fetișuri pedofile

Pe Diana am cunoscut-o în tren. Veneam de la Oradea, fusesem acolo să mă întîlnesc cu o puștoaică de 16 ani, Miha, poetesă în devenire, avea primul ei recital cu public și eu cam voiam s-o fut, mai ales că după ce mă despărțisem de fosta gagică, o cam ardeam pe labă. Lupul îndrăgostit, așa mă simțeam, la cei 38 de ani ai mei, să mergi sute de kilometri cu trenul, în celălalt capăt al țării, să te vezi, fie și pentru o oră cu o minoră cu care vorbești pe net, și cu care ai experimentat o megamasturbare virtuală, asta în urma a zeci de ore de conversație în care ea îți spune că-i plac poemele tale, că ești poetul ei preferat, și că simte lilieci în stomac, asta pentru că e gotică, nu orice fel de pizdă lirică. La vîrsta ei nu scria rău, dar în rest era doar o copilă cu coșuri, care tremura din toate încheieturile cînd m-am apropiat prima oara de ea și am pupat-o de întîmpinare, pe obraz. Tremura,  iar creierul îi înghețase de frică, nu putuse schița nici un gest, noroc că mi-am dat seama că nu vrea să fie sărutată pe gură de față cu toată lumea, mai ales că păream ca un tată care-a venit să-și suțină fiica, nu un pervers bătrîn cu fetișuri pedofile.

A doua zi eram în gară, Miha venise să mă conducă, cumva vinovată că întîlnirea noastră nu mersese nicidecum după așteptările pe care le aveam.  Miha era atrasă de mine, în general îi plăceau bărbații mai în vîrstă, după ce pățise rușinea, dar se bloca atunci cînd era vorba să treacă la acțiune. Venise în camera mea de la hotel și în afară de ceva fingăreală și mozoale, nu a ieșit mai mult. La final, pentru că era fată deșteaptă și pentru că și-a dat seama că mă cam lasă cu coaiele umflate, și-a învins jumătate din timiditate și mi-a băgat o mînă în chiloți și mi-a îmbrățișat membrul în palma ei, ritmic, ca pe-o minge de cauciuc din aia medicinală, pînă mi-am dat drumul, chinuit și agonizant, pentru că pe de o parte o aveam în brațe, trupul ei de silfidă naivă și perversă, corpul ei frumos ca o pictură renascentistă acoperită cu frumusețea unui nud de Modigliani și pe de alta lipsa ei de experiență, frica aia ancestrală care o bloca, lacrimile ei de neputință, pentru că ar fi vrut mai mult și nu putea, făcea scurtcircuit și energia din ea o lesa nemișcată, fără vlagă. Păcatul ăsta ne otrăvea pe amîndoi, dar pe ea o lăsa fără glas, fără cuvinte, fără mișcare, fără gesturi, fără nimic, o omora ca pe o periuță de dinți electrică din care ai scos bateriile.

Nu ne puteam săruta în gară, regula ei, că poate o vede cineva și o pîrăște părinților, așa că m-am despărțit de ea iar ca un tată de fiica lui, și emoțiile noastre clandestine, văzute din exterior, păreau exprimarea autentică au unei iubiri paterne care învinge orice distanțe, orice limite. Diana mă privea din vagon, fuma la fereastră și privirea ei exprima deziluzie, cruzime,  disperare și poftă. Avea fața albă ca leșinul și părul vopsit cu sînge, iar privirile îi erau colți de sălbăticiune crudă, care ar fi făcut-o praf pe Miha, ar fi dezmembrat-o și ar fi ronțăit-o integral apoi ar fi vomitat-o în primul WC și ar fi tras apa de mai multe ori. Pe mine, în schimb, m-a privit ca pe o prăjitură visată îndelung, așteptată etern și pe care soarta ți-o scoate în față cînd nu te-aștepti. Diana era singura care vedea adevărul, care înțelegea și căreia i se putea citi în privire satisfacția pe care i-o dădea despărțirea noastră. Ne privea din tren, de la înălțime, și îmi trimitea semnale, exprima instictul ăla al perversiunii, emoția primară a actului sexual. Mă futea din priviri.

Am urcat în tren, cu geanta de voiaj într-o mînă și o pungă cu niște cumpărături în cealaltă. Urma un drum lung și mă pregătisem cu mîncare și băutură, să nu mă plictisesc, aveam laptopul și ceva filme deștepte, ce mai, parcă urma să traversez Siberia. De obicei nu eram atît de prevăzător, dar după eșecul cu Miha, perspectiva unui al doilea eșec parcă mă înspăimînta, așa că nu făcusem economie. Aveam votcă, vin și bere, sandwich-uri, dulciuri, cronțănele și vreo trei pachete de țigări. Totul ca să-mi înving tristețea, duioșia asta pe care o simțeam cu Miha, pe care eu, poet anonim, o simțeam față de pizdulicea ei nedescoperită încă, nesărutată încă, nepenetrată încă, și lipsită de orice perspectivă. Vaginul ăla mic de puștoaică de 16 ani rămînea pe peron și mîine se întorcea în clasa a 11-a de liceu, stîrnind în continuare visele coșarilor din clasa de Informatică, mai ales după ce unul dintre ei povestise de se știa în tot liceul, în tot orașul, că el o pusese cu ea, că el fusese cel care o dezvirginase, deși nici măcar nu dusese treaba pînă la capăt fiindcă Miha intrase în blocaj și oprise totul la jumătate.

Partea cea mai nasoală pentru ea a fost că au aflat dirigintele de la liceu, conducerea și apoi părinții. Un moment groaznic pentru o fată de 15 ani și jumătate, care în virtutea curiozităților vîrstei, în numele unui sentiment primar și a unei emoții primordiale, cum e dragostea, lăsase un puști încă mucos să-i dea jos chiloții și să-și intromisioneze gigelul lui de puști cordit în floarea încă îmbobocită, încă mirosind a copilărie. Fricile ei, angoasele, lipsa de experiență, sentimentul de vinovăție și violența cu care în clipele astea copilăria se agață de mintea ta, nevoind încă să plece, au condus la blocaj și Miha l-a ejectat pe tînărul gigel aflat probabil și el în frenezia primară a sexului. Frustrat că tipa nu l-a lăsat să termine, frustrat că nici altă dată n-a mai vrut să încerce, frustrat că n-a mai găsit o altă pizdulice curajoasă în care să-și descarce frustrările, tînărul gigel i-a făcut cadou o anathemă suficient de grea pentru o copilă de nici 16 ani, oprobiul public, degetul arătător îndreptat către tine și care spune un singur lucru, ești o curvă, te-ai futut de la vîrsta asta, ești o obsedată perversă, un exemplu negativ pentru toată generația ta. Ești sick și nici o pulă din lume nu te mai poate vindeca.

Degeaba te muți la un alt liceu, degeaba te ascunzi în casă, degeaba trece timpul și lumea începe să uite, să nu-i mai pese de tine sau fapta ta, propriul tău trecut te urmărește și te bîntuie, te hărțuiește ori de cîte ori pășești pe teren minat. Eu am înțeles perfect cum funcționa mintea Mihăi, doar că angoasele mușcaseră puternic și lăsaseră răni nevindecate încă. Pula mea rămăsese în chiloți și doar acea îmbrățișare intimă dintre palma ei de puștoaică hăituită de dorințe și frici și zgîrciul întărit al organului meu, hăituit la rîndul lui de obsesii, temeri și impulsuri stranii, mă adusese într-un moment în care puteam spune că banii cheltuiți cu vizita asta la Oradea, jumătate din salariul meu, nu fuseseră aruncați pe geam, chiar pentru nimic, fără număr, fără minte. Miha rămînea în urmă, eu tocmai mă urcasem în tren, în vagonul în care o tînără înaltă, slabă, cu sîni proeminenți, cu fața albă ca zăpada și părul ca un apus de soare peste un cîmp de bătălie care mustește a viscere, fuma o țigară, suflînd fumul în direcția mea. M-a măsurat din cap pînă-n picioare, m-a cîntărit, exact ca un golan care hotărăște rapid care e portofelul cel mai gros.

Am dat să mă strecor prin spațiul dintre ea și ușa compartimentului, căutînd să ignor faptul că insistența ei în ce mă privește era evidentă, începînd cu privirile, cu felul provocator în care stătea, cu un picior ridicat si sprijinit de pervaz, cu țigară descriind curbe largi prin aer, ca și cum ar vorbi un alfabet nou, esențial. Arăta ca o Lolită gata de pensionare, că nu mai avea vîrsta lolitelor, dar tinerețea, exuberanța, jocul îi rămăseseră ascunse în trăsături. Purta o fustă roșie în carouri, ciorapi negri, înalti pînă la genunchi, care ieșeau dintr-o pereche de bocanci grei, militărești, un maiou negru, cu decolteu generos, care îmi arăta albeața sînilor mari, sub care se ghiceau rîuri de vinișoare vineții, pline de sînge neastîmpărat, sînge clocotitor ca metalul topit, sînge otrăvit de dorințe pe care nici nu mi le puteam măcar imagina. Peste maieu aruncase o cămașă, cu mînecile suflecate, suficient cît să-i văd brațele pline de răni și tăieturi, urmele unei vieți în care iubirea și durerea se jucau încă prinsea.

