurgul are bisturiele, portarul are cheile, muzicianul notele și portativele
țăranul – pămîntul, vitele și cerul suficient de aproape să dea cu mîna prin el
ca prin izvorul tămăduirii să-și spele obrajii și fruntea, groparul are hîrlețul
tîrnăcopăul și lopata și mai are pămîntul cu viața de sub pămînt și moartea
care lovește la fix, mai precis decît orice campion la tir, mai puternic decît
orice armă, orice război sau molimă, fără greș, mai exact decît gravitația și mai
pătrunzător decît lumina soarelui prin ferestrele proaspăt spălate, doar eu,
eu nu am nimic, nimic în afară de încălțările care alunecă mai rău decît patinele
noi și echilibrul ăsta precar și mortul lîngă care mă trezesc în fiecare dimineață
și trebuie să-l car cu mine toată ziua, mortul ăsta desfigurat, mă tot întreb cine e
și de ce poartă la rîndu-i patine, la fel ca ale mele, de ce trebuie să pășesc și să
alunec dezechilibrat la fiecare pas și mortul se lasă tot mai greu, mai apăsător
mai desfigurat, încît prin ochii lui privesc întocmai ca prin ochelarii de eclipsă
o flacără timidă de lumînare, de ce eu nu am pensule ca pictorul, de ce nu am
o menghină în care să-mi zdrobesc oasele mîinii, de ce nu am un pian pe care
să-mi întind falangele ca un colier de prele rupt și deșirat, de ce nu am voce să
strig foc atunci cînd prin ochelarii de eclipsă văd crematoriul stins al nopții, de ce
chirurgul se poate opera singur de apendicită și eu nu-mi pot smulge limba rece
uscată, mută, de ce nu-mi pot amputa degetele unul cîte unul de parcă aș vorbi
despre mîngîiere, de ce eu nu am decît un mort desfigurat pe care-l duc în spate,
el îmi arată drumul, el îmi știe cuvintele, doar el vorbește în voie despre mine.
sătul
sătul e ultimul cuvînt rămas
dintr-o poezie scrisă în cuvinte canibale.
cuvintele înțelegere
dreptate, dragoste,
toleranță, tandrețe chiar
& mîndrie
n-au făcut față.
sătul.
ultimul cuvînt care trebuie să rămînă
din poezie.
chiar și o poezie de dragoste
tipărită
într-un ziar slinos cules de pe jos
încă mirosind a slănină
pe care grăsimea a topit cerneala
și-a mestecat cuvintele
nemailăsînd altceva
decît mirosul gras
de untură & mirodenii &
cuvîntul sătul
ultimul cuvînt după ce poezia
și-a devorat tentaculele
ca o caracatiță
în disperarea foamei
în disperarea formei
în disperarea autocunoașterii
în disperarea poeziei
în disperarea unei cauze.
cauza
poeziei.
cauza lumii.
cauza care face friptura de vită & sfoara de cînepă
să-ți dea aceeași senzație.
sătul.
Control 2.o – primul fragment
Cînd mă trezesc dimineața, primul lucru pe care îl realizez este singurătatea. Nu o singurătate apăsătoare, dureroasă, nici măcar una incomodă, ca o haină strîmtă, ori, de ce nu, mult prea largă. Nu. Doar singurătatea, starea aia comodă în care te învelești cînd lumea din jurul tău a devenit plictisitoare și obositoare. O singurătate comfortabilă ca un fotoliu și o măsuță pe care zac în devălmășie sticle și pahare, două scrumiere pline, o farfurie cu resturi de mîncare, un laptop cu tastele strălucitoare de la fina peliculă de grăsime lăsate de degetele grăsoase atunci cînd mănînci și tastezi în același timp și nici o voce care să țipe la tine să-ți impute toate astea. Ăsta e cel mai mișto lucru, liniștea, lipsa aia a vocii care țipă, care îți atrage atenția, care îți fute mojoul exact cînd ți-e lumea mai dragă.
De la o vîrstă singurătatea asta devine tot mai necesară, tot mai iubitoare și mai grijulie, ca o nevastă pururi îndrăgostită de tine. Și pentru că e mereu amabilă cu tine ai grijă de ea și-o iubești și tu, o întreții și-i oferi cele mai frumoase, calde și intime lucruri și secrete ale tale. Tot ceea ce nu îți vine să împărtășești cu nimeni altcineva, pentru că nu merită. Singurătatea merită. Singurătatea îți oferă virginitatea ei în fiecare zi, pentru că e mereu virgină. O începi, termini cu ea, o înșeli din cînd în cînd, nu contează cu cine, și cînd te întorci la ea, o găsești neschimbată, la fel de tînără, la fel de proaspătă, neatinsă de nimeni și de nimic. Pură ca o fecioară.
