icoana

fericiți, cei mai fericiți trebuie să fie cei care se culcă cu icoanele lor!
așa, blasfemiator, în ciuda celor care se culcă lîngă dumnezeu
sau lîngă fecioară, ce fericiți trebuie să fie cei care iubesc și se culcă
noapte de noapte cu icoana lor, cum și eu am dormit cîndva
cu icoana mea.

ce sentiment de liniște și înălțare cînd pui capul pe pernă și icoana
respiră ușor lîngă tine, cînd lemnul ei dulce și cald arată ca pielea,
cînd chipul ei înrobit în vise te provoacă la rugăciune și stat în genunchi
lîngă marginea patului, ca în biserica în care există o singură icoană,
făcătoare de minuni.

nu-mi pasă ce spune lumea, și eu sunt tot dintre aceia care vor icoane
în patul lor. să mă culc noapte de noapte cu icoana mea pînă mintea
o icoană uriașă mi se face, pînă chipul ei se cioplește atît de bine în creier
în suflet, în carne, că trupul meu biserică mi se face. să vii tu, cititorule
să-ți faci trei cruci, să te rogi și să spui, ca mine, doamne!

disorder

în mintea mea se joacă unul
de-a lars von trier
& mai nasol e că atunci cînd mă bărbieresc mă tai
de fiecare dată de parcă abia mă împotrivesc
impulsului

& cînd interiorul iese la suprafață eu nu mai sunt
în oglindă doar tulburările anxietatea socială
stresul post traumatic depresia & obsesiile compulsive
visele bipolare ale personalității borderline sindromul
paranoid schizoid & depersonalizarea disocierea
identității & maniile

de obicei dai cu puțin alcool apoi lipești
o bucățică de hîrtie igienică
dar niciodată nu se oprește așa
nici o mie de suluri nu-s îndeajuns să pui capăt
sîngerării mentale & nici o cisternă de dublu rafinat
ești conștient că trebuie să aștepți să se oprească
de la sine

de parcă ai face infarct & avc în același timp
ochii tăi ca două celule incomunicando
în care sunt închiși cel din afara ta & cel dinlăuntru
& niciodată nu-l vei putea atinge să-i oprești sîngerarea
celui din oglindă

spuneam cîndva că tot ce se întîmplă în afara mea
are loc & înăuntru
abia acum realizez că e invers
pot dezbăca o femeie din priviri
pînă-i văd sufletul & cînd mă uit în ochii
mei privesc direct în moarte

Morfină, vă rog!

Eu sunt cancerul. Tu ești cancerul. Oamenii, ei te lasă primii să mori. Direct sau indirect, cu intervenție sau fără. Ei sunt cancerul. Și nu necunoscuții, nu cei care trec pe lîngă tine pe stradă. Cancerul sunt oamenii care ar trebui să te ajute, să îți ofere sprijin. De obicei apropiații, cei care te privesc, te înțeleg, îți oferă sau nu, cei care te consolează.

Dar ce consolare!!! Ce măreț lucru să privești declinul unui om, să-l vezi cum se prăbușește iar tu, tu să te simți puternic, în siguranță, salvat.

Ce măreție a privitorului de box, a eruditului de lupte care suferă sau se bucură, care se agită sau bufnește, în timp ce favoritul o încasează sau reușește să se ridice pentru înc-o rundă! Ce angoasă să plîngi sau să rîzi la un meci în care altcineva luptă iar tu privești și spargi semințe.

Ce frumusețe să vezi lupta pentru supraviețuire a cuiva, prieten sau doar cunoscut, meciul lui cu lumea în care te implici de pe margine ca un antrenor care n-a primit niciodată o lovitură. Ce bătălie, băi băiatule, cînd, aproape că i-ai oferit sprijinul sau chiar l-ai ajutat să se ridice o dată, pentru o cadere fatală. Magistrală.

Îl ajuți pe om. Îi oferi ce crede ca are nevoie, bani, băutură, femei, încredere, o poziție mai bună, dar fără să-l avertizezi de pericolul care îl paște. Fără să-i spui că luptă singur, împotriva lui. Fără să-l avertizezi că oricare bine îl poate distruge. Că binele e pericolul cel mai mare al binelui, și nu doar uneori. Că un șut un cur e un pas înainte și o mînă de ajutor un pahar cu otravă. Că binele e un rău involuntar. Sau nu.