Am simțit privirea ei cum mă mușcă pe ceafă și palma care mă pipăie pe fund, gestul de soldat în permisie care se întoarce la unitate fără să fi repurtat vreun succes. Nici o gagică nu mi-a pus mîna pe fund, în tren, în felul ăsta lipsit de prejudecăți, lipsit de curtoazie nsau bun simt, dar atît de provocator în fond, atît de plin de semnificație, un gest vorbitor, care spune atît de multe și care, ca bărbat nu te poate face altfel decît să te simți bine, complimentat, oricît de nepoliticos pare. Mă provoca atingerea mîinii ei, pe fesele mele, ma onora în același timp, dar am decis că nu e cazul să mă ambalez. I-am întors însă o privire plină de înțelesuri, în care am pus un fel de ejti o cotoarbă futabilă, hai să te văd cît tupeu ai și m-am dus cîteva compartimente mai încolo, într-unul complet liber și m-am așezat confortabil. Am luat o carte și am început să fac pe intelectualul, gîndindu-mă că fata asta e prea frumoasă ca să fie proastă, și un zîmbet mi s-a arătat pe față, ca în cafeaua vărsată în timp ce se impregnează în țesătura feței de masă.

Sunt un curv – un nou roman de Leonard Ancuța

”Sunt un curv” este un roman scris de Leonard Ancuța. Apare în curînd la editura Herg Benet. Mai jos, coperta și cîteva fragmente din carte.

***

Dacă ar fi să ajung statuie, cred că mi-aș dori să ajung o statuie celebră, aceea a băiețandrului, a îngerașului nevinovat care se pișă cu jet, fie sub formă de fîntînă arteziană, fie în chip de marcaj pentru budă. Planurile mele au fost de la bun început să-l fac pe dumnezeu să plîngă de nervi, în timp ce eu îmi iau libertatea să dau jet pe planurile lui. Să fiu liber să trăiesc după scripturile mele, liber la nepăsare, la futai, la dragoste, la vicii, remușcări, iertare, împăcare și regăsire. Mi-am dorit să fiu în centrul atenției și să mă piș pe tot, de sus și cu boltă, cu mîndrie. Să am imprimată pe față satisfacția de caolin a îngerașilor pișăcioși și să nu mă doară nici în vîrful jetului de tot ce înseamnă destin, ordine prestabilită, cauzalitate și alte muisme d-astea. La asta s-a rezumat libertatea mea, asta a fost pasărea mea cu aripi de cîrpă.

Toată viaţa am trăit în numele a doi zei: Bachus și Eros. Ei mi-au dat tot ce-mi puteam dori și au scurs din mine tot ce-am reușit să am. Aș putea spune că inima a început să-mi bată de-adevăratelea odată cu prima beție și că mi-am dorit să nu mor niciodată după ce-am trăit minunatele tripuri clare, lucide ca niște filme tridimensionale, provocate de sexul oral. Acești zei mi-au dat frumusețea vieții, mi-au ordonat gîndurile, visele, speranțele, îndîrjirea, m-au învățat tot ce știu, adică să trăiesc impetuos și cu nerușinare. Nu mi-a păsat vreodată că ficatul meu o să arate ca un dalmațian și inima ca un doberman, am vrut să țin tot timpul pedala apăsată pînă la fund și să închid ochii în timp ce-mi aprind cel mai mare joint, ăla din care tragi și nu se mai termină. M-am visat cu coaie grele ca pietrele de moară și-o pulă ce-ntunecă pămîntul. Am fost cel mai iubit și adorat nemernic, am fost pumnul care-a spart zidurile. Am fost dorința în starea ei pură, care face lumina stelelor să copuleze gurile de canal. Am fost secetă și arșiță în gîtul bărbaților, uragan și zefir în patul femeilor. Am fost zeul desfrîului. Acum viaţa mea e un teatru gol, o piesă cu un singur spectator. Eu şi moartea potrivindu-şi ceasul după al meu.

***

Dileala lui Salam

Noaptea trecută am văzut cîteva filme ale lui George A. Romero, am băut niște beri și am fumat aproape un pachet și cînd totul s-a terminat mi-am dat seama ce nasol ar fi dac-ar începe și la noi o molimă, dar în loc de zombi sau de virusuri demente populația să fie afectată de dileala lui Florin Salam. Să vezi pe stradă grupuri grupuri de salamizați, cu buze groase și cefe grase, cu burți și șunci, mișcîndu-se greoi, dînd din mîini și bolborosind, urlînd s-a terminat cu jmekeria, începe nebunia și apoi răgnind vocalize care-ți zdruncină creierii, prrrrr-ța-ța, prrrrr-ța-ța, prrrrr-ța-ța, prrrrr-ța-ța-ța-țu-ța, angîn-gîn-gîn-gîn gu-ga-gu-ga, angîn-gîn-gîn-gîn gogogo-gaga-gugu-ga, prrrrr-ța-ța, prrrrr-ța-ța, prrrrr-ța-ța.

Mi s-a făcut dintr-o dată frică. Am văzut de atîtea ori grupuri de țigani mîncînd semințe, în fața geamurilor desfăcute prin care năvălesc în stradă suite de onomatopee guturale, nebunia lui Salam, ceva ca un focar de infecție care-i anesteziază pe toți, îi tîmpește, îi posedă și-i transformă într-o masă amorfă de zombați salamizați, avizi, însetați de prozeliți, ca un organism care caută materie să se dezvolte, ca o plagă dornică să se răspîndească, o epidemie ce nu mai cunoaște limite, ce atacă fără milă și face milioane de victime, transformîndu-i pe toți la înfățișare și la minte, reducîndu-i pe tot la statul de copii nereușite ale lui Salam, atrofiindu-le orice urmă de inteligență și degenerînd limbajul, pînă ajunge nearticulat, prrrrr-ța-ța, prrrrr-ța-ța, prrrrr-ța-ța, gogogo-gaga-gugu-ga.

Deja îi simți aproape, gata să izbucnească, îi vezi pe cei mai predispuși îmbolnăvirii aproape de tine, în metrou, în autobuz, la coadă la covrigi, în barul în care-ți bei liniștit cafeaua și nu știi cînd va suna dintr-o dată un telefon, cu o sonerie dintr-aia șmecheră, lelele-lolo-lalal, lelele-lehehe-lele lolo lala, dă-i cu banii! și ca la un semnal se activează toți, îi apucă pe toți ca și cum virusul s-ar declanșa pe acești stimuli, la ceste vibrații joase din vocea manelistului, la acordurile alea de sorginte țigănească trecute prin mahalale, suferind mutații de la o generație la alta pînă au ajuns să devină nocive ca bomba nucleară, să iradieze mințile golite și să le umple cu idealuri și măreție, frăție și bogăție, dușmănie și mult mai multă dușmănie, pînă creierele colapsează și primii salamizați sunt gata să atace, să urle și să se răspîndească peste tot, cuprinzînd orașul, cotropind orașul, devorîndu-l, apoi țara, continentul, fără limite, fără număr.

Nici nu-ți trebuie ureche muzicală, ai putea chiar să nici nu-i auzi ca să-i recunoști. Sunt mulți, sunt puternici, dar sunt lipsiți de minte, la fel ca orice zombies din filme. Și sunt la fel de înfometați ca aceștia, sunt mulți și proști și înfometați de creier, ca în The Night of The Living Dead sau alte filme de gen. Atacă numai în grupuri și copleșesc prin forță și brutalitate, intimidînd și paralizînd victimele cu frică, o frică pe care ar trebui s-o simțim cu toții, chiar acum. Cum ar fi ca peste cîteva momente să te trezești în trupul lui Florin Salam, trăind viața lui, lăsîndu-ți corzile vocale să turbeze scoțînd sunetele acelea de amfibian eșuat pe uscat? Gîndește-te cum te-ai simți să te privești într-o vitrină și să vezi că ai buze groase și fălci, că ai lanț de aur la gît, tatuaje, tricou superstrîmt peste burtă, blugi jmekeri și pantofi cu cioc și în loc să spui apocalipsă, pe gură îți iese ciocapi – ciocapilu, ciocapi – ciocapilu, mumu mu-mu-mu, momo-mama –mo-mo-ma-na-na. Brrrr!

Și dacă în filme statul intervine cu ce are mai bun, cu armata, cu forțele speciale, cu savanți și invenții sofisticate, cu sisteme de apărare concepute cu mult înainte din prevedere, apoi să fii sigur că în cazul salamizării nu s-a pregătit nimeni cu nimic, ba din contră, sunt organizații care chiar îi ajută cu bani, neștiind cît de mare e riscul în cazul în care se va produce mutația și hoardele de maneliști afectați de nebunia lui Salam vor invada străzile și vor face ravagii. Mai mult, dacă pentru bacili, virusuri, mutații genetice există seruri, există metode medicale de vindecare, nebunia asta este imună la tratamente și nu răspunde niciunei terapii. Doar moartea îi poate vindeca, cu toate că prevenția ar putea da roade peste așteptări. Un singur lucru mai poate aduce ameliorări, slăbiciunea pentru bani, aur, în general pentru bogăția brută. Aici există un punct slab, prin care ar putea fi controlați, însă singurii care-i controlează sunt cei care au banii și puterea și de cele mai multe ori sunt și ei afectați la rîndul lor, de o formă de salamizare cronică, binecunoscută și des întîlnită la politicieni. Din acest motiv salamizații și politicienii conviețuiesc și chiar se ajută reciproc, cei dintîi fiind însă doar folosiți ca unelte sau instrumente în jocurile murdare ale politicii.

