pizdă nespălată

Primul fragment, primele 1000 de cuvinte din viitorul meu roman.

Pizda ei miroase a moarte. Miroase ca o viață uriașă acumulată acolo, strangulată brusc sau căsăpită cu satîrul, miroase a ființă desființată, miroase a sublim, ca o stea moartă pe cer de mii de ani, dar care persistă acolo în noapte, în întuneric, în mintea ta, miroase a mare și creierul ți se inundă de alge putrezite, de furtuni și pești descărnați, miroase a sînge și a crimă, miroase a brînză mucegăită, a șobolan strivit de camion și a iubire pierdută. De aia cînd întîlnesc o pizdă nouă o rog frumos, respectuos, să nu se spele măcar trei zile înainte, ca să întîlnesc mirosul acela, mirosul acela al tuturor pizdelor pierdute, mirosul pur, neînfrînt, al iubirii. Mirosul pierzaniei.

Cînd miroși o pizdă îngrijită, miroși ceva artificial, ceva lipsit de insuflețire. Simți aroma săpunului, simți izul sec al balsamului de rufe rămas de pe prosopul de baie, miroși cremele sau laptele de corp. În zadar cauți să simți izul viu, clorotic, înțepător și pătrunzător de urină, degeaba îți îndeși nasul în speranța că mirosul acru al vieții, mirosul benign de bacterii care se înmulțesc îți va invada nările, apoi mintea și-ți va da tripul total, tripul în care îți întîlnești propria fericire și-o fuți în cur apoi în gură și întreg eșafodajul minții tale se prăbușește ca o clădire în flăcări și în cenușa rămasă pe urmă îți vezi chipul, viața, sentimentele, îți vezi viitorul și știi că doar mirosul ăsta de tristețe, de moarte vehementă îți mai face inima să tresalte, fiindcă de fapt tu ai murit și doar mirosul puternic al vieții te mai poate resuscita.

Ani întregi am fost și eu ca ceilalți, o bucată de carne în altă bucată de carne, un cadavru hrănind alt cadavru. Nu simțeam nimic real, trăiam aceeași minciună care-i conduce pe toți pe drumul pierzaniei. Am fost și eu bărbat încărcat pînă la refuz de dorința de iubire, de împlinire și fericire, de cuvintele și semnificațiile manipulatorii pentru marea masă de roboți umani, limitați și proști, care încă mai cred în basme, în scopuri și în atingerea acelui catharsis dulceag, siropos, al vacii care paște iarbă verde, verde, grasă, mulțumită, satisfăcută, sau acel orgasm de 30 de minute al porcului murdar de tărîțe pe rît care sfredelește o scroafă buhăită de mălai și făină de oase.

Am iubit la fel ca ceilalți bărbați, am avut dramolete, drame, tragedii, am suferit enorm și ca nimeni altul, am avut tentative de sinucidere, am făcut duș cu iubirea vieții mele, am făcut sex total cu iubirea vieții mele, am făcut sex absolut cu iubirea vieții mele și după aia ne-am despărțit și ne-am cuplat cu alții și am luat-o de la capăt ca și cum toate astea n-ar avea nicio valoare. Și n-au. Nu înseamnaă nimic, cu adevarat, cît în unicitatea lor sunt de fapt poezia proastă a tuturor vieților, aceleași versuri stupide, aceleași iubiri lapidare, aceleași sentimente lipsite de valoare, lipsite de căcat, pentru că numai căcatul le-ar fi putut diferenția de resul iubirilor repetitive ca orele pe un ceas, ca rîndunelele primăvara, copacii înfloriți.

Am iubit banal, purtat de aceleași sentimente ca niște haine de sehaș care îmbracă generații întregi, lăsîndu-le pe piele și în minte același iz de învechit și lipsit de culoare. La început nu eram obsedat de mirosuri și nici nu le dădeam o importanță, plus că nu le puteam disocia decît în doua categorii: plăcute sau nu. Apoi, după ce am cunoscut-o pe ea, după ce am început s-o iubesc și mi-am dorit s-o iubesc altfel, cu altă iubire, nepămînteană, neumană, cu o iubire dincolo de iubirile cu care iubesc oamenii obișnuiți, oamenii seci, lipsiți de noimă, am învățat că mirosurle se asociază cu multe alte lucruri, cu culorile, cu emoțiile, cu muzica, cu gustul, mirosul leagă toate senzațiile într-o apercepție universală a lumii, în care tot lăuntrul lucrurilor iese la iveală și miroase și se amestecă, se mixează cu lăuntrul celorlalte lucruri și crează drogul suprem, adevărata beatitudine, staza primordială în care poți să te cunoști pe tine însuți.

Întotdeauana poți asocia o culoare sau mai multe unui miros, unui parfum de floare îi poți asocia o culoare, fie a petalelor, fie culoarea ochilor aceluia de o adulmecă, unui miros de mîncare bine gătită îi poți adăuga un curcubeu, la fel ca mirosurilor de vopseluri, unui parfum de femeie îi poți asocia culoarea părului ei, culoarea obrajilor ei cînd se excită, culoarea sîngelui ei cînd se simte protejată, unei vulve îngrijite îi poți asocia albul aseptic de spital, unei pizde proaspăt futute îi poți ascocia culoarea iubiri, unei pizde nespălate trei zile îi poți asocia culoarea întregului univers, îi poți asocia iubirea în tot absolutul ei, ca și cum ai face dragoste cu toate femeile din lume deodată.

Am observat că pizdele au miros prima dată cînd mi-am înfipt botul într-una. Aveam 16 ani, eram cu părinții la țară la un botez, ai mei erau nași, iar eu mă infiltrasem rapid într-un grup de tineri, mai mari decît mine, pe la vreo 21-22 de ani, care se separaseră de restul lumii la o masă sub o perdea de viță de vie, unde fumau și șprițuiau că na, d-aia există distracție pe lume. Nu mai țin minte cum o chema, o să-i spun Laura, pentru că n-am iubit niciodată o fată pe nume Laura. Era la vreo 23 de ani, Laura, avea sîni mari și voluptuoși, strînși de un sutien și o cămașă albă strîmtă, peste care cădea părul ei negru, vopsit, cu o artificialitate înduioșătoare.  Nu-mi mai amintesc figura ei, dar știu că avea un zîmbet pervers, de curvă care oprește camioane grele și asta mă excita, visam buzele alea ca o cagulă peste capul vinețiu și umflat al penisului meu.