Omul e cancerul omului. Eu sunt cancerul. Tu ești cancerul. Eu sunt cancerul tău, tu ești cancerul meu. Un fel de fault în atac. Ai mingea vrei să dai la poartă. Fault. Ia el mingea, dă el la poartă. Ești bine mersi? Hai la o bere, las că dau eu. Ce dacă ai treabă mîine, ce dacă te așteaptă nevasta acasă. E o bere, doar nu-ți refuzi prietenul. Fault.

Pentru asta sunt prietenii. Să te ajute cînd ești singur, să te consoleze la necaz, să te binedispună și să te facă să uiți. Să uiți de lucrurile importante, de gol. Meciul, tactica, strategia. Frumusețea fazei. Lasă golul, prietene, e un joc de echipă. Tu dai pasa, ei golul. Golul tău, golul de care ai uitat, cel mai frumos gol din toate timpurile. Golul din pieptul tău, golul din carcasa pieptului, locul unde ar trebui să fie plămîni, inimă suflet și nu sunt decît urme de fault. Nu foc, bucurie, bucurie, lacrimi sau frig.

Nici o noimă. Prieteni îți vor binele. Cu tot dinadinsul. Te ascultă, te înțeleg, ticăie ca un ceas în singurătatea ta. Îți oferă băutură, multă băutură, droguri, femei, joburi. Îți controleaza viciile și puțin cîte puțin viața. Ticăie ca un ceas de bombă. Te mănînca de viu ca un cancer.

Sunt prea rari aceia care nu au cancer. Foarte puțini. Greu de găsit, pentru că de cele mai multe ori sunt singuri. Nu pentră că se păzesc de ceilalți. Ci de ei înșiși. Sunt aceia care realizează că, în afara de ceilalți, noi suntem propriul nostru cancer. Pentru că singuri ne îmbolnăvim de prieteni. Singuri ajungem să ne predăm cancerului mintea, sufletul, viața. Cancerul te cunoaște cel mai bine. Celulă cu celulă.

Ține-ți prietenii aproape și dușmanii și mai aproape. Dar cel mai aproape de tine ești tu. Cît îți poți rezista ție? Cît poți rezista dușmanului din tine? De cîte ori vrei ceva și-ți refuzi, tocmai pentru că binele pe care ți-l faci e de fapt răul pe care ți-l dorește dușmanul tău intim? Vrei să fii toată viața singur? Vrei să te înfrîngi pe tine prin sprijinul și consolarea celorlați? Vrei prieteni pe viață? Îi vei avea. Pe viață și pe moarte!

Sunt un om puternic? Sau sunt dintre acei oameni suferinzi, oameni cu o constituție firavă, a trupului sau a minții. Greu de spus. Am un trup care duce acest greu și prieteni care, voit sau nu, îmi dau de lucru cu acest greu. Oamenii sunt ființe frumoase iar frumusețea lor stă în cădere. De aceaa există oameni care se îmbolnavesc de cancerul medical, pentru că nu stiu a se feri de cancerul din oameni.

Hai să mai bem una mica. Să mai băgam o doză. Să mai tragem o linie. Să alunecăm de pe șine. Să deraiem. Să mai futem o noapte. Să facem bani, lovele, să avem să ne distram. Să ne distrugem.
Însă ne place asta. Nu ne ferim, ne aruncăm înainte cu brațele deschise și ochii închiși. Suntem săritorii în gol de pe stînci. Cît de bine poate să fie! Cîte momente mici, dar pline de măreție ascunsă! Cîte momente bolnave și decrepite de o frumusețe inegalabilă!

Bețiile interminabile, bețiile care te fac să trăiești în irealitate, într-o lume mai mult închipuită, făcută din extazee și plăceri ca visele de morfină. Morfina face cancerul suportabil, uneori chiar placut. Morfina ne ajută să ne suportăm mai ușor. Să ne uităm păcatele, să suportăm mai ușor înfrîngerea. Să suportăm mai bine victoria, victoria prin care ne-am ucis definitiv. Cancerul este o scuză demnă și plauzibilă pentru morfină. Propriul nostru cancer, pentru plăcerea proprie.

Ne place să fie bine fără să înțelegem răul. Cancerul ne știe cel mai bine, e prietenul nostru cel mai bun. Așadar, să facem sex. Sex cu propria inima, cu propriul creier. Să vîrîm organul în golul din noi ca să-l umplem. Așa e cancerul, plăcut ca iubirea, de fapt ca îndrăgosteala. Sexul cu moartea, sexul cu propria boala, sexul cu propria frumusețe. Să-ți fuți crunt frumusețea și să fie o frumusete și o candoare dumnezeiască. Ăsta da sport extrem!