Poți face orice cu singurătatea ta pentru că nu comentează. Singurul lucru inconvenabil la ea este faptul că, uneori, animalul social din tine își arată colții, că normele sociale te obligă și că, futu-i, îți plac femeile frumoase, îți place să le ai prin preajmă, prin pat. Și de ce să n-o recunoști, îți place jocul, îți plac mecanismele seducției, îți place să-ți umilești singurătatea cu fel și fel de exemplare umane, fie că e vorba de sex, fie că doar pentru discuții interminabile, în locuri cu mult fum și băutură din belșug. Pentru că oricît de mult îți iubești singurătatea, oricît de dragă ți-e independența oferită de ea, ești un tip viciat și dependent de oameni. Ca să bei, ca să te arăți macho, ca să te tăvălești cu tot felul de paparude, ca să îți arăți ție că poți face orice, fără restricții, și că de fapt nimic nu te satisface. Nici singurătatea, nici oamenii. Trebuie s-o recunoști. Ești singur nu pentru că-ți iubești singurătatea, ești singur pentru că nu ești lîngă persoana potrivită. Știi că există, e undeva acolo, hărăzită ție, dar nu faci nimic altceva decît să aștepți. Aștepți ca forțele de coeziune din univers să acționeze în favoarea ta și universul să se contracte și să devină suficient de mic încît să nu mai poți trece nepăsător pe lîngă ea, să nu te mai faci că n-ai observat-o, să nu mai negi prezența ei, nevoia de a fi lîngă cineva de a aparține cuiva. Ei. Trăiești în singurătate pentru că de fapt trăiești în negare. Iar ea e acolo și nu trebuie decît s-o saluți.
Cam așa stau lucrurile. Nu trebuie să te îngrijoreze nimic. Uneori e chiar distractiv, cum a fost ultima oară cînd i-am dat papucii tipei cu care eram. Era trecut de miezul nopții, băusem din belșug, și mă sărutam cu o blondă, chiar pe canapeaua din livingul ei, la nu mai mult de 4-5 ore de cînd mă certasem cu femeia care apăruse ca să-mi pună ordine în singurătatea mea perfectă, proaspătă și virginală. Femeile asta apar și-ți strică filmul cînd încep ușor-ușor să se amestece în lumea ta și, cum place majorității, să mai deretice puțin pe ici-colo, să pună ordine în viața ta. Și uite așa încep să-ți coafeze singurătatea, s-o macheze și s-o pieptene, s-o înțolească și să-i corecteze mersul pînă seamănă leit cu ea, pînă se transformă în ea și vor să-i ia locul. Se transpun în ea, devin una cu ea și într-o dimineață te trezești că ești singur lîngă o femeie pe care n-o mai recunoști, pe care n-o mai iubești și n-o mai dorești, și îți vrei singurătatea înapoi. Ei bine, într-una din zilele astea eram cu o tipesă cu părul nordic și depășisem de mult perioada conversațiilor avansînd către limbajul atingerilor cînd sună telefonul.
- E iubita ta, îmi spune asta.
- Păi și ce să-i fac eu?
- Păi vorbește cu ea.
- Păi nu cred că e momentul acum, e jenant…
- E prietena mea cea mai bună, probabil se așteaptă să fii aici, știi, tocmai v-ați certat, v-ați despărțit, e greu…
- E greu o pulă! Răspunde-i, foarte bine și dacă întreabă de mine, măcar spune-i adevărul. Spune-i că sunt cu tine și ne e foarte bine.
- A închis. Dar dacă suna iar, să știi că-i răspund și-i spun că ești cu mine.
- Așa să faci!
Și așa a și făcut. Aia a sunat din nou, după ceva vreme, nimerind cînd fumam țigara de după.
- Auzi fată, m-am certat cu dobitocul și a plecat. E cumva la tine?
- Da fată, e aici, fumează o țigară. Mi-a zis că v-ați despățit. E adevărat?
- Nu știu fată, mie mi-a spus că s-a săturat și se duce la curve!
Cred că am rîs vreo zece minute, atunci. Și a fost una dintre despărțirile alea care nu lasă decît lacrimi de rîs, așa cum ar trebui să fie toate despărțirile. Pentru că atunci cînd te desparți de cineva te desparți de substituta singurătății tale, care, pînă la urmă, e oricum ceva mai bun decît ea și e, în orcie caz, cea mai bună alegere pînă o întîlnești pe Ea, femeia visurilor tale, jumătatea ta perfectă, cea de care nu ai cum să te mai dezlipești fără să te rupi, fără să te sfîșii, fără să mori. Cea de care, dacă s-ar întîmpla să te desparți, să-ți fie rușine că ai mai rămas în viață.
mesaj de pe nava-mamă
nimic nu mai poate fi schimbat.
frică peste frică ori cărămidă peste cărămidă indiferent
cîtă căldură te izolează de burta iubitoare. un strat de fulgi moi.
un strat de singurătate halucinogenă,
lacrimogenă. un strat de distanță,
nimic nu mai poate fi schimbat.
doar atunci.
numai atunci cînd laptele se prelinge din sfîrc pe mamela grăsoasă
și ești sătul. doar atunci.
nu e nevoie de încredere pentru a certifica. doar furtunile solare
mai aduc aceeași temperatură. acum.
dacă trupul tău a fost făcut din celule pentru condamnați
la moarte sau foame,
nimic nu mai poate fi schimbat.
pînă și rugăciunea a fost făcută greșit.
nu pîinea.
dragostea.
măcar asta.
ultimul război cu copilăria
în ziua în care m-au anunțat mă pregăteam de o beție cu băieții.