Sunt sigur că salamizarea ar putea fi de fapt ceva care are la bază scenariile conspiraționiste. Virusul nu vine din mediile lipsite de control ale provinciei sau ale Ferentarilor și nu este o mutație apărută întîmplător în locurile considerate focare de infecție ca mahalalele, cartierele sărace ale metropolelor. Oricît ar fi natura de creativă n-ar fi putut concepe singură o nebunie atît de feroce și de distructivă, care ar putea distruge orice urmă de umanitate și cultură. Dileala asta e provocată conștient, dileala asta a apărut pentru că sunt persoane în funcții importante care să profite de pe urma ei. Adevărata nebunie nu e a lui Salam ci a acelora care ar putea avea cele mai mari avantaje din asta. Sunt aproape convins că doar sus, la cel mai înalt nivel, contagiunea a fost creată, din setea de control și dorința de a supune a celor care sînt însetați de putere și bani, fără număr. Sărăcia, incultura, lipsa de opțiuni, șomajul, proasta educație, sistemul defect de învățămînt, sistemul sanitar, toate astea nu sunt decît instrumentele care creează modelul perfect de mediu în care epizootia își face apariția, capătă forță și se poate răspîndi cu ușurința cu care febra aurului a cuprins atîtea milioane de oameni cu un secol în urmă.

Poate tocmai de aceea ar trebui să ne fie frică, fiindcă nu există nici o apărare, nimeni nu se preocupă de iminența unei infestări, nimeni nu vede cît de mare e amenințarea și cît de grave ar putea fi consecințele în cazul în care nebunia lui Salam s-ar răspîndi în cîteva zile pe întreg cuprinsul țării, afectînd toate instituțiile, toate categoriile sociale. Cum ar fi să vezi profesori de matematică cu aspect de manelist care încearcă să predea aritmetica unei gloate care urlă necontenit, dă din buci, dă din buci, alalalalalaaaahh! sau un profesor de engleză cu față de Salam care zgîrie pereții dar nu și urechile elevilor salamizați cu pabuhba, pabuhba, a venit nebunu de salam, cu sis-te-mu la-la-la! Cum e s-o vezi pe nevastă-ta care tocmai și-a tras niște silicoane cît pepenii, îndesată într-o rochie ca pasta de cremwurst în membrana artificială cum se aruncă într-un SLK, de gîtul unui bengos negricios, vizibil afectat de această inimaginabilă nebunie, avid de putere și sclavi, cum e să-ți vezi copiii turbînd lîngă televizorul pe care duduie nebunia lui Salam la intervale regulate, din zece în zece minute, ca un semnal care-i ține în viață?

E fuckin freaky!

postfuck

Sunt obosit. Sunt surescitat. Terminat. M-am hotărît s-o omor pe mama. E necesar. De ce? Trebuie. Și dacă n-o s-o pot face cu mîna mea, voi plăti pe cineva. Dar trebuie să pot, e necesar să fac asta. Nu trebuie să afle. O să-mi jupoaie pielea. Mințile. Sufletul. O să fiu dat pe din două ca un scafandru sfîrtecat de un rechin alb. Uriaș și atît de alb. Trebuie să fiu calm. Trebuie să gîndesc rațional. Trebuie să nu mă pierd cu firea. Dacă vreau să reușească. Să fie bine. Am nevoie de tărie. Am nevoie de ceva tare. Îmi torn niște țuică. Grrr! e grețoasă dar e bună. Ajută, îți fiebe mațele și mințile. Agravează, e bună. Mai torn unul și-l dau rede pe gît. Îmi tremură mîinile. Îmi tremură ochii. Nu pot să nu mă gîndesc la ce-o să fie după. Încă un pahar. Îmi tremură picioarele și odată cu ele toată frica din lume vine și mă umple ca pe-un balon cu căcat. Dacă pisica ar fi prin preajmă aș omorî-o pe ea mai întîi. Ca să-mi fac un pic de curaj.
pis pis.
Pisica nu-i prin preajmă. Nu-i nimeni pe-aproape, doar sentimentul asta bolnav. Sentimentul ăsta de fiu nerecunoscător. Oare cum de mă gîndesc la așa ceva? Cum dracu de mă gîndesc, cum de mai am puterea să gîndesc? Mai torn un pahar. Mîna-mi tremură atît de tare că aproape îl vărs pînă să-l duc la gură. Prin fereastră intră puțină lume. Afară s-a făcut zi de două ore și-o țigancă urlă. Fiaaaaree veeechi luăăăm. Are o inflexiune mecanică în voce. Ca o alarmă ce te trezește dimineața. Aș vrea să mă trezesc. Aș vrea să mă pot trezi într-o altă zi, într-o altă viață. În trupul altcuiva. Aș vrea să fie într-un alt univers, într-o altă eră. În trupul unui animal căruia nu-i pasă. În trupul cuiva care nu știe ce urmează să facă. Poate chiar în trupul mamei mele. Dar nu. Sunt aici și iadul intră pe fereastră cu inflexiuni metalice.
fiaaaaaaareeee veeechi luăăăăăăăăm.
Sticla de țuică s-a terminat. A luat sfîrșit ca o emisiune stupidă. O arunc prin geamul deschis. Aș fi dat toți banii din buzunar s-o nimeresc pe țigancă fix în moalele capului. Sticla se face țăndări de asfalt. Colorata înjură. Nimeni nu vrea s-o pățească azi. Nimeni. Doar mama. Ea e singura datoare să-și încheie socotelile cu viața. Rîndul ei a venit. Țiganca se ceartă cu o vecină. Bine că n-a văzut de unde-a zburat sticla. Bine că-n bucătărie nu e gălăgie. Nu e gălăgie în bucătărie dar e scandal în mintea mea. Sunt varză. Nu știu ce să fac. Îmi pipăi buzunarul de la spate. Îmi simt întreaga ființă tremurînd ca sub șocuri electrice. Am bani suficienți cît să mai cumpăr ceva de băut. Trebuie să cobor să cumpăr. Privesc spre telefonul care începe să sune.
ț î r r r și iar ț î r r r
Poate e chiar ea. Mă verifică. Nu pot vorbi cu ea în starea în care sunt. Aparatul ăsta mă face să plîng. Dar nu plîng. În momentele astea e bine să-ți păstrezi firea. Să fii hotărît și să iei decizii rapide. Cînd totul e gata poți plînge în liniște. Te poți îmbăta pînă lacrimile și alcoolul sunt cele două lichide care-ți arată drumul către scopul suprem. Durerea, suferința, tot amestecul ăsta de sentimente care te vor face toată viața să nu uiți cine ești. Tata are obiceiul ăsta. Se îmbată, vine acasă, face scandal. Ne bate pe mine și pe mama. Mai întîi pe ea, că e femeia lui, pe mine după ce-i iau apărarea. Așa ne face pe noi să aflăm cine e el. Îl urăsc, îl urăsc din toată dragostea mea pentru mama și dacă aș putea l-aș omorî. Dar n-am făcut-o pînă acum și nu știu dacă am sîngele s-o fac.Acum sunt ca el. Dar nu vreau ca mama să afle cine sunt.
mrr miaaau lelelau lelelau lelelau
A dracu pisică. Îmi vine s-o omor și pe ea. N-am timp acum, trebuie să cobor să mai iau ceva de băut. Sunt beat și corpu-mi tremură. Nu e frică. Nu e nervozitate. E un amestec de luciditate, alcool, adrenalină și durere. Poate puțin cam puțină durere. Dar nu e nevoie de mai multă, altfel n-aș putea să-mi duc treaba la capăt. Am nevoie de încă ceva de băut, să mă mențin în pragul limită al suferinței. Alcoolul știe să cheme orice suferință și s-o asmută imbatabil asupra omului. Pînă-l calcinează. Dar nu cînd e în amestec, nu cînd e împreună cu adrenalina. Și cu furia. Cu neputința. Cu siguranță mă duc la alimentara să mai iau o sticlă de ceva. E o misiune imposibilă dar trebuie s-o finalizez. Nu am altă șansă și nici suficient curaj să aștept să văd ce se-ntîmplă dup-aia. Cu singuranță nu-s atît de puternic să aștept, să simt, să trăiesc sau să mă transform în ce urmează. Apuc telefonul și sun.
mami mami vino acasă

 