Și nu e greu. Dar nu încercați asta acasă. Nici oriunde în altă parte. Nici măcar în visele cele mai intime. Morfina asta e puternică și toxică și dă dependență nasoală, ca de la mamă la făt. Și începe fain, jucăuș, sau banal, de obicei cu o mică pierdere. Poate fi o suma mica de bani. O mică pierdere a lucidității. O dragoste mică. Un jobuleț. Un pretenar nesimțit. O curvă. O ratare. Și apoi un cancer binevoitor care te scapă de toate astea cu morfina lui mieroasă.

Ce măreție să scapi de singurătate! Internetul a învins urbanizarea, singuratățile s-au accentuat. Nevoia de comunicare verbala, de interacțiune socială a sporit. Oamenii și-au învins singurătatea și s-au aruncat în malaxorul uriaș al consumului. Capitalismul prosperă, cancerul odată cu el. Și atunci, pac! Apare binele. Sprijinul amical, suporterul social al meciului tău de box cu lumea. Cu lumea reflectată de tine. Suporterul care sparge semințe și se consumă odată cu tine de pe margine. Moare împreună cu tine, e spectatorul perfect al dramei tale. A doua zi comentează cu prietenii: a fost o înfrîngere colosală! El a cîștigat. El, protectorul singurătații. Binele morphine child. Adevărata singuratate.

Irukandji este o meduză de mici dimensiuni din apele tropicale ale Australiei a cărei otravă te face să îți dorești moartea. Rare șanse pentru cei mai mulți dintre noi să o întîlnim. În realitate însă, toți avem o meduză irukandji în capul nostru care ne face să ne dorim moartea.
Să ne autodistrugem. Morfină, vă rog!

poem cu radu zetu

noi suntem în afara istoriilor şi ştii de ce. o gheară nevăzută ne trage în afară – suntem doi îndrăgostiţi pe care dragostea senilă şi oarbă nu-i mai recunoaşte. noi dăm ocol bisericii de trei ori ca să ne convingem că a fost construită din interior spre afară fără uşă. cînd plouă peste bucureşti există un traseu pentru noi printre picături şi ce vine cu dragostea muşcă mai rău decît un cîine turbat dar noi suntem safe pentru că turbarea e un fel de nicolae manolescu ales pe viaţă cu o istorie critică într-o mînă şi un prezervativ udat de ploaie în cealaltă.

noi suntem în afara istoriilor dar noi culegem aripi ca hansel şi gretel pietricele spre casă. şi noi ştim că acasă singurătatea e ceva de mărimea unui om care atunci cînd se scufundă în cadă dislocă o cantitate de apă similară cu tot golul din univers. şi mai ştim că noi nu ne oprim niciodată în acelaşi moment cu liftul pentru că la noi urcarea sau coborîrea sunt interminabile. şi nu numai atît. e ca atunci cînd erai copil şi-ţi dădeau cu albastru în gît şi-ţi închipuiai că dintr-o singură suflare poţi face un cer mai mare care să învelească cerul să-l protejeze să nu tremure de frig.

noi suntem în afara istoriilor pentru că trei limuzine negre te urmăresc pe stradă şi te opresc ca să-ţi aducă o bere că poate ţi s-a făcut sete. pentru că atunci cînd fumezi o ţigară o carte prinde viaţă în mîinile tale şi din cuvintele ei face un om un limbaj şi o moarte. prima moarte îndrăgostită de propria ei moarte ca un maestru yoga care nu-şi părăseşte nici după 1000 de ani trupul lipsit de viaţă. noi ne înşelăm şi mîinile şi ochii cu ceea ce ne e aproape numai sufletul face o hartă a oamenilor şi bărcuţe de hîrtie pe care le aşază pe lacrimi aşteptînd să se scufunde.

noi suntem în afara istoriilor pentru că noi ne putem scrie viaţa cu un singur cuvînt. de aceea celelalte cuvinte sunt un arhipelag nelocuit pe care vegetaţii luxuriante închipuie un rai în aşteptare. te privesc numai în viitor de parcă mă uit la tine de pe steaua polară şi ceea ce văd se întîmplă peste 400 de ani. suntem ultimele ciocîrlii paradisiace şi mute în care arta popescu e trecătoare ca vărsatul de vînt. îţi lasă semne adînci pînă pe pereţii atriilor. o ontologie neagră mumificată al cărei organ copulator rămîne în erecţie chiar şi după ce a fost băgat în formol. pe care scrie că tot ce ne apasă este imoral şi pervers.

