pentru că plînsul unui poet însingurat e cîntec de leagăn

voi muri și eu într-o zi. probabil într-o zi
de marți, că lunea nu-mi pică prea bine și se zice
că așa-ți merge toată săptămîna. și vinerea
e o zi bună de murit însă mi-ar plăcea fără
prea mult zgomot, fast, audiență. cel mai bine

în camera mea, dacă voi avea una, în compania
unui pahar de vin, cînd femeia mea va fi la piață.
să-mi iasă înainte cu plin. iar prietenii mei la cîrciumă
și vor avea bani din plin să plătească. mama va plînge
și iubita și cei dragi mă vor jeli chiar dacă
le voi fi spus deja că peste trei zile voi învia și

dacă nu va fi peste trei zile, va fi peste trei ani
sau trei sute. dar voi învia. însă pînă atunci
ei vor plînge, mă vor jeli cum și noi,
la vremea lor, i-am jelit pe ai noștri. pînă
paturile lor s-au făcut iar pădure. și inimile

lor vor putea din nou iubi. căci lacrimile acestea,
lacrimile acestea sunt mai crunte și mai crude și mai
tăioase decît orice suliță sau sabie, lacrimile astea
usucă inima. chiar dacă voi învia peste o lună
sau o mie de luni. sau deloc. dar tu să știi:

celor ca mine doar lacrimile astea ne vor aduce
iertarea.