Vine în 25 minute. Destul timp ca să-mi mai trec odată prin fața ochilor întreaga poveste. Dușul căminului de nefamiliști. Femeia aia. Apoi mama mea iubitoare, mama mea, copilăria mea, inocența mea. Clipele minunate cînd mă legăna cu salteaua pe arcuri și-mi cînta. Poveștile. Felul în care-mi pupa fruntea cînd mă loveam ca să-mi treacă. De ce nu se mai poate și-acum? De ce acum cînd ar trebui să-i aduc toate săruturile din lume nu se mai poate? Aș jefui toți copiii din lume de săruturile mamelor ca se le duc mamei să-i treacă, dacă ale mele n-ar fi îndeajuns. Dar nici așa nu e. Prin fereastra deschisă o lumină ca-n iad. Afară e lumea care izvorăște din fereastra mea. Fereastra unui damnat. Fereastra unui băiat care-a primit haine și cărți și torturi de ziua lui. Fereastra unui băiat care-a rebunțat că băiețeală, care și-a omorît cea mai frumoasă perioadă a vieții și li-a înșelat mama. Fereastra prin care se răspîndește în lume parfumul crîncen al morții. Și mama îl așteaptă. Cu un zîmbet indescifrabil pe buze îl așteaptă. Numai eu, numai eu cel care-o iubește am putut citi în acest zîmbet. Mama trebuie să moară, am fost un copil rău.
ce faci cum ai scăpat din cămin
Mi-au dat drumul. Așa-s băieții la bloc. Se prefac că le pasă. Poate într-o oarecare măsură chiar le pasă. Poate într-o și mai mare măsură le-ar păsa dacă le-aș spune ce am de gînd să fac. Dar așa, doar întreabă. Întreabă, dau noroc apoi își văd mulțumiți de jocurile lor. Grijile lor sunt păsări migratoare, nu-i timpul lor acum. Acum alungă ziua pregătind noaptea. Cu poker. Cu table sau șaj. Cu de-a v-ați ascunselea sau povești despre sex. Am și eu povestea mea, durerea mea, o alung și mă pregătesc pentru o durere și mai mare. Beau vodcă. Cer o țigară lui Buzinski, îmi dă. O aprind o țigară și țin fumul în mine ca și cum aș strînge tot amarul din el. Nu am am mai fumat pînă acum dar nu nevoie de nimic dulce. De nimic neutru. De nici un fel de compasiune. De nici un fel de milă. Tremur și știu că e furie. Nimic nu mi-o mai poate aduce pe mama înapoi. Departe sunt zilele copilăriei și pustii. Case părăsite, paturi în care nu mai doarme nimeni de ani. Mama, la fel de departe ca-n momentele în care făcea dragoste cu tata și-mi era rușine să intru-n casă. De frică să n-o bată.
ce-ai mă ești bine
Sunt.Mi-am mai luat ceva de băut, dar ei nu-i spun asta. Aveam nevoie de întăritor și acum chiar mă simt bine. Oare bănuiește ceva? N-o mai pot lăsa așa. Sunt aconvins că știe unde am umblat aseară și ce am făcut. Cum de m-ar mai putea iubi acum? Noaptea în vis îi aud rugile. Să fiu sănătos, să învăț bine, să ajung cineva. În fiecare dimineață îi citesc în lumina feței seninătatea. Așteptarea. Ce-o să-i spun acum? Cum o să-i spun că mi-am pierdut inocența? Cum să-i servesc această durere? Nu pot face asta, trebuie să-i ofer pacea, liniștea, ea nu trebuie să știe. Trebuie s-o omor. Sunt puternic. Sunt mult mai puternic decît ea și sunt pregătit să aud cum inima-i tace-n linie dreaptă. Dumnezeu e nedrept. Și eu, unicul fiu, iau viața mamei mele. Nu pentru mine, ci pentru ea. Pentru că eu nu mai pot s-o privesc în ochi. Beau ultima gură de tărie.

 

întuneric și iar întuneric și transpirație și frig

 

Mă trezesc. Mama e lîngă mine, îmi întinde o limonadă. Ești mahmur, zice, te-ai îmbătat. Ai băut ca un apucat. N-o să te întreb de ce-ai făcut asta, dar să știi că ne-ai speriat îngrozitor pe mine și pe taică-tu. Nu e bine ce faci, Saty. Nu e bine. Noi ne chinuim să ai tot ce-ți trebuie, să crești și să ajungi cineva. Să ajungi un bărbat adevărat, responsabil. O privesc cu o tristețe pe care n-o s-o înțeleagă vreodată. Eu nu vreau să cresc. Nu vreau să fiu bărbat. E îngrozitor. Nici mama mea nu mai vrea să fiu copil. Vreau să dorm să dorm și să nu mă mai trezesc niciodată.

Ménage à trois

Prima mea fericire adevărată a fost la finalul clasei întîi cînd, după un an întreg de bilețele puse în bancă, în penar sau în ghiozdan, fata care îmi plăcea în sfîrșit mi-a răspuns. Și mi-a spus că mă iubește și ea și că e fericită. Pe vremea aia nici nu conștientizam acest sentiment. Entitatea acestei trăiri era pentru mine ca un om fără chip. Îl vedeam fără să-l recunosc și nu-l deosebeam sub nici un fel de celelalte lucruri care mi se întîmplau. Era acolo, la îndemînă și nu-i dădeam atenție, la fel ca timpului. Micile mele bucurii se rezumau la faptul că mă jucam cu ceilalți copii de la școală sau de la bloc și atunci cînd făceam tîmpenii sau ignoram regulile celor mari nu eram pedepsit. Asta era starea de beatitudine a vîrstei, să nu fiu prins, să nu intru în colimatorul celor mari și să nu trebuiască să suport consecințele. Astfel eram atunci, nu suportam regulile și fugeam de răspundere. N-am scăpat niciodată de acest lucru, încă mai fug, și azi, de urmările faptelor mele, deși acum am de cele mai multe ori și bărbăția și demnitatea să le înfrunt.

O chema Alexandra. Ne știam de la grădiniță, dar cît am fost preșcolar nu-mi prea păsa de ea. La grădiniță căzusem în mrejele unei fetițe tupeiste, de la țară, Felicia, de care mă leagă prima mea amintire de natură sexuală. Nu e ceva ieșit din comun, însă dup-amiezele acelea petrecute în timpul programului obligatoriu de somn de după prînz îmi provoacă și acum furnicături. A început cu o rază de soare care a scăpat prizonieratului impus de perdelele groase, opace, care acopereau ferestrele pe perioada programului obligatoriu de odihnă. Afară era cald și frumos, o vreme numai potrivită pentru joaca în aer liber, dar noi eram trimiși la somn, trebuia să ispășim pedeapsa asta de a dormi orele acelea cînd în curtea din spate ne așteptau toate acele minunății și momente destinate fericirii noastre. Iar eu și Felicia, așezați în pătuțuri de copii mici, cu gratii de fier, stăteam ca doi deținuți.

Ca să fie mai rău, raza aceea de lumină își găsise de joacă exact acolo unde paturile noaste se întîlneau, cap la cap. Am întins mîna, căutînd să-mi adjudec această rază, să mi-o fac prieten, tovarăș de joacă. Felicia m-a văzut și a întins și ea mîna, fie din dorința de a se juca și ea, fie din răutatea specifică vîrstei, de a-și dori pentru sine această nouă jucărie apărută ca prin farmec. Nu-mi aduc aminte exact care-i erau intențiile, dar știu că am început să ne certăm pe înfundate, să nu fim auziți de scorpiile bătrîne de educatoare care patrulau ca niște gardieni în căutarea neastîmpăraților care ignoră ordinele directe de somn. I-am prins mîna și i-am mușcat degetele, lucru pe care l-a făcut și ea, să mi-o plătească. Această luptă tacită mi-a dezvăluit însă o senzație pe care încă n-o știam. Gura ei fierbinte, umedă, limba ei vioaie peste degetele mele mi-au creat o senzație necunoscută, specială, care în loc să fie asociată durerii îmi producea o euforie pe care abia atunci o conștientizam Și cînd am mușcat-o la rîndul meu mai încet, plimbîndu-mi degetul ei prin gură, umezindu-l tandu cu limba, a constatat și ea că e plăcut.

Primul meu gangbang

Loredana era cea mai în vîrstă dintre vecinele mele, era cu vreo trei ani mai mare, locuia pe același palier și cred că mă plăcea destul de tare. Și eu o plăceam, era cea mai dezvoltată dintre toate, sînii ei pîrguiți îi umflau triocourile ca două merișoare. Profita mai tot timpul că mă-sa nu era acasă și-i folosea trusa de farduri, își făcea buzele și ochii și mie-mi părea o vampă ale cărei ocheade lăsau denivelări și șanțuri grele între respirațiile mele. Silviu, frate-su, de o vîrstă cu mine, era un golănaș sadea, gata să facă orice nepotrivit vîrstei. Bea, fuma, juca poker și barbut pe bani, și cînd nu pierdea, mă lua cu el în piața orașului să ne dăm în mașinuțe. Cu el mi-am măsurat prima dată puțica, și pentru că nu reușisem să cădem de acord a cui e mai mare, a chemat-o pe sor-sa pentru arbitraj.