superman

dacă ai visat la o viaţă mai bună, la cum să ai controlul asupra vieţii tale
renunţă la seriozitatea care te face tocilar sau lingău în faţa colegilor
renunţă la zîmbetul ăla tîmp de pe faţă aşteptîndu-i pe ceilalţi să rîdă
după ce le spui cel mai tare banc din lume
renunţă să mai fi cool, renunţă să fii bărbatul pe lîngă care se perindă tipele în control
trebuie să ajungi să urăşti playlistul, trebuie să ajungi să urăşti gloata care se mişcă în ritm
să urăşti faţa zîmbitoare a barmanului în timp ce te serveşte şi te fură de două ori
la măsură şi rest, trebuie să ajungi să urăşti
străzile care te poartă în aceleaşi locuri în care aceiaşi beţivi
cu aceleaşi probleme nenecesare devenite dintr-o dată capătul ultim al existenţei,
renunţă să te mai gîndeşti la fosta ta iubită şi actualul ei prieten despre care
într-un acces de furie ţi-a spus că e mai bun în pat, renunţă să te mai dai de ceasul morţii
cînd te gîndeşti la datoriile acumulate şi la faptul că vei fi paralizat la salariu
doar pentru că ţi-e greu să te trezeşti dimineaţa şi întîrzii aproape zilnic,
renunţă să mai stai nopţile să te gîndeşti la lucruri despre care crezi că nimeni
vreodată nu s-a gîndit la ele, renunţă să mai faci poezie, urăşte poezia, urăşte poeţii
urăşte falsitatea asta care zace în cuvinte, pentru că gesturile sunt singura poezie
adevărată, gesturile şi felul în care se prăbuşesc stelele, în care se prăbuşesc munţii
în care se prăbuşesc toate lucrurile şi la final, ca o pauză lungă în respiraţie
felul în care se prăbuşeşte omul
învaţă să urăşti tot ceea ce lumea iubeşte şi încearcă să nu iubeşti nimic niciodată
renunţă la tot ce e rotund, renunţă la tot ce e pătrat, renunţă la tot ce e oval
renunţă la tot ce are formă
renunţă la tot ce poate fi spus de către altcineva în afară de tine, renunţă
să mai faci sex pentru că s-a mai făcut
renunţă să mai fii uluit de lucrurile frumoase făcute de alţii, cînd şi tu ai puterea
să uluieşti, trebuie să urăşti bătăile în uşă, moralitatea, vata pe băţ, vivisecţia,
enciclopediile, bursele de valori şi bursele şcolare, sentimentele şi comunicarea şi
toate lucrurile despre care se spune că te apropie de viaţă
de fapt te mint
poţi, sunt sigur că poţi, sunt absolut sigur că vei reuşi
hai modifică-ţi odată setările, hai închipuie-ţi că eşti pe banda de alergare
care se învîrte sub picioarele tale şi nu ajungi nicăieri dacă nu-ţi modifici setările
descompune totul în pixeli, renunţă la imagini
descompune mişcarea în pauze, renunţă la deplasare
descompune poezia în cuvinte, renunţă la artă, la visare,
fii tu însuţi cel care ai fi vrut întotdeauna să fii, fii cel care urăşte să fie
renunţă la a mai fi sau măcar pentru cîteva clipe fii tu însuţi
cel ce se dezbracă la piele şi se pişă contra vîntului, contra timpului
fii artistul acela rău –
ca superman atins de nebunie.

Pasărea de foc spaţială

Draga mea Alice Doe,

Prin pielea subţire de ceaţă a braţelor albastre ţi se văd venele asemenea nervurilor unei frunze. Palmele se ofilesc muritoare atingînd pielea altui bărbat, acela care nu-ţi poate oferi nici poezie, nici viitor, nici împlinire. Mă suni să-mi spui că te-ai apucat de filme porno, tu, în care sufletul clocotea de vise, tu, în care inima bătea a dragoste ca miezul clopotului de sticlă al Sylviei Plath.

Tu nu mai ai umbră acum, umbra ta umblă ascunsă de întunericul din camera mea. Umbra ta nu mai e a ta, locuieşte aici cu mine, pe întuneric. Umbra ta a venit să vadă unde stau, cît de comodă e salteaua pe care dorm, ce mănînc, ce filme îmi trec pe dinaintea ochilor, umbra ta e în şifonier şi-mi netezeşte hainele cu palma ei moale de umbră, umbra ta mă înveleşte noaptea cînd se stinge focul şi mi se face frig.