în ziua aia băieții au băut singuri în timp ce eu număram stîlpii
de pe marginea căii ferate și calculam viteza trenului cum m-ai învățat
de mic. trei ore, mi-au spus stîlpii de înaltă tensiune, trei ore futute.
dacă trenul ar fi mers de două ori mai repede ar fi durat doar o oră și jumătate
de la copilărie la maturitate. o singură oră și jumătate în care copilul
devine bărbat.
&&&
bărbat devii cînd îți moare tatăl. prima dată te iau mai pe ocolite, caută
să te menajeze, să nu te șocheze. dar tu știi, tu vezi de la bun început minciuna
din ochii lor. tu simți de la bun început că s-a întîmplat ceva.
îți simți copilăria în gît ca o vomă și verși, și verși
ca un poet beat pe o foaie albă verși. iar
cînd te oprești ai ochii uscați, strălucitori ca vopseaua metalizată de bmw.
ești dintr-o dată bărbat.
chiar dacă n-ai bmw.
&&&
în ziua în care îți pleacă iubita mai devii o dată bărbat.
sunt acum doi bărbați în tine, cel de la moartea tatălui, lîngă cel părăsit de femeie.
pun o piatră pe inima ta și pe ea pun paharele și în pahare tărie.
tu ai inima slabă și tăria aia doare ca dracu, tăria aia doare ca dintele legat de clanță
și smuls. doare ca în momentul în care toată copilăria îți iese pe gură
pe ochi, prin piept și prin podul palmelor cînd îl vezi gol tandru rece
întins pe lespedea rece de la morgă. cineva te întreabă dacă e el și atunci
ai pentru prima dată curajul, tupeul, chiar și mîndria de a răspunde răspicat da.
el e. și bărbații din tine ridică paharele cu tărie, ciocnesc iar piatra grea apasă pe inima ta
puțin mai ușor.
&&&
femeia îți reproșează că ai trecut de 40 de ani și încă nu te comporți ca un bărbat
adevărat. e momentul în care devii pentru a treia oară bărbat și simți
cum organele tale sfîrșesc înlăuntrul tău ca puii de găină fără cap în coteț
cînd dă iama dihorul.
&&&
cînd te apucă de deget mînuța aia mică, grăscioară și roză mai devii odată bărbat.
și cînd femeia pleacă împreună cu mînuța mică, grăscioară și roză
rămîi încă o dată bărbat. și simți că nu-i nici un război în lumea asta
care să te facă mai bărbat ca atît.
numeri stîlpii de înaltă tensiune iar de data asta sunt doar doi. ai ajuns într-o clipă
la destinație, simți cum piatra se ridică de pe inima ta și ești
dintr-o dată bătrîn.
Om sărac, om bogat – Povestea Zilei
NU UITAȚI! La orele 19.55 fiti pregătiți pentru povestea zilei, Om sărac, om bogat, după Frații Grimm, la Cartea Zilei, pe Nașul TV și pentru concursul Cangurul TV, care vă aduce premii bogate în cărți. Primele 3 SMS-uri cu raspunsurile corecte la intrebări vor fi premiate de către editura Sigma.
Fata săracului cea isteață, după Petre Ispirescu
Povestea de azi la Cartea Zilei este Fata săracului cea isteață, adaptare după Petre Ispirescu. Vă așteptăm la ora 19.55 de minute la Concursul Cangurul TV, pe Nasul TV, dar si aici pe FB. Raspundeti corect la cele 5 intrebari si puteti castiga un pachet bogat de carti oferit de editura SIGMA.
Uriașul cel egoist – poveste pentru copii și concurs Cangurul TV
Dragi copii, stimați părinți și bunici, vă invităm la concurs, un concurs cu povești frumoase și ăline de învățăminte dar și cu premii substanțiale. Cu siguranță ați auzit de concursurile Cangurul, sau chiar ați participat la acestea.
Acum aveți ocazia să urmăriți și să participați prin intermediul televizorului. Urmariți cu atenție emisiunea Cartea Zilei, pe Nasul TV, la ora 19.55, fiti atenți si notati-va raspunsurile corecte puse in emisiune. Primii trei concurenti care trimit raspunsurile bune prin SMS la nr. de telefon 0755 299 235 vor intra în posesia premiilor oferite de editura SIGMA.
Cărți publicate
De unde cumpăr?
Stories Of Old 