O emoție plină de călduri m-a cuprins atunci cînd Loredana a venit și ne-a găsit pe amîndoi cu cocoșeii în mînă, trăgînd de ei să pară mai mari. M-a privit atentă, apoi pe frati-su, și, pentru că nu-și dădea seama ne-a dat mîinile la o parte. O strînsoare groaznică și furnicături sub piele mă încercau atunci, Silviu părea și el destul de jenat. Fără să zică nimic, și fără timiditate, ca o profesionistă, ne-a luat pulicile în mîini, frecîndu-le ușor. Îmi zîmbea cu o tandrețe copilăroasă, de femeie wannabe, în perspectivă. Corpul meu s-a umplut brusc de sîrme, de tije metalice reci, pielea s-a înfiorat și s-a făcut de găină. A ta e mai mare, a dat verdictul Lori, privindu-mă în ochi, lăsîndu-mi senzația că toate tainele universului s-au descătușat și că o să fiu curînd hrănit cu ele. Diseară facem petrecere, că e ziua lui Silviu, a mai zis ea, să vii neapărat ca suntem singuri acasă. Vine și Nico, vin și surorile, o să fie orgie, a adăugat ea și mi-a făcut cu ochiul.

Pînă să înceapă bairamul, vreo patru ore am stat aproape speriat de ce tocmai mi se întîmplase, dar și mai timorat de ce credeam că are să mi se întîmple. M-am dus la ușă, am sunat, am așteptat un minut lung, nesfîrșit pînă au deschis. M-au băgat în casă rapid, hoțește, ca într-o conspirație. Apoi ne-am dezlănțuit. Îmi amintesc melodia aia pe care o tot puneau la pick-up, Una Paloma Blanca și faptul că s-a tras la sorți. Eu am picat cu Lori și cu Dana și eram superfericit, fiindcă așa aș fi ales și singur. De fapt doar pe Lori, Dana nu mă pasiona așa tare, cu toate că era următoarea ca vîrstă și într-un fel eram curios ce ascunde sub haine, ce diferență e între Lori, cu părul ei de tăciune și pielea roșiatică, de indian, față de blondul nordic, albicios, al Danei, care aducea a suedeză rătăcită pe la noi.

Lori ne-a explicat care sunt pozițiile. Cu ea urma ca eu să fiu deasupra, cu Dana trebuia s-o ating pe la spate. Era un amestec debil de încîntare, frică, emoție, curiozitate, era ceva despre care știam că nu trebuie să se întîmple, în același timp îmi amintea de senzațiile plăcute de la dușurile cu mama. Iubeam electricitatea aia din trup, cînd eram atins acolo jos, și de data aceasta părea că nu-s oprețiști. M-am frecat de Lori cu o poftă pe care n-o bănuisem în mine pînă atunci. Era o plăcere indescriptibilă, ceva ca un amestec între o prăjitură minunată și desfătarea aia a unui copil îmbăiat și îmbrăcat de mîinile grijulii ale mamei, peste care se suprapunea emoția aia cînd te duci la furat de cireșe sau struguri, laolaltă cu fericirea cînd dai gol la fotbal.

Iar Lori, Lori era ca în vise, mă strîngea cu picioarele ei și la un moment dat m-a sărutat cu limba, așa cum fac oamenii mari și a fost fantastic, chiar dacă mie mi se părea scîrbos. În clipele alea nu mai conta, cred că aș fi făcut orice mi s-ar fi cerut, dacă cineva ar fi știut cu adevărat ce trebuie să facem. Niciunul dintre noi nu știa cu adevărat, erau doar instincte, nici măcar Lori, cea mai mare, nu avea idee ce înseamnă un futai adevărat. Eu eram prea mic atunci ca să am o erecție, dar mișcîndu-mă deasupra Loredanei, cu puța lipită de pizduța ei cu puf fin, proaspăt închis la culoare, parcă eram lovit de trăznet. Sunt sigur însă că și dacă aș fi avut o erecție atunci, probabil m-aș fi speriat de ea, însă așa totul a fost perfect și corpul meu s-a încărcat cu o plăcere sublimă, cea mai puternică și mai specială de pînă atunci.

După Lori am luat-o pe Dana, însă senzațiile au fost mai terne, mai estompate, răceala ei nordică nu rezona cu dorința aceea naivă și perversă în același timp care mă copleșea în acele momente. Stăteam la spatele ei și o atingeam acolo, dar în afara cîtorva furnicături nimic, nu era fierbințeala perversă a puștoaicei Lori, nu era strînsoarea aia a coapselor încă nimfetice ale fetiței de 11 ani pe atunci. Nu, blonda nu m-a convins, iar bruneta, cu tenul ei indian, a rămas în topul preferințelor mele de lăbar chiar și după ce m-am dezvirginat. Am visat mereu s-o fut, să repet faza de la aniversarea lui frati-so, însă în vremea primelor erecții parcă îmi fugise tot curajul, îmi era efectiv teamă să pomenesc de acel moment inefabil.

Nu știu ce a făcut Silviu cu celelalte două, aventura lor se petrecea în spatele meu, noi pe canapea ei pe pat, dar știu că după Dana s-a solicitat un schimb. Mă uitam la celelalte două fete, mai mici, mai proaste, mai neatrăgătoare și parcă nu-mi venea să mai fac nimic. Numai gîndul că poate o să facem din nou schimb, că o să fiu din nou între picioarele lui Lori, că o să întîlnesc din nou senzația aia de duș fierbinte și rece totodată, cu ventuze pe piele și pe suflet, cu gheare pe inimă, cu gîdilituri fine între picioare mă anima să îmi dau cocoșelul pe mîna ăstora mai mici. Din păcate schimbul nu s-a mai repetat, și a trebuit să mă mulțumesc cu ce-a fost, cel puțin pentru cîțiva ani îmi asigurasem o imagine mentală a perversității, care mă ajuta apoi să am erecții și să-mi dau drumul cu o imagine mentală specială în cap, atunci cînd mi-o frecam. Au trebuit să mai treacă însă vreo trei ani pînă cînd asta să se întîmple pentru prima oară.

arrested poetry

telefonul a sunat de mai multe ori. n-aveam chef să răspund. m-am întors de pe o parte pe alta, bucurîndu-mă de căldura plăcută de sub pilotă. cineva era încăpățînat. m-am uitat. 6 missed calls, număr necunoscut, de șmecher. dau să sun înapoi, căutînd în minte cea mai picantă înjurătură, cînd sună din nou. ascult trei acorduri din tubular bells, mike oldfield 1973, varianta ringphone apoi dau verde intempestivului. aflu cu stupoare că mi-au arestat un poem. mama lor de nenorociți! ce dracu le făcuse ăsta micu?!. nici gînd să aflu la telefon, cică să mă prezint de urgență la comisariat. îmi pun costumul de avarie și ies grăbit în stradă. trec printre cetățenii gri dintr-un film interbelic și mut și după două autobuze sunt acolo. mă iau la întrebări. nu știu ce să le spun, o țin pe-a mea. e un poem bun, domnule, n-a făcut nimic, poate puțin mai acid, poate nițel rebel, știți cum e cînd ești tînăr, recunoașteți că și dumneavoastră ați fost. nu, nu domle, cum să-l torturați? există legi, probabil ar trebui să sun avocatul…
nu există legi. l-au torturat și l-au schingiuit pe bietul. l-au supus la cazne inimaginabile. să-l fi văzut cum arăta apoi, ai fi zis că făcuse singur trei revoluții politice recunoscute ca lovituri de stat și o revoluție industrială. dar încă zîmbea și atunci am fost fericit. am fost cel mai fericit tată de poem, fiindcă în surîsul acela am citit exact ceea ce îmi doream. nu le-am spus nimic, domnule, nu le-am arătat nimic. m-au bătut și m-au stropit cu tunul de apă dar eu am fost un poem adevărat. n-au reușit să scoată nimic de la mine. sînt în sfîrșit un poem mare.

Cel mai rapid roman din lume

„Moș Crăciun & Co. Cel mai rapid roman din lume” este titlul volumului creat în doar 5 ore și 35 de minute de 53 de scriitori, sîmbăta, la Universitatea din București, premiera mondială fiind înscrisă pentru validare ca record în Guinness Book of Records.

Redactarea cărtii a început la ora 10.20, cu cei patru naratori principali, scriitorii Gabriel H. Decuble, Florin Iaru, Răzvan Țupa și Marius Chivu, stabilind împreună planul și titlul romanului – „Moș Crăciun & Co. Cel mai rapid roman din lume”. S-au scurs doar 9 ore, 5 minute și 8 secunde pînă la tipărirea primului număr al ineditului roman, pe care inițiatorii proiectului îl consideră „un dar pentru societatea românească”.

Editura Art, care a publicat romanul de 288 de pagini rezultat in urma efortului colectiv al celor 53 de scriitori, a înscris acest proiect fara precedent la Guinness Book of Records pentru a fi validat si omologat ca record, lucru care ar urma sa aiba loc în Ajunul Craciunului. Guinness Book a declarat proiectul ca fiind eligibil, creand in acest sens o categorie specială.