Dinapoia ochilor tot umbra ta oftează şi stîrneşte o briză rece în capul meu. Mi se zburleşte părul pe frunte transpiraţia îngheaţă ca lacrimile în ochii aşteptării într-o siberie apărută peste noapte împrejurul meu ca un gulag unde sunt nevoit să-mi sufăr suferinţa, ca un tată nevoit să accepte un copil din flori. Ai început din nou să bei, eşti hotărîtă să nu laşi viermilor frumuseţe.

Spui că ţi-e dor de mine, de vocea mea, dar nu ţi-e dor de corpul meu, de penisul meu, de dragostea mea. Bei singură iar cînd alcoolul învinge suni şi ceri dulceţică. Şi eu vreau să te văd, să te ating, să sărut buzele tale imateriale, să-ţi mîngîi sînii moi de întristare. Umbra ta îşi rupe unghiile săpînd în pămîntul din pieptul meu, dezgropînd ţipete, ochii întunecaţi, încercănaţi ai inimii.

Viaţa înseamnă deteriorare, înseamnă strămutare, înseamnă lipsă de stabilitate poate. Dar nu moarte, draga mea, nu moartea fără ţintă, nu moartea abator al iubirii, nu moartea ca un repaus îngheţat şi nesfîrşit. Frumuseţea, fericirea, fiorul, acesta este copilul nostru, să nu-l dăm avortului.

Sunt aici, în interiorul clopotului cu inima răcită, o umbră care îţi trece mîna prin păr în timp ce dormi şi visezi frînturi din mintea mea torturată. Suntem singuri, maya liubov, singuri ca nişte sunete uitate în clopot, descoperite tîrziu, în vîntul împingînd în derivă o barcă, ultimul nostru mormînt.

Sunt un curv, un nou roman de Leonard Ancuţa

Romanul ”Sunt un curv”, de Leonard Ancuța, a ieșit din tipar și este disponibil pentru comandă pe site-ul editurii Herg Benet. Curînd va fi disponibil și în rețeaua de librării partenere ale editurii: Cărturești, Humanitas, Librarium, Libris, Eminescu, alături de librăriile online Elefant.ro, Buybooks.ro și altele. Pentru bucureșteni, romanul este disponibil cu autograf, direct de la autor.

Saty este un rebel romantic și un filosof ahtiat după exces. Obsedat să meargă până la capătul oricărei experiențe, acolo unde nu îndrăznește nimeni să ajungă, el caută acea iubire totală (“cea mai grea materie din univers”) care să dea cu adevărat sens istoriei personale. Iubit de femei, admirat și invidiat de bărbați, Saty trăiește ca și cum ar sfida moartea zi de zi, i-ar arăta degetul mijlociu. Alcool, prietenii reale sau de circumstanță, mult sex, nostalgii, filosofie – ce se întâmplă însă când în viața personajului apare o femeie care îl va face să regândească totul? Poate un moment de slăbiciune să îți răpească pământul de sub picioare? Poate iubirea să ucidă?

***

“We gotta say yes to another excess, cam asta era definiția traiului meu, asta a fost dintotdeauna, dorința de vedea mereu ce există mai departe, ce se întîmplă atunci cînd ceilalți se opresc, iar tu vrei să vezi mai mult, să obții mai mult, să subjugi viața să-ți ofere în plus noi întrebări și noi răspunsuri, noi provocări și noi limite, mai mult și mai mult și mai mult, acolo unde ceilalți nu vor ajunge niciodată. Ce adevăruri sînt acolo, cîte ne ascunde viața, cîte lucruri ne rămîn necunoscute pentru că n-am fost niciodată suficienți de coioși să explorăm?”

***

Cînd îmi amintesc toate astea, mă simt ca un aurolac din New York față de unul din canalele bucureștene. Oamenii sînt ai dracului de plini de sine, viețile lor au atîta importanță, faptul că au fost la Paris, de parcă sînt singurii de pe planetă, și, mai mult, sentimentul acela că întreaga lor existență de căcat, gregară și nenecesară, stă la baza întregii lumi. Ai fost la Londra ? Păi, hai să-ți spun eu cum a fost la mine, că am fost la Ministry of Sound și bodyguarzii nu voiau să ne lase să intrăm, că unul n-avea pantaloni lungi și făceau mișto de el, spunînd că e îmbrăcat ca o pizdă, și la Madame Tussaud eram beți și am intrat prin spate după ce am mituit un negru să nu mai stăm la coadă și d-astea. Și uite-așa, și dacă n-ai fost tu tot ai auzit o poveste de la cineva și începi discursul cu, nu, io n-am fost la Londra, dar am io un prieten care mi-a spus că… pula mea. Toți sîntem ca aurolacii de L.A. față de ăia de Constanța, cînd vine vorba de noi și de preaminunatele noastre vieți.

Și chiar dacă viața mea n-a însemnat nimic pentru mine și poate nu prea mult pentru ceilalți, sînt sigur că toate astea există nu pentru că mecanismul rămîne ascuns, ci noi nu prea știm ce să facem cu el. Mă uit pe stradă și văd lume de toate felurile, mulțumiți și nemulțumiți și dintr-o singură privire îmi dau seama că sînt ratați, că și-au pierdut demult umanitatea și că sînt acele frumoase exemplare cărora e prea tîrziu să le deșurubezi capul ca să pui ceva eminamente uman în ei. Oamenii deștepți se cunosc de timpuriu, și încă din copilărie sau tinerețe își formează mintea să rezoneze cu gîndirea liberă, cu ideile cele mai pure, mai extravagante sau cumplite ale omenirii și de-acolo să culeagă, pentru ei, doar informație pură, lăsînd deoparte canoanele gîndirii, frustrările moralei, toate capcanele logice sau de altă natură inventate de omenire de-a lungul vremii, ca să țină o mare masă de manevră, clasa muncitoare, în frîu.

I-am văzut pe părinții mei, oameni onești, simpli, cum s-au dus vieții de suflet, căutînd un trai mai bun pentru mine, copilul lor. I-am văzut cum au înghițit toată scîrna sistemului ceaușist, i-am văzut înecați cu căcatul regimurilor care au urmat, i-am văzut îmbătrînind și pierind încă din timpul vieții lor, pentru că lumea în care trăiau le-a fost refuzată de timpuriu, din copilărie. I-am văzut cînd au ales să se aplece pentru portocale și banane de crăciun, pentru o bucată de carne de vită și o roată de cașcaval, i-am văzut cum au ales să-și îndoaie spatele ca alții să se ridice pe umilința lor, doar ca eu să cresc și să ajung să-mi ridic umbra în picioare ca pe un nou Lazăr, învățîndu-l ce-i viața.

V-am văzut pe toți dorindu-vă o viață decentă, îndestulată. Cum oare ați ajuns la concluzia că asta e o viață bună, să muncești cîte 10-12 ore pe zi ca să plătești creditele ce-ți permit să te urci într-o mașină, sperînd că va fi cîndva a ta, cînd nu va mai valora nici măcar cît dobînda ? Cum să-ți rupi spatele ca să ajungi acasă să pui pe masa copiilor cîteva produse de la promoție și cîteva bunătăți sau specialități încărcate de înlocuitori, cu gust deformat sau atent studiat, cum să-ți hrănești familia cu propria boală, care te mănîncă încet, carne și suflet ? Cum să te bucuri că locuiești într-o casă care poate o să fie cîndva a ta, dar atunci vei fi oricum prea bătrîn să-ți mai pese, de creditele care îți permit să te uiți o oră la televizorul de ultimă generație, care mîine va fi deja depășit și la care oricum n-ai mare lucru de văzut, aceleași bășini de cînd lumea, creditele care te fac să răspunzi la acel telefon deștept, mai deștept poate decît tine, fiindcă el nu și-a dorit niciodată nimic, iar tu da ? Cum să te vinzi pentru fantoma numită bunăstare, cînd mintea ta e înrobită, trupul la fel, cum să crezi că mai ai libertate cînd ți-ai vîndut dumnezeul tău interior pentru un confort pe care îl numești viață decentă, o viață pe care o consideri bună și te face și pe tine să crezi că ești un om bun, care pune umărul să fie bine, tu și cu alte cîteva miliarde de oameni buni care puneți osul la tot atîtea nefericiri, pentru că tot ce ai tu își doresc și cei care n-au, la fel cum vrei și tu ceea ce n-ai încă, mai mult și mai mult în fiecare zi ? Iată iluzia fericirii – sursa nefericirii tale.