„A fost o zi destul de grea, cand 53 de autori romani s-au strans pentru a marca un eveniment total inedit. Acest lucru nu ar fi fost posibil fara sprijinul partenerilor nostri – compania Links Associates, experta in comunicare strategica, Editura Art si Universitatea din Bucuresti. Cred ca am reusit sa dam un exemplu, sa aratam ca romanii pot conlucra intru binele tuturor” , a spus Gabriel H. Decuble, presedintele Asociatiei Culturale Aedificatio si initiatorul proiectului.

Florin Iaru a subliniat entuziasmul si spiritul de echipa al scriitorilor, care au lasat deoparte orgoliile pentru a lucra impreuna, cateva ore, la un proiect care cu siguranta va ramane in istorie.

„Am o extraordinara admiratie pentru acesti autori care au uitat de orgolii și au hotărat să facă ceva împreună. ‘Moș Crăciun & Co’ este un roman cu români, despre Romania vremurilor noastre. Cartea descrie imaginea unui București în care oamenilor nu le ajunge timpul pentru a-și indeplini dorintele”, a precizat scriitorul.

Marius Chivu a remarcat faptul ca evenimentul de sîmbata a presupus o munca mai mare decât anticipase, dar cu atât mai plăcuta, și a precizat ca și-ar dori o repetare a acestui efort creator. „Aș vrea să fac asta anual, pentru a vedea la ce viteza putem ajunge. Am avut mari dificultăti in a-i opri pe autori din scris. Sunt curios să vad ce a ieșit”, a declarat scriitorul.

Si pentru ca este vorba despre un roman scris in premiera la 106 de maini, Răzvan Tupa și-a exprimat speranța ca acesta va avea cursivitatea și coerența necesare pentru a avea succes la public. „Abia astept sa vad rezultatul final, sa ne dam seama daca lucrurile s-au legat asa cum speram. Nu ne-am dorit doar un record de viteza, ci si un rezultat care merita să fie citit”, a spus scriitorul.

Autori sînt: Leonard Ancuţa, Diana Bădică, Lavinia Bălulescu, Lavinia Branişte, Anca Bucur, Marius Chivu, Laurenţiu Constantin, Bogdan Coşa, Andrei Crăciun, Augustin Cupşa, Silviu Dancu, Gabriel H. Decuble, Adrian Diniş, Luca Dinulescu, Cosmin Dragomir, Gruia Dragomir, Florin Dumitrescu, M. Duţescu, Mihail Gălăţanu, Adrian Georgescu, Silviu Gherman, Silvia Grădinaru, Adela Greceanu, Mugur Grosu, Ioan Groşan, Florin Iaru, Marieva Ionescu, Cristina Ispas, Cosmin Manolache, Maria Manolescu, Eusebiu Matei, Marin Mălaicu-Hondrari, Mitoş Micleuşanu, Iulia Militaru, Dmitri Miticov, Oana-Cătălina Ninu, Radu Niţescu, Veronica Plăcintescu, Dan Pleşa, Matei Pleşu, Mihai Radu, Ana Maria Sandu, Elena Stancu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Alexandru Al. Şahighian, Livia Ştefan, Cecilia Ştefănescu, Simona Tache, Iulian Tănase, Alex Tocilescu, Răzvan Ţupa, Luiza Vasiliu, Anca Vieru.

De marți, romanul va fi disponibil in librării, iar miercuri, cu începere de la ora 18.30, acesta va fi lansat în prezenta tuturor autorilor, la Librăria Bastilia din București.

***
Copiii lui Moș Crăciun

Fecălău era ud. Ud până-n tălpi de nervi. ”Ce mă-sa o găsi p-asta să nască tocmai de Crăciun? Cine pizda ei se crede, Fecioara din Biblie? Îl privi pe Bruzli. Ăsta parcă avea o statuie pe față. Morții mă-sii, o fi al lui?”
Strada era animată. Doar era Crăciun, toată lumea ieșise la produs. Fetele, peștii, să mai facă un ban, ultima recolta înainte de sărbăutoare. ”O să fie beție monstru”, gîndi. ”Peștii or să bea, curvelele or să bea și se vor arde bete rangă. Poate prima dată anu asta cînd vor cere bani dar se vor da de plăcere.”
Istețu zâmbea ca un cretin.
– Uită mă, militarii. Hai să le dăm țigări.
– Dă și mie una, băgă Fernando.
– Ia da-aici că n-ai sevici, chicoti Istețu.
– Bă aurolacule, se hlizi Persila. Ian dăm și mie o tualie. Aprinsă.
Dintr-o dată o pală scurtă de vânt. Strada se clătină pentru o clipă, probabil de la efectul aurolacului. Terezina își dezlipi punga de pe buze.
– Ninge! Bă, uite bă că ninge.
– Taci fă că ești proastă. Nu e niciun fulg, se răsti blând, Bruzli. Ca și cum ningea doar când avea el chef.
– Ba ninge, protestă, Terezina. Uite un fulg.
Bruzli ridică privirea și odată cu el toate capetele găști se ațintiră spre cerul atât coborât încît părea că se sprijină pe Muzeul Militar. Un fulg singuratic, timid cobora ca o mână întinsă.
-Are dreptate bă, zise Istețu. Uite-l, mânca-l-ar tata pă el.
Bruzli e contrariat. Vine sfârșitul zilelor și vine cu un fulg. Unde aia mă-sii e ninsoarea? Dintr-o dată își dădu seama. E Ajunul, e sfârșitul. Sfârșitul sanvișurilor de la Izvor, sfârșitul regulatului, sfârșitul nașterilor. Cine dracu o fi tatăl copilului? Privi spre cer să mai vadă odată fulgul. Nu mai era singur. O horă albă i se alăturase deja.
Istețu împărțea țigări zici că era ziua lui. Peste drum, curvele plictisite. Peste drum, soldații își aprindeau țigările și își făceau planuri pe cine combină la noapte. Fecălău o privi pe Persila și mintea lui se făcu un pat, o sticlă de vodka, țigări scumpe, caltaboș, cașcaval, muștar și pîine de casă. ”Oare cum o fi acasă? Ce înseamnă acasă? Ce poți să faci acasă de sfîrșitul lumii?”.
-Ninge bă, dădu Bruzli drumul la ninsoare. Or să fie străzi de cocaină fără fîs, or să fie străzi de lapte înghețat. Și brusc îl păli Marinela: ”Dacă n-are lapte? Cine-i dă? Să-l alăpteze ăl de sus p-acela micu, că tot s-a hotărît cu sfîrșitul lumii fix de Crăciun. Ăsta ne strică și anu ăsta sărbătorile”, se resemnă el. Brusc își aminti de Luana. Traversă strada și întrebă un pește de ea.
-E e mă-măritată acum, a-are și copil, zise peștele.
-Măritată, ea?
– Da-da, a-are do-doi.
-Doi copii? Se miră Bruzli.
-Nu-nu, do-doi,…, a-ani, clarifică peștele.
– Dă-i banii, ăștia, să-i spui că-s de la Aurel. Știe ea cine-i Aurel. Și brusc îl inundară transpirațiile. Nu putea să nu-și aducă aminte de ea. Erau într-a noua când îl dezvirginase. Încă mergea la Tonitza, la liceu, încă îi păsa de viață. de viața aia de care pasă idioților ălora de vor mașini și femei de lux. Își aminti cum își vânduse casetofonul ca să o ducă la discotecă. Ales-bules casetofon. De cinci ani e producătoare pe Ștefan Furtună și acu e măritată și plodată. Parcă îi venea să cheme proniile mai repede. În schimb se răsti la ceilalți.
-Bă pupeze drogate, hai în pula mea că naște și se mînie cerul dacă n-ajungem să-i hotărîm numele. Ce căcat să facă cu numele dacă tot vine sfîrșitul?
În minte îi zbură un fragment dintr-un cîntec american. ”Zis iz di end, biutifăl, frend, zi end. Dă-l în morții mă-sii de casetofon.”
Istețu o bulănea pe una. Terezina se confunda cu punga. Fernando ningea. Persila avea un moment poetic, îl freca pe șliț pe Fecălău. Fecălău părea curat și proaspăt căcat.
”Muistu ăsta șef de haită? Ce glumă”, își zise Bruzli și deja simți pumnii cum i se încordează. Numai să-ncerce!”, dădu el afară odată cu fumul de țigară.
”Vulcănescu e mort de mult. Ștefan Furtună moare în noaptea asta, poate mîine. Moare și copilul, moare și Marilena, moare și cerul, și pământul. Mor și soldații într-un război nevăzut. Moare și istoria, moare și viitoru. Moare și zăpada asta care se așază ca un cearșaf de spital peste oraș.”
-Băi fufelor, știți fă, vreun colind? Am chef d-un colind, plătesc, îl năpădi pe Bruzli o amintire din copilărie. Ceva cu Domnu sau cu pizda mă-sii, cu ce mai era…
Una se apropie de el. Avea buze, mari, vinete, tremura, că era îmbrăcată subțire.
-Cît dai, îi luciră ochii.
-30, zise Bruzli.
– Ete fofo, făcu ea ușor dezamăgită. Dacă voiam să învăț pă sărăcie, rămâneam la școală. D-aia m-am făcut striptuză pe bani. Pă bani mă, nu pă 30 amărâți ai tăi. Dă la fata un bulion și-ți cînt hora unirii la scurt de te leșin. Sunt cea mai tare cântăreață, auzi? Cea mai profi.
Bruzli scoate un milion și i-l întinde scârbit.
-Ia fă și-ți cumpără microfon. Mîine o să cânți prohodul.
Curva ia banii, și-i bagă în sîn apoi se apropie de el.
-Dacă treci diseară p-aici, fac cinste.
Soldații împușcau fulgii tot mai deși cu privirile. Diseară urma să fie chef cu curve și pește. Totul înmulțit până la o furtună de vise. Strada aștepta rece să se atingă cu cerul.Terezina își închipuia că ea e mama copilului. Fecălău că e tatăl. Istețu își freca mădularul întărit în pantaloni și-o vedea pe Marinela cum naște un copil de aur. Persila îl privea pe ascuns pe Bruzli și-și dorea să o privească și el. Bruzli privi în el și-n el văzu un sfîrșit tandru.
Apoi se întoarse în gașcă și-i urni către capătul străzii.