V-am văzut pe voi toți, oameni trecuți asemenea clipelor, cum puneți mușchiul la bătaie ca să-i ajutați pe cîțiva să intre în cărțile de istorie, nimeni alții decît artizanii războaielor, artizanii foametei și sclaviei, dumnezeii propriei voastre ratări și nefericiri, singurii care văd lumea cu ochii deschiși, fără să vadă ce-i important și nepăsători, voi, carne de tun, forță de muncă, proletariat murdar și înșelat cu iluzia acestei decențe meschine la care visați. Planeta are suficiente resurse să ne îndestuleze pe toți, dacă le-am împărți între noi, în loc să le împartă corporațiile. Dar proștii încă mai visează că banii aduc fericirea și se bat și se omoară pentru ei, fără să realizeze că un simplu țăran, care trăiește de pe urma ogorului său și a gospodăriei sale, hrănindu-se cu adevărat din sudoarea frunții și a avutului său, are sufletul mai curat și trăiește în dreapta credință fără a fi sclavul nimănui și lui i se arată adevărata fericire.

Mă veți judeca și veți spune da, nici tu n-ai făcut nimic, și tu ți-ai încălcat valorile și virtuțile și tu ai fost robul muncii, și tu te-ai vîndut, ți-ai dat chiar gratis sufletul și mintea celor care ți-au promis ceva. Aveți dreptate, și eu am vrut să înțeleg lumea, și eu am trăit asemenea celorlalți oameni, pentru că am vrut să văd adevărul. Nu, nici eu nu-s mai breaz, și nu fiindcă nu înțeleg ce se petrece, ci pentru că eu mi-am ales un singur scop în lumea asta, fericirea mea. La fel ca voi toți, am avut de ales și am ales, am ales să fiu fericit așa cum mi-am propus și am visat. Am vrut să mă descoper și să mă formez dincolo de toate lanțurile trofice ale societății de consum, dincolo de alegerile celorlalți, eu, spirit liber, capabil să facă alegeri fără să țină cont de părerea celorlalți, de morala altora, de legile pulii și aventurii, de nimic altceva în afară de ce poate produce mintea mea, formată și eliberată prin propriile mijloace, prin propria evoluție.

Am vrut să fiu liber și fericit la fel ca artiști anonimi cu fesurile trase pe ochi care au scris pe zidurile orașului, oamenii în care fericiri pasagere au țâșnit scurt și intermitent ca apa din fântânile arteziene. Am fost în extaz ca firavii studenți de la arte sau golanii tavernelor și birturilor gen Argentin, Adio Mamă sau La Mitică, la fel ca bețivii din Mai Bine Lasă, la fel ca vamaioții chetari, la fel ca toți cei care au înțeles libertatea nopților lungi când luminile corporațiilor sînt stinse și nepăsarea dimineților lungi în care mahmureala se tratează cu berem sau tărie, fără cafea. I-am admirat pe cei care au inventat hyper-textul, graffiti-ul nesfârșit imprimat pe ziduri, în mințile seci, în dorințele copiilor de la țară, și am luptat să obțin hyper-libertatea și hyper-fericirea să-mi simt creierul viu și strălucitor de parcă părul mi-ar fi conectat la instalații electrice clandestine.

Am luptat să găsesc în mine iubire și o cale prin care această iubire să iasă în lume, asemenea unui copac crescut pe o stîncă aridă. O singură particulă din iubirea asta va fi îndeajuns să facă orice om să știe cine este cu adevărat, copleșit de fericire, scăldat în dragoste, sigur pe sine și eliberat de toate canoanele. Eu voi iubi la nesfîrșit, nu o singură femeie, ci pe toate pe care le voi întîlni și vor face parte din viața mea, le voi iubi cu iubire liberă, neconcurentă cu legile lumii, le voi iubi ca un îngerdemon care nu va mai ține cont de bine sau rău, va ține cont de iubire și-atît.

Sunt un curv – un nou roman de Leonard Ancuța

”Sunt un curv” este un roman scris de Leonard Ancuța. Apare în curînd la editura Herg Benet. Mai jos, coperta și cîteva fragmente din carte.

***

Dacă ar fi să ajung statuie, cred că mi-aș dori să ajung o statuie celebră, aceea a băiețandrului, a îngerașului nevinovat care se pișă cu jet, fie sub formă de fîntînă arteziană, fie în chip de marcaj pentru budă. Planurile mele au fost de la bun început să-l fac pe dumnezeu să plîngă de nervi, în timp ce eu îmi iau libertatea să dau jet pe planurile lui. Să fiu liber să trăiesc după scripturile mele, liber la nepăsare, la futai, la dragoste, la vicii, remușcări, iertare, împăcare și regăsire. Mi-am dorit să fiu în centrul atenției și să mă piș pe tot, de sus și cu boltă, cu mîndrie. Să am imprimată pe față satisfacția de caolin a îngerașilor pișăcioși și să nu mă doară nici în vîrful jetului de tot ce înseamnă destin, ordine prestabilită, cauzalitate și alte muisme d-astea. La asta s-a rezumat libertatea mea, asta a fost pasărea mea cu aripi de cîrpă.

Toată viaţa am trăit în numele a doi zei: Bachus și Eros. Ei mi-au dat tot ce-mi puteam dori și au scurs din mine tot ce-am reușit să am. Aș putea spune că inima a început să-mi bată de-adevăratelea odată cu prima beție și că mi-am dorit să nu mor niciodată după ce-am trăit minunatele tripuri clare, lucide ca niște filme tridimensionale, provocate de sexul oral. Acești zei mi-au dat frumusețea vieții, mi-au ordonat gîndurile, visele, speranțele, îndîrjirea, m-au învățat tot ce știu, adică să trăiesc impetuos și cu nerușinare. Nu mi-a păsat vreodată că ficatul meu o să arate ca un dalmațian și inima ca un doberman, am vrut să țin tot timpul pedala apăsată pînă la fund și să închid ochii în timp ce-mi aprind cel mai mare joint, ăla din care tragi și nu se mai termină. M-am visat cu coaie grele ca pietrele de moară și-o pulă ce-ntunecă pămîntul. Am fost cel mai iubit și adorat nemernic, am fost pumnul care-a spart zidurile. Am fost dorința în starea ei pură, care face lumina stelelor să copuleze gurile de canal. Am fost secetă și arșiță în gîtul bărbaților, uragan și zefir în patul femeilor. Am fost zeul desfrîului. Acum viaţa mea e un teatru gol, o piesă cu un singur spectator. Eu şi moartea potrivindu-şi ceasul după al meu.

***

dead or alive

azi o ard chill, chiar dacă mi-ar plăcea să sune
la ușă să fie ca-n seara aia
cînd s-au strîns mai mulți & vîntul
umfla perdelele ca pînzele de corabie
alunecam cu toții în jos
în adînc tu simțeai fiorul ți se citea în obraji
că ți se udaseră chiloțeii în jurul tău
strălucea o lumină îmi imaginam
că în loc de inimă aveai un bec de 300 sgb
rula în camera cealaltă & aerul se rula
în pieptul meu în foițe subțiri
aproape transparente
cît să se vadă fumul ușor îndrăgostit
cum lasă în mine
o boală lentă mortală
așa cum facem dragoste
belfast era la muzică pereții se clătinau încet
cum un dinte de lapte la început
apoi ca o macara prinsă-n vîrtejuri
you spin me round spuneau
dead or alive
și în mine mațele se răceau brusc
întindeau o gură invizibilă spre tine
să sufli și să umfli pînă se face un cer
albastru în locul părerii de rău
apoi țigara a început să se plimbe
de la radu la claudia de la sgb la tine
apoi la mine
cu cît ardea mai tare
plămînul ei se făcea tot mai mic
tot mai puțin din respirația ta înăuntru
trăgeam cu putere & țineam în mine
mult tot mai mult
pînă știam că la nivelul celulelor
o parte infimă din tine a trecut
în sînge-mi
costel ți-a întins juice de portocale
pentru o clipă am stat
în umbra ta și-am visat
multe zîne mici cu dinți ascuțiți
ca niște ace
care mă decupează de pe oase oasele
se fărîmițează se topesc în fum &
din mine rămîne doar
ce simt pentru tine
pe ritmuri de summer wine
cum o cîntă scooter
azi sunt pe relax, nu sună nimeni
mă amestec în adevăruri colaterale
îmi doresc atunci să fi avut o carabină
mi-aș fi băgat țeava în gură
cînd aș fi tras
ți-aș fi acoperit fața cu tot
ce nu ți-am spus
așa cum aș pune un tag cu noi într-o poză pe fb
cu un cearșaf imens
intins peste un cîmp & din el miroase ca după
o partidă interminabilă de sex
soarele arde fără milă
noi suntem înghețată de lămîie
& înghețată de zmeură
care se topesc apoi
se amestecă