Alcool. început de roman

Nathaniel

Eu beau. Asta e teza existențialismului meu. Adevărul ultim, primul mișcător. Geneza  începe cu acest enunț simplu: eu beau. Acesta este spectrul care-mi hrănește mintea, care îmi bîntuie existența și forța mea vitală. Fără acest adevăr aș fi la fel de umil și de anonim ca restul întregii umanități. Eu beau și dincolo de forța incomesurabilă a acestei dovezi a prezenței mele pe acest pămînt nu mai există nimic altceva care să-mi poată măsura puterea de a exista. Nici măcar cei cinci prieteni ai mei, tovarăși de beție, care se mîndresc la fel ca și mine cu această calitate. Eu beau și ei își datorează existența acestui lucru și nu faptului că există băutură sau capacitatea de a bea. Sunt cool, sunt plin de fantasme, sunt îndrăgostit de propria-mi ființă, sunt înconjurat de prieteni, am datorii, sunt realizat din punct de vedere mental și ratat din celelalte puncte de vedere dar beau. Pentru asta exist, pentru asta continui să exist și pentru asta istoria îmi va păstra un loc de referință chiar în centrul ei. Sunt înaintea papilor, înaintea filosofilor, înaintea vedetelor de cinema, înaintea marilor războinici. Pentru că realizările mele sunt mai bogate și mai importante decît mintea umană poate înțelege. Einstein și teoria relativității sunt gunoaie sub unghia degetului meu mic de la mîna cu care țin paharul. Daca totul e relativ în univers atunci eu sunt primul lucru stabil, sunt punctul de referință pentru tot. Pentru că eu beau.

Am început să beau pe la șase ani, cînd am descoperit gustul dulce-înțepător al mustului fermentat cîteva zile.  Părinții îmi ofereau o cana două de must dulce și nu-mi dădeau voie mai mult ca să nu mă doară burta. După cîteva zile am descoperit o metodă să deschid pivnița, să mă furișez înăuntri și să beau pe săturate din licoarea aia magnifică. Să beau pînă se încețoșază privirea și o amețeală dulce și călduță îți cuprinde corpul și mîini nevăzute te cuprind te îmbrățișează și o iubire nevăzută te sărută cu limba. Își vîră limba dulce și molicea în gura ta, în trupul tău și o excitare plăcută îți face fiecare moleculă să vibreze. Ești într-unj dans periculos de sexy cu tine însuți, iar mișcarea din univers începe se se alinieze, să coincidă gesturilor tale. Nimic nu mai are valoarea, pînă și urletele părinților care te gasesc în starea aia și disperă de parcă te-ai fi spînzurat te fac să rîzi, te fac fericit. Și o pasăre albă mare cît un înger și ușoară ca un păcat nevinovat ți se așază pe umăr și tu știi atunci că ea nu va mai zbura niciodată pentru că tu i-ai luat zborul și fiecare zbatere a ta din mîini e un zbor pe care nu-l vede nimeni și nimeni nu-l va înțelege în veci. Te înalți tăcut și zîmbind deasupra lor, ieși din corpul tău și te arunci deasupra tuturor ca o ploaie cu picături de fericire și din pieptul tău imaterial o energie îi face pe toți să simtă pentru o clipă ceea ce tu simți. Doar că ei sunt prea proști să înțeleagă beatitudinea ta, sunt prea preocupați de starea ta aparentă de moleșeală, sunt prea limitați să vadă ce cred ei că trebuie și-ți dau palme ca sa îți revii, ba unul îți bagă două degete pe gît ca să te forțeze să vomezi. Oamenii ăștia sunt incurabili. Nu știu să se bucure, sunt plați. Nu-și pot curba sufletul ca o strachină în care să curgă harul divin. Nu gîndeam astea la șase ani dar n-a durat o veșnicie ca să-mi dau seama că atunci am fost pentru prima dată beat și extrem de fericit.

Pînă la paișpe ani viața mi-a fost un iad. M-am prefăcut față de ai mei că alcoolul mi-e dușmanul de moarte. Cînd a uitat faza cu beciul, taică-miu, care de altfel era un alcoolist de viță veche, mă tot îmbia cu vin negru, puterea ursului, cică ia și tu o gură două să prinzi putere, să-ți îngroși sîngele și alte porcării d-astea.

Join’t – fragmente

„– o sticlă de coniac, d-aia la kil, două
pachete de carpate și de restul bere!
– de toți banii?
– de toți. a murit bunicu’!”

***

nu-i mai păsa de bani. nu-i mai păsa decît de el, dar și asta doar pentru moment. în situația asta îi trebuia timp să acumuleze durerea, să o înțeleagă, să o absoarbă, apoi să se desfete cu ea ca și cum ar fi plătit o curvă. nu reușea să se-adune, doar inima i se înnegrea și-i pompa în corp sînge plin de umbre, umbre care i se vedeau din ce în ce mai puternic pe față. dintr-o dată te trezești fără nimeni și nu știi, nu cunoști singurătatea. o vezi ca pe-un animal straniu, fără trăsături, un animal de plastilină care-ar putea fi orice. tristețea și singurătatea sunt asemenea unor pisici blînde, se tot gudură cerînd atenție și numai că odată se fac imense –pantere negre care sfîrtecă din tine. iar tu – adunat în jurul inimii făcute mici ca un înveliș care nu poate opune nici o rezistență. și d-aia cred că îi era mai bine să se îmbete, de fapt să ne îmbătăm cu toții.

***

pe bunicu’ poate îl respirase un pescăruș în zbor deasupra crematoriului. sau poate îl culesese un curent de aer făcînd parte dintr-un anticiclon care emigra spre est, în rusia, acolo unde-și pierduse tinerețea și își găsise bărbăția. acolo unde fusese pe jos și de unde venise tot per pedes, acum plecase în zbor. io n-apucasem să povestesc foarte multe cu el, dar în ultimii doi ani, cît o frecasem cu oleg și ne deschisesem o mică rețea de bizniță, avusesem parte alături de el de cîteva povești și ceva răchie de calitate. avea moșu’ pe unu’ la o bodegă d-astea cu vin și țuică la butoi iar ăla-i dădea marfă bună, d-aia nefăcută. nu-l iubeam și nu mă iubea, cel puțin așa lăsam să se creadă dar credeam și noi așijderea, însă era om, unul adevărat. era un bărbat strașnic și asta se vedea pe el, mă făcea s-o simt, în ciuda vîrstei sale destul de înaintate. și pe bărbații adevărați îi respecți chiar și-atunci cînd îți fut una-n moacă.

***

am vîndut de toate în viața mea, aur, vorbe, alcool, muzică, aer, femei, prieteni, casete, CD-uri, CD-rom-uri, parfumuri, bășini, frunze, iarbă, minciuni, dragoste, sufletul, pe dumnezeul meu şi pe al altora, și chiar și mințile. am vîndut pentru că am avut atîtea de vîndut, pentru că am știut cum, cui, am știut prețul am căzut la învoială, am vîndut pentru că n-am vrut să mi se ofere niciodată nimic gratis, nici măcar dragoste, întotdeauna am dat la schimb, atît cît m-am priceput și cît a fost să fie. am vîndut pietre pentru liniștea din ele și mi-am luat primul meu stereo dublu casetofon la care ascultam heavy metal. am vîndut dragostea părinților și mi-am luat de băut și ceva lăței. eram un proscris dar știam să vînd. și chiar cînd nu mai aveam altceva decît datorii, știam să vînd la fel de bine. și nici măcar nu doream să-mi cumpăr casă. pentru dragoste n-ai nevoie de casă, ai nevoie de o femeie. doar femeile cred invers.

***

nu mai am casă pentru că beau. vorbesc adică de o casă a mea, că așa m-am mai aciuat ca un cîine plouat pe ici-colo, unde s-a putut. pe de altă parte mai sunt și alții care beau și au și casă, dar ăștia nu beau la fel ca mine și nici nu cred să fie în stare vreodată. eu cînd beau, păi ori beau, ori nu mai beau: adică o garsonieră sau cum îi spuneam eu, o garsonerie de 26 mp, cofort 2, zonă bună, plus o rată la bancă și plus setea care mi s-a făcut după ce-a plecat proasta, în total 11 luni. cam atît mi-au ajuns banii și apoi toată lumea mă arăta cu degetul cît de bou am putut să fiu și nici măcar atît de bou încît să pară că a fost un accident sau măcar ceva tragic, o boală, un transplant ceva. nimic. pur și simplu am băut ca un pițiponc obosit, făcînd cinste în stînga și-n dreapta și urmărind ca un cîine alb, lățos și prost mirosul femeii care m-a pierdut. 10 luni am mai dormit și-n alte paturi decît acasă și de multe ori nu singur, dar dup-aia s-a schimbat treaba.

***

Viaţa e frumoasă. Viaţa e frumoasă ca un măr necules ce doarme-n plin soare. Pare atît de proaspăt încît dacă-l culegi mușcă el din tine. Iar dacă nu-l culegi, se umple de viermi. Pentru mine viaţa frumoasă a însemnat să trăiesc cu neruşinare. Aveam vise măreţe, speranțe. Aveam lucruri de oferit. Urcasem pe un piedestal și puteam culege cel mai de sus măr din pomul vieții. Acum viaţa mea e un teatru gol, o piesă cu un singur spectator. Eu şi moartea potrivindu-şi ceasul după al meu.

***

La Căţaua Leşinată era un adevărat paradis. În fond, eu fugisem de lume, mă ascunsesem, istovit de povara mea şi problemele mele. Fusesem alungat, blamat – acolo unde căutasem compasiune primisem doar vorbe uşoare – „nimeni nu te poate ajuta, ajută-te singur!”, aşa că bodega asta devenise noua mea casă, locuitorii ei, noua mea famile. Beam de dimineaţa pînă seara, uneori mai schimbam cîte o vorbă cu băieţii, alteori consumam pur şi simplu, sau mai încercam să citesc ceva sau să ascult o muzică. Aveam de toate acolo, băutură, măncare, sex – era un un ecosistem în toată regula. Melisa, curvă de stradă fără prea mare succes la cei aproape 40 de ani ai ei, era la început foarte bucuroasă să mi-o sugă pe băutură, apoi a început să şi gătească. „Eşti îngerul meu, ţie nu-ţi miroase pula a pişat!” spunea ea, se ruşina uşor – ca mai apoi să plîngă, aducîndu-şi aminte de iubitul ei din tinereţe. „M-a înşelat cu tîrîtura aia, pizda aia belită care nu ştia să lingă nici o îngheţată… Of, Doamne, cît l-am iubit, oh, încă-l iubesc, îl caut în toţi bărbaţii şi nu e… Măcar pe vaca aia am pedepsit-o, tîrfa dracu’, i-am turnat smoală fierbinte în cap!”.

***

Am clătinat din cap apoi am mers la bar să iau ceva pentru măsele, şi între două pahare am aflat şi povestea Terfelogului. Prin ’65 era pictor, nu avea de muncă şi mai făcea cîte o comandă. Falsuri, în general, pentru oamenii care vroiau pe acasă o copie după vreun tablou celebru. A intrat pe o filieră cu un polonez, ăia vroiau un Picasso, meşterul l-a făcut, tabloul a ajuns în Germania, s-au bunghit ăia că era fals şi au dat de urma lu’ Vlad, cum îl chema înainte să fie terfelog. L-au băgat la Canal, să muncească nu să mîzgălească. Chestia tare a fost că la proces, cînd i-au verificat livretul militar, au văzut că nu avea armata făcută – era daltonist. „Cum pictezi băh, dacă nu vezi culorile?”, s-a răstit Securitatea la el – „Le simt căldura cu mîna… culoarea are sufletul ei, e dincolo de ce vezi tu, tovarăşu’!”

***

urma nu e cea mai deșteaptă tipă de pe planetă, dar are ceva, o chestie specială care-o face să simtă și asta mi se pare mult mai atrăgător decît inteligența. pînă la urmă la ce i-ar folosi? zic unii că o femeie deșteaptă e ceva special, poți să comunici cu ea pînă în cele mai înalte sfere sau pînă în cele mai intime, adînci sau întunecoase hățișuri ale ființei. ok? ei bine, și urma poate face asta și nu trebuie să fie savantă de nobel. are un fel al ei prin care mă înțelege, mă percepe, ceva ca o abilitate extrasenzorială prin care știe dintr-o dată ce să-mi ofere. și cu asta pot să pun punct, pentru că cel puțin pînă acum n-am mai întîlnit o altă femeie care să fie în stare să mă intuiască și în același timp să poată să-mi ofere acel gram de fericire care odată pătruns în sînge își întide tentaculele și dintr-o dată te simți nemuritor și poți să dai din tine sute de vieți pentru încă un gram.

***

da, orașul nostru are cimitirul deasupra. după primul crack attack, crematoriul a funcționat aproape nonstop. oricum era ar fi fost nasol. atît descompunerea cadavrelor cît și fumul produs de incinerări făcea aerul irespirabil. cred că suntem singurii din univers cu cerul acoperit de moarte, suntem singurii care comunicăm cu morții, cînd respirăm, deși nu avem nimic să ne spunem. și mai suntem unici prin ceva. suntem cu toți convinși că ne putem elibera prin moarte. pentru că numai ajunși în cer putem scăpa din orașul acesta blestemat.

***

-visătorule, ce mi-ai adus din visele tale?
vocea ei mă umple, sunt atît de plin de viață, ca o gaură neagră plină cu viaţă şi tot ce este viaţă mă străbate ca o forţă care ordonează planetele într-o poveste nesfîrşită de dragoste. simt că sunt atît de plin de viață încît de fapt afară e noape dar e lumină ca ziua și soarele e de fapt luna arzînd ca viața din mine şi eu atît de plin de viaţă încît mii de insecte îşi aduc morţii la mine şi cred în minune. și simt cum din umăr viața curge în nisip și din nisip ies apoi chipuri de oameni care cîntă oda bucuriei, și eu sunt fericit și nu pot să-i spun nimic altceva.

***

”Nobody likes you when youre dead / This is the story of my life…” fredona în gînd și asta era tot ce putea să gîndească. Picioarele îl purtau singure aiurea pe străzile Babylonului și ploaia începuse deja să facă supă din tot orașul. Nu era îmbrăcat potrivit pentru vremea de-afară, dar nici nu-i păsa. Se simțea trist, incompatibil cu lumea, și avea impresia că tristețea lui se împrăștie ca o boală venerică.

***

”Știi prea bine ce vreau. Scoate-o afară”, îi spuse băiatul, aproape ordonîndu-i. Nu se mai întrebă de ce-o face și de unde băiatul avea atîta tupeu. Își desfăcu pantalonii și o lăsă atîrnată în aerul umed și rece al nopții. Puștiul aprinse țigara, trase două fumuri apoi i-o întinse. O luă, fără nici o părere de rău, trase din ea și suflă din plămîni, greu, încercînd să simtă inima gîndacului în inima sa.
Simți mîinile băiatului, apoi buzele umede, limba. Începu să se excite, oricît de încordat i se părea că e, gesturile lui îl făceau să se destindă. Se lăsă dus de mîngîieri și de sufletul țigării, și nici nu-ți dădu seama cînd o durere ascuțită îi săgetă organul. Ceva umed îi curse pe picior (oare ejaculase?) și apoi un aer rece, înghețat, îi fripse zona pelviană.

***

afară părea liniște și pace. aburul nopții prindea contur în luminile chioare, dar era destul de liniște. în depărtare se auzeau urlete și lătrături, dar suficient de departe încît să nu ne facem griji. doar o umbră printre picioarele noastre, o atingere… era ceva mic, dar nu putea fi șobolan, ăștia se ascundeau bine din cauza cîinilor.
hingherii începură să țipe, deși nu avea nici un rost. era o jigodie mică, un cățel nu mai mare de o lună sau două, care dădea vesel din coadă și avea chef de hîrjoană. cu o singură lovitură de bocanc unul dintre milițieni îi zdrobi țeasta de caldarîm. nici n-a apucat să scheune. am intrat și în cîteva minute lumea se mai relaxase. ne simțeam mai în siguranță.

***

ochii lui spălăciți și inexpresivi ca un marfar în trecere printr-o haltă nu s-au clintit. mi-am aprins o țigară și i-am zis că poate bem ceva altăDATĂ, apăsînd tare pe ultima parte a cuvîntului. mă privea sec, ca o sperietoare de ciori admirînd apusul într-un lan de porumb.

***

mi-a apucat-o strîns cu degetele, aproape că mă durea, și-a lipit pentru o secundă buzele, așa cum săruți un copil pe obraz, apoi s-a retras. avea un surîs demonic, însă privirea trăda o pisică abandonînd prada. și-a luat geanta cu lucruri și a închis ușa fără prea mult zgomot. aș fi vrut s-o trîntească să se crape ferestrele, să mi se crape inima. dar nu. a închis încet, fără să încuie. am mai auzit pentru o clipă zgomotul tocurilor și ușa liftului. apoi nimic. și dintr-o dată, liniștea s-a așezat ca praful.